Faptele Apostolilor 23:1-11 – Sorin Prodan

Faptele Apostolilor 23:1-11

Dragii mei, am urmărit de o bună bucată de vreme viața apostolului Pavel, cel care fusese Saul din Tars, care a avut o întâlnire extraodinară cu Domnul Isus Hristos pe drumul Damascului, care a fost transformat și folosit de Dumnezeu într-un mod absolut uimitor. Ne-am uitat cum Dumnezeu l-a ridicat pe omul acesta, care era cunoscut ca un lider printre evrei și cum l-a trimis la neamuri să ducă Evanghelia mântuirii, din punctul lor de vedere, neamurile fiind cei care nu aveau nici o șansă la Împărăția lui Dumnezeu. Prin apostolul Pavel am văzut cum Evanghelia s-a dus din Ierusalim, în Antiohia, din Antiohia în Asia Mică, apoi în Macedonia, Grecia ș.a.m.d.

Pavel a făcut trei mari călătorii misionare. În vremea aceea nu era așa de ușor să ajungi dintr-un loc în altul. Astăzi în mai puțin de două ore, cu avionul am fi în Atena. Atunci Pavel trebuia să meargă pe jos sau să traverseze marea cu corabia și nu era atât de ușor de ajuns. Însă Dumnezeu l-a folosit să ducă mesajul mântuirii la toate neamurile acestea care până atunci erau cenzurate ca să aibă acces la harul mântuirii care a venit prin Domnul Isus Hristos.

După cele trei călătorii misionare, Pavel se duce spre Ierusalim; chiar dacă erau semnale pe drum că la Ierusalim avea să sufere, avea să fie legat și să fie întemnițat, Pavel se duce înainte. Ajuns la Ierusalim (am aflat în mesajele anterioare) prin diverse circumstanțe, intră în Templu, este suspectat că a luat pe cineva dintre neamuri, evreii au sărit peste el, l-au luat și l-au linșat. Dumnezeu a trebuit apoi să folosească forțele romane, forțele de ordine care erau în Ierusalim și care erau stăpânii lumii în vremea aceea, să vină să-l ia pe Pavel din mijlocul lor.

În prima lor intervenție, Pavel a avut șansa să se adreseze poporului din Ierusalim, întrucât s-a adresat căptianului în limba greacă și căpitanul i-a dat voie să vorbească norodului. Pavel a vorbit și pe măsura ce vorbea, când a ajuns la momentul în care a zis că Dumnezeu l-a înștiințat că dacă evreii nu vor să primească Cuvântul, să se ducă la neamuri, atunci ei s-au comportat de parcă cineva a turnat acid pe ei și imedat s-au răsculat și au început să strige: „I-a de pe pământ un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască.” În mijlocul convulsiei care era acolo, căptianul îl i-a și-l duce în fortăreața Antonia, care era în Ierusalim, la o distanță mică de Templu și acolo sub gardă romană, l-au păzit.

Acest ofițer roman, vroia să afle realmente pentru ce este acuzat. De aceea, constatăm că-l aduce înapoi și cere Sinedriului (forul de conducere al lui Israel) să se întrunească într-o sesiune specială, care era un fel de tribunal și aici trebuia să dea Pavel mărturie.

Ce vedem dragii mei, este că statutul lui Pavel se schimbă. Aceasta am remarcat și am subliniat până acum. De la un om care în libertate se mișca prin tot Imperiul Roman și ducea Evanghelia, vedem că ajunge în punctul în care devine prizonier. Acum Pavel fiind legat, situația se schimbă dramatic.

Cu privire la acest lucru, din punctul nostru de vedere am zice că e o tragedie. Omul acesta nu se mai putea duce la tot felul de etnii, la tot felul de popoare care erau prin tot Imperiul, ci acum era legat.

Sentimentul nostru este că lucrarea lui Pavel prin circumstanțele în care a ajuns, se limitează foarte mult pentru că este în lanțuri. Dar este greșit! Dacă gândim în felul acesta este greșit. Lucrarea lui Pavel și planul pe care Dumnezeu îl avea cu Pavel nu s-a schimbat, ci a adăugat o nouă dimensiune. Dacă Pavel ducea Evanghelia până atunci în libertate, acum ne uităm că el continuă să ducă Evanghelia, dar în starea aceasta de prizonier. Așadar nu se adaugă decât o nouă componentă la lucrarea lui Pavel.

Citiți și observați că Pavel nu se plânge deloc, nu este speriat că a ajuns în situația aceasta. Dimpotrivă, având descoperire din partea lui Dumnezeu, el se duce înainte să-și împlinească bine lucrarea.

Cu toții cunoaștem viața și mărturia fratelui nostru Richard Wurmbrand, care este cu Domnul Isus Hristos în veșnicie. Dacă facem o analiză a proporției vieții lui, cât a fost în libertate și cât a fost în închisoare, am zice: „14 ani închisoare…ce pierdere, ce risipă! Nu putea Dumnezeu să-l lase în libertate și 14 ani să-l folosească într-un mod extraordinar?”

Dacă Dumnezeu îl lăsa în libertate, probabil nici unul dintre noi nu ar mai fi zis astăzi: „Fratele Richard Wurmbrand spunea aceste lucruri pe când era în închisoare!”

Există situații în viața noastră când lucrurile parcă se schimbă și spunem: „Nu mai pot face ce am făcut. Ah! Ce aș fi vrut eu să fiu în vremurile acelea.” Ca studenți aveți o condiție și este o „libertate” pe care o aveți. Lucrurile după aceea se schimbă, aveți un loc de muncă și nu mai aveți libertatea care o aveați înainte. Însă în planul pe care Dumnezeu îl are cu viața voastră, lucrurile s-au schimbat în bine. Pentru că Dumnezeu plănuise ca voi să fiți la locul de muncă pe care îl aveți sau care îl veți avea și să lucrați acolo. Astfel se adaugă o nouă componentă lucrării.

Unii poate ar spune: „Vai, ce bine e de cei căsătoriți!” Gândește-te că în condiția ta de necăsătorit, poți să faci lucruri pe care alții nu le pot face și gândește-te că în această condiție ești în planul lui Dumnezeu și El te folosește în condiția aceasta pentru împlinirea planului Său.

Dacă te-ai căsătorit și vin copii, zici: „Aoleu…gata, copii! Trebuie să stau acum toată ziua cu ei.” Și mai ales primul copil este dependent de tine, minut de minut. Mamele în special care stau aproape toată ziua cu copilul cunosc lucrul acesta. Pentru tați, când trebuie să stea numai o oră, parcă e coșmarul vieții. Nu mai știi ce să faci ca să treacă timpul mai repede. Dar și în condiția aceea în care ești ca mamă, Dumnezeu își împlinește planul în viața ta.

Să presupunem că vor veni zile mai grele și că la un moment dat, aflăm că unul dintre noi care este de 30-35 de ani, are cancer și doctorii spun: „Nu mai are de trăit decât un an de zile sau doi.” Firește, ar fi o traumă pentru întreaga biserică. Dar, chiar și bucata aceea de timp, este o bucată de timp într-o nouă condiție în care Dumnezeu vrea să te folosească așa cum ești.

Pavel a ajuns prizonier și Dumnezeu avea să-l folosească în condiția aceasta.

Dacă vă aduceți aminte, v-am spus povestea acelui păstor care a slujit mulți ani de zile într-o biserică și când a ajuns la anii bătrâneții, s-a dus la doctor și a aflat că are cancer și un an de zile de trăit. Biserica a propus să-i facă pastorului lor o donație, ca să meargă să vadă și el lumea, pentru că în toții anii nu s-a dus în nici un concediu. Adunarea i-a cumpărat un bilet pe vapor pentru o croazieră. Reacția acelui păstor a fost una de surprindere: „Cum ați putut face lucrul acesta? 40 de ani am stat și v-am învățat cum să trăiți. Acum mai am un an de zile să vă învăț cum să muriți.”

Într-un an de zile el și-a făcut lucrarea, chiar dacă situația și condiția lui au fost diferite și chiar dacă timpul și viața lui era limitată.

Aici îl găsim pe Pavel, într-o condiție asemănătoare. Lucrurile se schimbă și mult nu mai are de trăit (pentru că de aici înainte mai sunt doar câțiva ani de zile până la moarta sa). Îl vedem fiind un prizonier al Romei, dar Dumnezeu îl folosește într-un mod extraodinar, căci până în ziua de astăzi noi ne uităm și citim cuvintele lui Pavel scrise din această condiție de prizonier.

Aceasta este prima lecție pe care aș vrea să o învățăm astăzi: oriunde ai fi și în orice condiție, îți poți împlini chemarea pe care o ai.

Să nu fii descurajat din pricina unei situații în care te afli, ci dimpotrivă! Uită-te la situația în care ești și vezi cum poți să-L slujești mai bine pe Dumnezeu. Nu este oare atitudinea aceasta una bună, decât să te tot lamentezi și să zici: „Vai… nu sunt așa ca ceilalți, nu am ce au ceilalți.” sau „Eu sunt bolnav.”? Dumnezeu folosește uneori oameni bolnavi mult mai bine decât oameni sănătoși.

Pe oamenii care au pierdut un copil, Dumnezeu îi folosește prin experiența lor, să întărească pe mulți alții în umblarea lor cu Dumnezeu. De aceea, haideți să nu fim descurajați dragii mei! Ci să ne uităm la amplasarea noastră în viață, în locul în care suntem și să vedem oportunitățile pe care Dumnezeu le pune înaintea noastră pentru a împlini planul Lui.

Modul în care aș vrea să abordăm textul din această dimineață, este unul mai diferit de ce suntem obișnuiți. M-am tot gândit și m-am tot străduit să-i dau o structură și ieri spuneam soției mele că nu am găsit nici una. Uitându-mă în text, am observat că există ceva.

Este foarte interesant că în această înfățișare în tribunalul evreiesc, Pavel nu vorbește foarte mult la fel cum făcuse Ștefan, care era și el în aceeași situație. Deja începem să ne obișnuim cu sala aceasta de tribunal. Am mai intrat în ea de câteva ori cu Petru, Ștefan și iată că acum intrăm cu Pavel. Și Domnul Isus fusese în situația aceasta și deja ne obișnuim.

Dar nu ne obișnuim ca și politicienii din Parlament, care după ce dau legi, apoi au proces. Ei toată săptămâna sunt între Parlament și proces și au pe cap aproximativ cinci sau șase dosare. Ei dau legi pentru popor și după masă sau în alt ceas din zi, se duc să dea socoteală pentru învârtelile care le-au făcut, folosind legile pe care ei le-au dat.

Noi nu intrăm în sala aceasta de tribunal cu o astfel de obișnuință. Pavel era însă într-o condiție diferită. Nu era un ministru, un prim-ministru sau altceva. El suferea pentru Evanghelie.

Dumnezeu să ne ajute ca dacă vom intra vreodată într-un tribunal, să intrăm din pricina Evangheliei, nu din pricina unui pământ, că nu i-am plătit taxele sau oricare alt lucru.

Pavel nu vorbește mult și observăm că sunt doar patru afirmații pe care le face. Prima afirmație spune: „Eu am viețuit cu toată curăția cugetului meu înaintea lui Dumnezeu.” După ce spune aceste lucruri marele preot Anania, poruncește celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură. Pavel reacționează și zice: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu șezi și mă judeci după Lege și poruncești să mă lovească împotriva Legii!” Aceasta este a doua afirmație. A treia afirmație este „Nu am știut că este marele preot.” Pavel rostește acestă afirmație după ce este apostrofat că vorbește urât cu marele preot. Și a patra afirmație este următoarea: „Eu sunt fariseiu și din pricina nădejdii în învierea morților sunt dat în judecată.”

Acestea sunt cele patru afirmații. Aș dori să le luăm pe rând, să ne uităm la fiecare din aceste afirmații și să învățăm câteva lucruri din ce ne spune Cuvântul.

Așadar Pavel este adus și pus înaintea soborului și el este cel care vorbește primul. În versetul 1, Cuvântul scrie că „Pavel s-a uitat țintă la sobor.”

Imaginați-vă mulțimea de preoți acolo și Pavel stând înaintea lor. Pavel era cunoscut de aceștia, chiar dacă au trecut ceva ani de zile de când el fusese printre ei. Colegi de-ai lui din vremea în care el era student al lui Gamaliel, erau în soborul acesta de preoți. Pavel se uita și recunoștea pe unii și pe alții cu care era bun prieten și discutau teologie înainte. Toți știau că Saul fusese plin de râvnă pentru prigonirea creștinilor și acum el s-a pocăit, stând față în față cu ei.

Când Cuvântul ne spune că „s-a uitat țintă la ei”, acest lucru ne indică ceva: faptul că nu-i era teamă absolut deloc de aceștia. Atunci când te uiți țintă la cineva, înseamnă că ai demnitate și ai coloană vertebrală să-ți susții cauza. Dacă Pavel era acolo cu capul plecat și se uita când într-o parte când în alta, imediat simțeai că este frică, că este teamă în inima lui, că nu este demn să-și susțină cauza. Dar Pavel era acolo uitându-se țintă în ochii lor.

Mă gândeam la situația aceasta și parcă vedeam acel moment înainte să înceapă un meci de box. Știți că îi aduc pe cei doi competitori să-i cântărească, să-i pregăteasca de meci, apoi îi pun față în față și amândoi se uită țintă unul la celălalt. Și parcă fiecare încearcă să-și intimideze adversarul.

Soborul acesta de preoți când era adunat acolo și se uitau toți la Pavel, dacă ai fi în locul lui, nu te-ai simți intimidat? Cuvântul spune că „Pavel se uita țintă la ei.” Acest lucru arăta că nu este intimidat. El era acolo pentru o cauza mult mai mare decât cauzele acestea mărunte ale oamenilor.

Atunci când suferi pentru o cauză măruntă, poate să-ți fie frică că pierzi niște bani sau să-ți fie frică că pierzi casa că te-a dat cineva în judecată. Dar atunci când suferi pentru Evanghelie, dragul meu, să nu-ți fie frică niciodată.

Dacă vom ajune vreodată, și foarte probabil ca unii dintre noi în generația aceasta, să ajungem să dăm mărturia Evangheliei în tribunale. Dacă va fi așa, să nu ne fie frică, ci să ne uităm țintă la ei.

Pavel se uită ținta le ei și spune: „Fraților…”. Modul de adresare este unul mai familiar și acest lucru ne indică că îi cunoștea pe cei de acolo. El continuă: „Fraților, eu am viețuit cu toată curăția cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta…”

Afirmația aceasta, nu este una pe care trebuie să o luăm ușor. Pavel face aici o afirmație grea. Să fii în fața unor oameni care sunt socotiți cei mai tari în materie de spiritualitate și să zici „Conștiința mea este curată până în ziua aceasta”, nu este ușor.

Unii zic că Pavel ar fi exagerat. Dar Pavel stătea acolo zicând: „Vreți să mă judecați? Luați orice criteriu al Legii lui Israel și al standardelor lui Israel și în fața acestor standarde și în fața a ceea ce voi vreți să aduceți ca acuză înaintea mea, conștiința îmi este curată.”

Îmi aduc aminte că Domnul ne-a vorbit printr-un frate în mod repetat cu privire la conștiința noastră, să trăiești viața ta în așa fel încât conștiința să nu te mustre.

Conștiința este arbitrul acțiunilor noastre. Un arbitru pe un teren te fotbal, fluieră când ceva este în neregulă și strigă „Fault” sau „Out”, sau arată cartonașul galben sau roșu. Conștiința noastră este ca un arbitru care se uită la acțiunile noastre, la faptele noastre și când ceva nu este în regulă, fluieră și zice: „Nu este bine.” Apoi mai faci câte o gafă și conștiina zice: „Ai cartonaș galben.” Aici este mai grav. Dacă trăiești viața în neorânduială și cazi în curvie – de exemplu – conștiința fluieră și zice: „Cartonaș roșu.”

Astfel lucrează conștiința este instanța care analizează și judecă acțiunile noastre. De aceasta nu scapă nimeni. Pocăit sau nepocăit, credincios sau necredincios, creștin, musulman, budist, sau oricine altcineva, nimeni nu scapă. Acest arbitru, Dumnezeu l-a așezat în noi când ne-a creat. Conștiința aceasta Dumnezeu a pus-o în noi din momentul creației și nimeni nu poate scăpa de ea.

Cuvântul ne spune că această conștiință ne condamnă pe noi și ne arată păcatul care este în viața noastră. Rezolvarea nu este să zici: „Da.. conștiința îmi spune că sunt păcătos. Îmi pare rău.” Da foarte bine că-ți pare rău, te pocăiești, dar această pocăința nu rezolvă problema dacă nu este credință în Isus Hristos. Pentru că această pocăință transferă vinovăția ta, din dreptul tău, asupra lui Hristos. Aceasta este Evanghelia, Vestea Bună. Atunci când conștiința noastră ne condamnă, noi avem un mod în care putem rezolva vinovăția pe care conștiința o aduce împotriva noastră.

Pavel vine și spune spune: „Conform standardelor voastre cu privire la care vreți să mă judecați, conștiința mea este curată. Nu am absolut nimic care să mă mustre, stând înaintea voastră.”

Reacția la această afirmație, este una severă. Aici poate ne regăsim unii dintre noi.

Gândiți-vă, dacă stați de vorbă cu un om mai mult sau mai puțini religios și îi spui „Eu sunt sfânt”, el va zice: „Cum poți să afirmi așa ceva? Te pui lângă sfântul Augustin? Te pui tu lângă sfânta Maria? Te pui tu lângă sfântul Petru și Pavel? Nu îți este rușine să vorbești despre tine că ești sfânt?” Sau dacă îi zici că ești mântuit, va zice: „Cum poți tu pretinde că ești mântuit? Aceasta este aroganță! Trebuie să te trudești, să te chinui, să dai în stânga și în dreapta, să faci fapte bune și vom vedea acolo sus dacă ești sau nu ești mântuit!”

Afirmațiile de genul acesta pe care le facem noi, creștinii, pentru unii care nu cunosc Evanghelia și nu cunosc mântuirea Domnului Isus Hristos, sunt șocante. La fel și pentru cei care erau acolo în sobor, afirmația lui Pavel că a viețuit cu toată curăția cugetului înaintea lui Dumnezeu, a fost o afirmație de sfidare și aroganță pentru ei. Așa au văzut-o ei, după care marele preot Anania a poruncit să-l lovească peste gură și a fost lovit.

Când citim expresia aceasta că „l-a lovit peste gură”, ne imaginăm probabil că un aprod (soldat al Templului) s-a întors și i-ar fi tras o palmă. Cuvântul grecesc nu este unul de natură să înțelegem că a fost doar o palmă. Probabil aveau niște părți de fier pe mână și este posibil ca unul dintre soldați să-l fi lovit cu toată forța în față.

Marele preot poruncește să-l lovească. Cum să vedem noi acest lucru? Aici era un proces în care trebuiau aducă argumente. Ați văzut vreodată într-un proces ca judecătorul să-i zică vreunui polițist „Du-te și trage-i una!”? Nu este normal! Într-o sală de judecată nu te bați, într-o sală de judecată rezolvi o cauză sau vezi dacă este vinovat sau nu. Dacă afli că este vinovat, atunci îi poți zice să-l lege și să-l bată.

În contextul nostru, observăm că marele preot își pierde cumpătul imediat și spontan afirmă: „Loviți-l!”

Ar fi surprinzător dacă nu am ști prea mult cine era Anania. Eu am citit și am aflat câteva informații despre acest preot care a fost numit mare preot de unul dintre Irozi în anul 44 (la ceva vreme după învierea Domnului Isus). El a avut funcția aceasta din anul 44 până în 49. Omul acesta era un tip extrem de violent! Era el mare preot, dar era violent și era și foarte bogat.

Chiar dacă romanii stăpâneau, totuși exista o aristrocație a evreiilor care aveau bani. Marele preot Anania era foarte bogat, era un om cu influență. El era foarte bine ancorat în politică cum sunt unii oameni ai bisericii: nu știi câți sunt preoți și câți sunt politicieni.

După acest Irod a murit și a venit următorul, Irod Agripa, acela nu s-a mai înțeles deloc bine cu acest Anania și l-a alungat în anul 59. Prin anul 66 când a fost o revoltă în Ierusalim, mulți evrei care nu-l suportau pe acest Anania ca mare preot, l-au prins și l-au omorât și așa s-a sfârșit viața lui.

Vom vedea cumva că sfârșitul vieții lui se leagă de ce spune Pavel în reacția lui împotriva lui Anania. În momentul în care marele preot Anania poruncește să-l lovească, Pavel este lovit și reacționează. Pentru că își dă imediat seama că este o ilegalitate, el zice: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu șezi și mă judeci după Lege și poruncești să mă lovească împotriva Legii!”

Pavel era unul care știa Legea, știa foarte bine fiecare mișcare și nu-l puteai păcăli. Probabil unii care nu știau Legea, erau loviți și stăteau fără să zică nimic. Dar Pavel știa Legea, știa că s-a făcut o călcare de Lege.

Reacția lui este una fermă și îi zice marelui preot „Te va bate Dumnezeu perete văruit!” Aceasta este a doua afirmație și este una foarte aspră. Atunci cei care stăteau lângă el și care probabil l-au lovit, imediat au reacționat și au zis: „Îți bați joc de marele preot al lui Dumnezeu?”

În continuare vreau să observăm a treia afirmație a lui Pavel și la modul în care reacționează. Vreau să vă spun că aici m-am chinuit și am citit multe comentarii ca să știu cum să reproduc reacția lui Pavel.

După ce cei ce stăteau lângă el, i-au zis „Îți bați joc de marele preot al lui Dumnezeu?”, Pavel răspunde: „N-am știut, fraților, că este marele preot; căci este scris: „Pe mai marele norodului tău să nu-l grăiești de rău.”

Comentatorii se împart aici în două tabere. Unii zic că a răspuns cu o notă de ironie (văzând situația de nedreptate), alții zic că și-a dat seama că a făcut o gafă, neștiind că este marele preot.

În această situație, avem argumente bune și de-o parte și de alta. Până am studiat textul acesta, eu am fost foarte convins că Pavel a fost ironic și aveam multe argumente ca să-mi susțin părerea. Unii ziceau că el chiar nu știa că era marele preot și eu întrebam în sinea mea: „Cum să nu știi că el este marele preot?”

E ca și cum m-aș duce undeva în Parlament unde vorbește președintele Băsescu și eu să zic ceva de genul: „Nu am știut că este președintele Băsescu.” Să fim serioși!

Marele preot era ca și un președinte, era cunoscut de toți evreii. Este adevărat că Pavel a lipsit foarte mult din Ierusalim. El nu a fost acolo să-l vadă pe marele preot și ei nu aveau televizor la care apeși numai un buton și vezi cine e marele preot. Când a ajuns probabil acolo, el nici nu știa bine cu arată marele preot. Acesta este un argument bun.

Un al doilea argument că într-adevăr Pavel nu știa că e marele preot, era vederea lui slabă. După cum știți, el avea probleme cu ochii. Cei din Galatia au zis: „Ne-am fi smuls noi ochii ca să-i dăm lui să vadă bine.” Pavel probabil nu a văzut bine, era hărmălaie acolo și nu a văzut cine a zis „Lovește-l” și după ce Pavel reacționează, cei ce stăteau lângă el au zis: „Îți bați joc de marele preot al lui Dumnezeu?”

Vreau să vă spun că acest context de aici, m-a făcut să înțeleg că totuși Pavel și-a dat seama că a făcut o greșeală, pentru că el nu era în contextul nostru românesc ca să zici cum zicem noi: „Fă ce zice popa, nu ce face popa.” Acestea sunt ironii pe care noi le folosim adesea într-un fel sau altul, chiar și la adresa președintelui. Însă acolo era o Lege foarte serioasă. Era o Lege care era marcată de Dumnezeu în cartea Legii.

În cartea Exodul în capitolul 22, versetul 28 spune în felul următor: „Să nu hulești pe Dumnezeu și să nu blestemi pe mai marele poporului tău.” Și Pavel a blestemat aici și de fapt s-a și împlinit blestemul, că într-adevăr Dumnezeu l-a lovit pe Anania exact cum a spus Pavel – era un fel de blestem profetic aici. Dar Pavel a greșit.

Într-un fel, dragii mei, mă bucur că a greșit. În general noi avem tendința să ne uităm la acești oameni ai lui Dumnezeu ca fiind pe un piedestal de neatins. În bisericile istorice tradiționale au fost canonizați și excomunicați din rândul oamenilor și puși în rândul sfinților cu titlul de mijlocitori și de neatins ș.a.m.d.

Dar aici ne uităm și-l vedem pe Pavel ca noi, exact ca și noi! Dacă cineva te lovește pe nedrept, care este prima ta reacție? Nu este să te scuturi de praf și să întorci și celălalt obraz! Așa este? În firescul nostru, este normal să reacționăm imediat: „Ce faci domle’?”

Gândiți-vă că suntem șoferi și unul ne taie calea, începem imediat să claxonăm și să zicem: „Băăă ce faci?!”

Mi s-a întâmplat odată să fiu în București cu un american și acesta continuu comenta când era ceva în neregulă în trafic.

Astfel reacționăm imediat. Pavel aici a recționat spontan. Nu știm foarte bine toate detaliile cu privire la faptul că nu știa că e marele preot, dar îl credem pe cuvânt când zice: „Nu am știut că este marele preot; căci este scris: „Pe mai marele norodului să nu-l grăiești de rău.” Aici Pavel reacționează imediat și nu se apără. Ce putea face Pavel? Putea să spună „Da, da, înțeleg că este marele preot, dar uitați-vă ce face! Nu vedeți și voi că mă lovește împotriva Legii? Stă pe scaunul de judecată și poruncește împotriva Legilor pe care trebuie să le respecte?”

El putea să se folosească de situația aceasta, ca să-și justifice greșeala.

Aici iarăși ne vedem pe noi, dragii mei. În situații în care, este adevărat facem o greșeală din cauza altuia, și noi nu suntem capabili să zicem „Da am greșit” și să ne luăm numai partea noastră de vină, cerându-ne iertare și recunoscând greșeala noastră, de regulă noi încercăm să ne justificăm greșeala noastră din cauza celuilalt. Tendința noastră este să zicem „Din cauza ta am zis ce am zis. Tu m-ai făcut să fac asta! Tu m-ai provocat, tu ai zis prima dată … și de aceea am zis eu …” Tot timpul avem intenția aceasta de a ne disculpa de vina noastră și acest lucru este o greșeală.

Pavel a greșit și îmi place că reacționează imediat și spune: „Da! Nu am știut, dar am greșit, pentru că este scris: …” Și aduce cuvântul Legii, pe care îl știa foarte bine.

Eu cred că aici mai trebuie să învățăm ceva. Atunci când faci o greșeală și îți dai seama că ești în situația în care ai greșit, chiar dacă greșeala ta a fost generată de altcineva, cu cât recunoști mai repede cu atât mai bine. Pentru că dacă nu ne recunoaștem greșeala, deja acolo este germenele păcatului și rămânând în situația respectivă, să știți că dăm prilej pentru alte păcate.

De aceea înțelept este omul, care imediat după ce a greșit, nu se baricadează și nu se blindează cu argumente, știind că a greșit, chiar dacă greșeala a fost provocată de altcineva. Aici este șansa extraodinară, mai ales în mediul nostru al credincioșilor, ca atunci când zici „Te rog să mă ierți, că am greșit, am răspuns aspru, am reacționat cum nu trebuie”, să vezi imediat că celălalt zice „Te rog să mă ierți, eu te-am provocat.” Înțelegeți?

Dacă avem această tărie de caracter să recunoaștem când greșim este extraordinar și acest lucru îmi place la Pavel: să văd tăria de caracter de a-și recunoaște greșeala. Și aici nu este o situație în care te duci personal la un frate, recunoști greșeala și îți ceri iertare față de el. Situația din contextul nostru, era un publică. Ce greu este să-ți ceri iertare în public! Să-ți ceri iertare laîn fața unui grup de oameni, nu este ușor. Dar iată că Pavel are tăria de caracter să zică: „Nu am știut că este marele preot: căci este scris: „Pe mai marele norodului tău să nu-l grăiești de rău.”

Aici probabil ne amintim și de David care avea multe motive să se răzbune pe Saul, ar fi avut motive întemeiat să și omoare, justificat. Dar David zice: „Eu nu mă ating de unsul Domnului.” Și îl lasă în mâna lui Dumnezeu.

Cuvântul ne învață în Noul Testament să nu vă răzbunați, căci răzbunarea este a Domnului. Mai bine lasă situația provocată de celălalt în mâna lui Dumnezeu și Dumnezeu îl va judeca și îl va condamna sau îl va convinge de greșeala pe care el a făcut-o. Așadar învățăm de aici să nu ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm răzbunarea în mâna Domnului.

Aici Pavel într-adevăr ne dă o pildă, recunoaște că a greșit și are tăria aceasta de caracter să recunoască acest lucru.

Este extraordinar să-l vedem pe Pavel aici în situația aceasta, având demnitate, ridicându-se și spunându-le „Am conștiința curată.”

Dacă ați observat, am intrat mai adânc în mersul acestui proces și intenționat am mers puțin mai departe, pentru a vedea că seamănă cu alte situații, cu alte procese precum cel al lui Ștefan și cu al Domnului Isus. Regăsim elemente aproape identice în procesul lui Ștefan și procesul lui Isus. Dar similaritatea o văd mult mai mult cu situația în care Martin Luther a fost la proces.

Martin Luther a fost un călugăr catolic. Dumnezeu l-a confruntat cu păcatul lui și spre deosebire de mulți alți călugări care slujeau atunci, Luther a început să vadă depravarea din inima lui și să recunoască păcatul și să-l mărturisească, dar simțea că nu este iertat. Până când citind Scripturile, a descoperit marea învățătură a faptului că noi nu ne justificăm condiția noastră înaintea lui Dumnezeu prin faptele noastre și prin strădaniile noastre, ci prin credința în Hristos. Credința este cea care Îl face pe Dumnezeu să se uite și să ne declare drepți înaitea Lui, apoi să ne dea o inimă nouă și o viața nouă.

Pentru Luther a fost o adevărată eliberare. După ce a înțeles lucrul acesta, mentorul său spiritual pe nume Staupitz, îl trimite la Roma pentru că vedea potențial în tânărul Luther. El se duce la Roma cu acea anticipație să fie lângă cei mai sfinți oameni de pe pământ. Dar când a ajuns acolo la Roma și a intrat în Vatican, s-a uitat de jur împrejur și a trăit același sentiment pe care l-a trăit Domnul Isus când a intrat în Templu și a văzut cum se schimbau bani și afacerile care erau acolo.

Luther a văzut tot ce se întâmplă acolo, a văzut bogăția în care trăiau papii, episcopii și a văzut sărăcia oamenilor și cum erau folosiți ca să-i absoarbă de bani și să facă Catedrala San Pietro (pe care o vizităm și mai dăm și bani să o vedem). Luther a zis: „Ceva nu este în regulă aici. Aceasta nu este Evanghelia.” Revoltat în toată ființa lui, s-a întors în Germania și a început să scrie niște teze împotriva sistemului de indulgențe pe care Vaticanul le vindea în schimbul banilor. Vaticanul primea bani ca să dea indulgențe care declarau că te iartă de păcate. Luther a atacat sistemul acesta de indulgențe.

Firește că Roma a reacționat și au fost câteva întâlniri în care Roma a trimis niște reprezentanți ca să-l confrunte pe Luther. La a treia întâlnire, la așa numită „Dietă din Worms”, Luther a stat înaintea acestor reprezentanți ai bisericii care erau foarte deștepți, bine pregătiți în Lege și știau foarte bine să argumenteze. Oricât a încercat Luther să rezolve elegant lucrurile, la un moment dat l-au pus la colț și l-au întrebat: „Negi sau nu negi? Renegi tot ce ai scris și credința ta și tot ce răspândești tu sau nu?”

Iată că reacția lui Martin Luther, este concretizat în celebrul citat, care în engleză sună mult mai bine decât în română: „Here i stand!” („Aici stau!”) El continuă spunând: „Până nu mă convingeți cu mărturia Scripturilor și cu argumente și evidențe logice clare, conștiința mea este prizonieră Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot să retractez și nu voi retracta nimic! Pentru că a reacționa împotriva conștiinței nu este nici drept și nici sigur. Nu pot face altceva! Aici stau, aici rămân! Așa să mă ajute Dumnezeu!”

Vreau să vă spun că în momentul în care Luther a spus cuvintele acestea, el a știut în inima lui că e următorul după Jan Hus: „Aceștia mă vor prăji!” În momentul în care a spus cuvintele acestea, Luther a știut 100% că avea să fie ars pe rug de către biserica Romei.

Pentru acest lucru îl admir că a avut tăria să stea acolo și să spună: „Nu merg împotriva conștiinței mele.” Putea merge împotriva conștiinței lui, era foarte abil și cred că ar fi putut să găsească niște modalități de ieșire. Dar și-a dat seama că nu mai este cazul să folosești abilitatea. El stătea acolo pentru Evanghelie, stătea acolo pentru Hristos și a spus: „Aici stau!” Admirabil!

Trebuie să învățăm din așa ceva dragii mei. Trebuie să învățăm din tăria de caracter a unor oameni care au stat verticali și au zis: „Nu mă dau la o parte, ce știu, știu! Eu stau pe Cuvântul lui Dumnezeu și aici rămân. Conștiința mea este roabă Cuvântului lui Dumnezeu, este supusă Cuvântului lui Dumnezeu.”

Slavă Domnului că prințul elector al Saxoniei, Frederich, protectorul lui Luther, în timp ce el se întorcea singurel spre casă, a trimis niște soldați, l-au legat, l-au prins și l-au dus în altă parte la Warburg și Dumnezeu l-a scăpat de rug și n-a fost ars.

Uitându-ne în episodul următor la Pavel, vom vedea că evreii doreau să pregătească o cursă pentru Pavel să-l prindă, dar un copil i-a anunțat pe oficialii romani și astfel l-au păzit să nu fie prins de evrei. La fel și Luther, în noaptea aceea urma să fie prins de către cei din Roma, dus la Roma și ars pe rug.

Întorcându-ne la Pavel, vedem puterea lui Pavel, tăria de caracter prin faptul că zice „Conștiința mea este curată.” El este lovit, reacționează, Pavel greșește, conștiința îi spune imediat că a greșit și Pavel recunoaște.

Pavel după ce recunoaște greșeala aceasta, este ca jucătorul de fotbal care este în defensivă și la un moment dat reușește să dribleze pe câțiva, să intre pe contraatac și să înscrie golul. Cam în imaginea aceasta aș pune imaginea următoare: ca și o echipă care stă, se apără foarte bine, dar la un moment dat înaintează cu toții și înscriu golul.

Pavel este foarte, foarte deștept aici. Cineva spunea așa de frumos: „E bine să fii pocăit. Dar dacă ești un pocăit deștept, este și mai bine.” Dacă ai și dimensiunea aceea a deșteptăciunii (tradusă în sintagma „Fiți blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii” pe care o spune Domnul Isus) este foarte bine.

Aici Pavel este blând ca un porumbel și înțelept ca un șarpe. Imediat știind că este o dispută în forul acesta de preoți, Pavel se ridică și spune: „Fraților, eu sunt fariseu, fiu de fariseu și din pricina nădejdii în învierea morților sunt dat în judecată.” Imediat după ce spune vorbele acestea, s-a stârnit o neînțelegere între farisei și saduchei și adunarea s-a dezbinat. Pentru că saducheii nu cred nici în îngeri, nici în înviere și fariseii cred.

Am văzut în Faptele Apostolilor 15 că acolo erau farisei care fuseserp convertiți pentru că ei credeau în înviere. Foarte greu aduceai pe un saducheu la credință spunându-i că Hristos a înviat din morți, că el nu credea în înviere.

În forul acesta în sinedriu, fariseii erau supranaturaliști: credeau în îngeri, în înviere, credeau într-o lume viitoare. Saducheii erau raționaliștii: „La mormânt se termină totul. Ți-ai pus crucea, ți-ai astupat groapa”. Aceasta era deviza lor. Așadar era conflictul acesta între ei.

Imaginați-vă pe Pavel ca și cum ar sta înaintea unei haite de lupi care se apropie de el mârâind și el se uităndu-se țintă la haită. Foarte liniștit, în timp ce haita stă și se uită atent la el, e ca și cum Pavel ar băga mâna în buzunar și aruncă o bucată de carne în mijlocul lor. Toți lupii sar acolo unii pe alții, se mușcă unii pe alții și Pavel pleacă de acolo liniștit, calm. A știut cum să schimbe situația, foarte deștept! Pocăit deștept!

Uitați-vă la farisei, până unde merg: se ridică în picioare și începe o ceartă aprinsă. Fariseii aceștia care-l urau de moarte pe Pavel, imediat din situația aceasta ei zic: „Noi nu găsim nici o vină în omul acesta. Dacă i-a vorbit vreun duh sau vreun înger?”

Puteți observa schimbarea aceasta de situație? Dumnezeu lucrează câteodată într-un mod extraordinar. Noi ce trebuie să facem, este să ne uităm spre Domnul.

În mod repetat Cuvântul ne spune că vor fi situații în care va trebuie să dăm mărturie pentru Evanghelie și ceea ce apare întotdeauna este fraza „Nu vă temeți! Duhul vă va da ce trebuie să spuneți chiar în ceasul acela.” Chiar în ceasul acela, Pavel vine cu această afirmație care dezbină adunarea. Căpitanul văzând că Pavel riscă să fie luat și rupt în bucăți de ei, poruncește să-l smulgă din mijlocul lor și să-l ducă din nou în cetățuie.

Astfel se termină acest prim proces pe care îl are Pavel. De aici înainte ne vom uita la proces după proces și îl vom vedea pe Pavel în această condiție de legat, dar cu o mărturie a Evangheliei extraordinară.

Aș vrea să închei cu încă un lucru, care sper să ne fie de mare folos. Cuvântul spune în versetul 11: „În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel și i-a zis: „Îndrăznește, Pavele; căci după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot așa trebuie să mărturisești și în Roma.”

De aici încolo, Pavel ajunge în situații foarte critice, aproape să-și piardă viața. O dată l-a mușcat o năpârcă, a luat-o și a aruncat-o rapid. S-a șters, nici nu a trebuit să strige ajutor sau să strige după vaccin, ci a stat liniștit pentru că Domnul i-a zis că va ajunge la Roma. Circumstanțele și situațiile din viață cu care s-a confruntat, nu l-au speriat și nu l-au doborât pentru că era o promisiune pe care Pavel stătea foarte ferm. Pavel a știut că va scăpa și din naufragiul în care a intrat în timp ce mergeau spre Roma. Pavel a știut întotdeauna că nu-și va pierde viața pentru că trebuia să ajungă la Roma.

Dragii mei, aș vrea să învățăm din acest lucru, faptul că Dumnezeu ne-a făcut promisiuni. Acum poate noi am vrea să știm mai specific și să avem o promisiune de genul: „La 97 de ani tu vei face o afirmație monumentală.” Dacă ați ști acest lucru, până la 97 ați sta liniștiți, nu ați mai sta cu frică în inimă. Dar Dumnezeu nu ne-a făcut promisiuni de genul acesta, dar El ne-a făcut promisiunea următoare: „Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor.”

Dacă noi avem încredere în promisiunea aceasta, vreau să vă spun că multele situații din viață prin care trecem, tulburările și apăsările prin care trecem, imediat ar trebuie să ne aducem aminte de promisiunea Domnului că va fi cu noi.

Domnul ne mai face o altă promisiune, pe care noi adesea nu o luăm în seamă și de aceasta când ajungem în situații critice în viață, ne agităm așa de mult. Domnul spune prin Pavel în Filipeni 1:6: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

Dacă ai promisiunea aceasta, nu intrii în crize. Depresia nu ar trebuie să fie justificată în nici un fel, pentru că avem promisiunile acestea la care să ne uităm și să știm că El va fi cu noi și El Își va desăvârși lucrarea. Că ne vom sfârși viața mai repede sau mai târziu, aceasta este altceva – nu depinde de noi acest lucru. Dar Domnul va fi cu noi și El va sfârși lucrarea în viața noastră.

Fie ca Numele Lui să fie binecuvântat! Domnul să ne ajute să avem o conștiință curată! Domnul să ne ajute ca atunci când greșim din pricina altora să nu aruncăm pe ei vina, ci să recunoaștem vina noastră! Domnul să ne ajute să stăm cu verticalitate în mărturia noastră! Domnul să ne dea înțelepciune să fim pocăiți deștepți, să ne uităm la promisiunile Lui și să avem încredere că El va împlini planul Lui în viața noastră în orice condiție am fi: căsătoriți, necăsătoriți, sănătoși, bolnavi și oriunde am fi, El Își va împlini planul. Amin!

Comment(1)

  1. Reply
    obiecte de cult says

    Foarte bune informatii am citit pe aceasta pagina. Va veau multa sanatate in ceea ce v-ati propus.

Post a comment