Luca 10:17-24 – Sorin Prodan

Luca 10:17-24 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Doar cu puține fragmente înainte de acest fragment pe care l-am citit în această zi, am ajuns în Evanghelia după Luca la un punct de cotitură. Versetul 51 din capitolul 9 schimbă direcția lucrării Domnului Isus. Până atunci El venise să anunțe Împărăția lui Dumnezeu și să demonstreze că El este trimisul lui Dumnezeu în această lume ca să răscumpere pe cei trăiesc în robia păcatului. De la versetul 51 însă, apare o schimbare de direcție: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.”

Am privit așadar la venirea Domnului Isus Hristos în primele nouă capitole, iar din acel punct ne uităm până în finalul Evangheliei, la plecarea Domnului Isus, parte care cuprinde și jertfa Sa mântuitoare, moartea și învierea Sa glorioasă.

În debutul acestei părți care se îndreaptă spre plecarea Domnului Isus dintre ucenici și din lume, Domnul Isus trimite pe cei 70 de ucenici să pregătească vizita ce urma să o facă în anumite cetăți, în ultima Sa călătorie spre Ierusalim.

Dacă ne uităm de la capitolul 10, în prima pare, modul în care Isus îi trimite pe ucenici subliniază foarte, foarte clar autoritatea pe care Domnul Isus o exeercită în această trimitere. Iar această autoritate este și un semn al mesianității, un semn al faptului că Isus nu este Altul decăt Fiul lui Dumnezeu.

Printre toate instrucțiunile date în această trimitere, Domnul Isus poruncește ca printre altele, ucenicii să vindece pe cei bolnavi. Versetul 9 din capitolul 10 spune: „Să vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo şi să le ziceţi: „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” De ce include Isus Hristos vindecările în această anticipare pe care ucenicii o făceau din cetate în cetate cu privire la venirea Sa și cu privire la trecerea Lui prin aceste cetăți spre Ierusalim?

Vindecarea, dacă vom privi în toate evangheliile, reprezintă un semn. Vestea despre cine este Hristos și ce făcea El, s-a răspândit prin multe cetăți ale Galileii, Iudeii, Samariei, Decapole, Perea și prin alte locuri pe unde Domnul Isus Hristos a fost. Oamenii așteptau și priveau spre Domnul Isus cu multă frământare și multe întrebări. Foarte probabil că cetățile în care Isus avea să poposească, au mai fost vizitate înainte de Domnul Isus și probabil ei au auzit mesajul Împărăției. Acum ucenicii anunțau venirea Sa sub forma unei proclamații: „Împărăția cerurilor s-a apropiat de voi.”

Această proclamare, dacă o citiți cu foarte mare atenție, avea o notă profetică. Aduceți-vă aminte de modul în care Maleahi, de pildă, a vorbit despre venirea lui Ioan Botezătorul. Ce a scris? „Că va veni un prooroc ca și Ilie. Va veni în duhul și puterea lui Ilie.” Ucenicii pe de o parte proclamau venirea Împărăției și pe de altă parte, anticipau venirea Împăratului. Iar vindecările făcute avea rolul de a da greutate acestei anticipații.

De altfel, dacă ne uităm la acest tipar, apare și în marea trimitere pe care Domnul o adresează în final apostolilor. Marcu 16:15-18: „Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” Așadar tiparul pe care îl vedem în Luca capitolul 10, este prezent și în marea trimitere.

Ucenicii se duc în această campanie, ajung în cetățile în care Isus avea să treacă, fac aceasta proclamare profetică, a apropierii Împărăției cerurilor de ei și apoi se întorc. La întoarcerea lor, sunt pregătiți ca să vorbească despre ce s-a întâmplat. Este foarte interesant că Luca nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat în această campanie de pregătire. Totuși apare această notă, că ucenicii se întorc, iar în versetul 17 vedem că încearcă să prezinte un fel de raport al lucrării lor misionare. Ucenicii deschid acest raport cu o notă care comunică un aspect important pe care nu putem să-l trecem cu vederea: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.”

Aduceți-vă aminte că așa cum v-am spus, în instrucțiunile date lor înainte de a fi trimiși, Domnul Isus Hristos le spune și să vindece pe cei bolnavi. Ucenicii au plecat și au anunțat venirea Împărăției, treceau din cetate în cetate, vorbeau despre venirea lui Isus prin aceste cetăți și apoi se rugau pentru cei bolnavi. Iar spre surpriza lor, bolnavii se vindecau. Printre cei bolnavi cu siguranță au fost aduși unii posedați de duhuri rele. Ucenicii se rugau și aceștia erau eliberați de duhurile necurate.

Este într-un fel ciudat pentru mine să observ că la întoarcerea lor, singurul sau primul element pe care ei îl subliniază din tot ce s-a întâmplat, a fost că dracii le sunt supuși în Numele lui Isus. Acest element sunt convins că a fost o uimire pentru ei. Ceva, într-un fel i-a surprins. Se așteptau probabil la respingerea oamenilor din diverse cetăți, se așteptau cu siguranță la o reacție negativă, întru-cât Domnul Isus le spusese „Iată, vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor.” Perspectiva lor a fost aceasta: că se vor duce și vor întâlni ostilitate în ceea ce erau mandatați să facă. Cu toate acestea, nu știm câtă ostilitate au întâlnit, cert este faptul că în ceea ce ei au făcut, a intervenit o putere supranaturală. Și la aceasta s-au așteptat mai puțini. Acest lucru pentru ei a fost într-un fel o surpriză.

Așa se explică într-un fel entuziasmul cu care ei au venit și au spus „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” Mă așteptam ca Domnul Isus să le zică: „Dar nu v-am spus Eu să vindecați? Nu a fost aceasta porunca Mea? De ce nu v-ați așteptat la ceva supranatural în ceea ce aveți să faceți?”

Propun să ne oprim puțin la această suprindere a ucenicilor și să o evaluăm. Din punctul meu de vedere, rezerva ucenicilor sau surprinderea lor, indică într-un fel o rezervă față de aspectul supranatural al lucrării Domnului Isus. Aici stau și mă gândesc că adesea în viața noastră de credință sau în lucrarea la care Dumnezeu ne cheamă, suntem gata să privim lucrarea în termenii respingerii lumii, suntem gata să privim lucrarea în termenii unei dedicări și a unei consecvențe, însă în așteptatea și angajarea noastră în lucrare, adesea suntem mai puțini pregătiți în a ne aștepta la o intervenție supranaturală a lui Dumnezeu.

Cred că există în noi o lipsă de a urmări, de a aștepta și de a anticipa mâna mare a lui Dumnezeu în viețile noastre și în lucrarea la care ne-a chemat. Suntem pregătiți să urmăm un curs natural al lucrurilor, iar dacă ceva se întâmplă, suntem surprinși ca și ucenicii.

Îmi aduc aminte că în regimul trecut când exista un grad de pericol în a-L urma pe Hristos cu entuziasm și a fii într-un fel o voce publică în convingerile tale, orice întâlnire a bisericii pentru mine era ca o intrare într-un spațiu supranatural. Mergeam spre casa lui Dumnezeu cu o anticipație. Ne rugam și așteptam de la Dumnezeu să se întâmple realmente lucruri mari. Și se întâmplau, Dumnezeu lucra cu putere.

Dacă noi am privi viața noastră și lucrarea la care ne-a chemat Dumnezeu, incluzând și această dimensiune a măreției și puterii Sale, eu cred că altfel ar fi dinamica vieții noastre de umblare cu Hristos și altfel ar fi chiar și lucrarea la care Hristos ne-a chemat.

Astfel văd eu suprinderea ucenicilor în modul în care ei au exprimat această bucurie: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” Lucrul frumos și bun în ceea ce ei au spus, a fost faptul că ei au recunoscut că puterea s-a manifestat nu a fost puterea lor ca oameni, ci ceea ce au făcut în termeni de vindecare s-au în termeni de exorcizare, a fost de fapt o putere care era manifestată în Numele lui Isus.

Domnul Isus îi întrerupe. Probabil că dacă i-ar fi lăsat, ei ar fi continuat să vorbească de multe din experiențele lor. Dar Domnul intervine brusc, așa cum de altfel o face, zicându-le „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” (Aduceți-vă aminte că și Nicodim a venit la Isus probabil pregătit cu un discurs. Dar abia după ce zisese prima frază, Domnul intervine și îi spune ceva care părea să nu corespundă cu ceea ce el spunea.)

Domnul Isus de altfel știa tot ce s-a întâmplat în această campanie. Nu era cazul ca ucenicii să înceapă să dea detalii despre tot procesul prin care au trecut în această delegare. Domnul Isus însă, prin răspunsul la acest entuziasm al ucenicilor, ne conduce și ne aduce în lumină câteva adevăruri minunate.

În primul rând ori de câte ori urmașii lui Hristos proclamă Evanghelia, se întâmplă ceva dincolo de ce se poate vedea. Mai exact, are loc o ofensivă împotriva puterilor întunericului. Orice angajare în comunicarea Evangheliei, este implicit o agresiune a împărăției răului. Despre acest lucru ne vorbește mai clar și explicit Pavel în epistola către Efeseni. De pildă în capitolul 6, Pavel ne spune că noi „nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” De altfel, pe parcursul întregii epistole el insistă asupra faptului că sunt aceste puteri demonice care sunt situate într-un tărâm deasupra tărâmului omenesc. În capitolul 2 spune: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării… Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos.”

Astfel ne-a așezat în Biserica Sa, Biserică care avea să vestească nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos, așa cum spune Pavel. Dumnezeu în această Biserică, avea să descopere o taină: faptul că Hristos în Biserică, este nădejdea slavei noastre. De aceea el spune în capitolul 3: „Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.”

Așadar dragii mei, această angajare a noastră în proclamarea Evangheliei, este o agresiune împotriva Împărăției răului. Domnul Isus vorbește ucenicilor și încearcă să-i facă să realizeze că ceea ce ei au făcut, nu este doar în ceea ce s-a văzut, ci este ceva mai mult. De aceea El spune: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”

Desigur, ne putem pune întrebare când s-a întâmplat lucrul acestea. La ce se referea Domnul Isus? Când a avut loc această cădere a lui Satan? Să fi fost căderea despre care se vorbește în Isaia 14? „O, luceafăr strălucitor, cum ai căzut tu!” În intenția luceafărului de a lua locul lui Dumnezeu, acest luceafăr cade. Să fi fost vorba de această cădere? Să Se fi referit Domnul la această cădere din trecut? Sau este o cădere sau o privire anticipativă la momentul când Domnul Isus Hristos avea să moară pe cruce? Și prin aceasta, puterile întunericului să fie legate.

Prin hotărârea de a merge la cruce, s-a pus de altfel în mișcare ultimul act al misiunii Sale pe pământ, prin care profeția din Geneza 3:15, avea să se împlinească curând. Era un ceas astral. Începea derularea evenimentului care rezolva definitiv problema păcatului. Iar Domnul Isus Hristos anticipează momentul acesta când puterile întunericului aveau să fie biruite definitiv prin moartea Sa pe cruce. De aceea le spune: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.” Iar Domnul continuă să le spună: „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.”

Termenul care este folosit în original pentru „putere”, este „exusia”. Aceasta este o putere pe care chiar Domnul Isus Hristos a exercitat-o în misiunea Sa. Dacă ucenicii n-ar fi primit această putere, în momentul în care ei ar fi încercat să scoată draci în Numele lui Isus și n-ar fi avut această putere completă peste puterea vrăjmașului, n-ar fi fost altceva decât trăirea unei experiențe similare ca a celor șapte fii a lui Sceva.

Ce s-a întâmplat cu aceștia? Haideți să citim din Faptele Apostolilor 19. Aici este un episod în care șapte fii ai unui preot încearcă să scoată duhuri necurate. Versetele 13-17: „Nişte exorcişti iudei care umblau din loc în loc au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: „Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!” Cei ce făceau lucrul acesta erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răspuns: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi cine sunteţi?” Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi şi i-a schingiuit în aşa fel, că au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Lucrul acesta a fost cunoscut de toţi iudeii, de toţi grecii care locuiau în Efes, şi i-a apucat frica pe toţi: şi Numele Domnului Isus era proslăvit.”

Prin urmare intenția lor de a face lucrarea aceasta era o intenție firească. Ei nu erau echipați cu această putere „exusia”, care este o putere superioară puterii celui rău și care supune puterea celui rău.

Pentru mulți există o întrebare referitoare la această putere pe care Domnul Isus o dăduse ucenicilor, spunând că a fost o putere care a fost generalizată peste toată puterea răului. Există această putere și astăzi? Există puterea aceasta și în prezent în zilele noastre? Sau a fost dată doar în acel interval de timp în care Domnul Isus a fost pe pământ, în care Evanghelia începea să fie propovăduită și în care bazele Bisericii începeau să se așeze? Pentru că există această poziție teologică care spune că o dată cu  încheierea canonului Sfintei Scripturi, elementul acesta supranatural a fost retras și eventual este manifestat cu foarte rare excepții.

Așadar există această putere și astăzi? Răspunsul meu ar fi acesta: da și nu. Există această putere și astăzi, în sensul că Dumnezeu este Același ieri, astăzi și în veci. Pe Dumnezeu nu-L împiedică absolut nimic să delege pe cineva exact în termenii în care i-a delegat pe ucenici. Pe Dumnezeu nu-L împiedică nimic să folosească pe oricare dintre noi, în manifestarea acestei puteri peste toată puterea răului. Și adesea Dumnezeu o face. În momente în care Dumnezeu decide, El poate folosi pe oricine și eu cred că trebuie să avem această convingere, fără nici o rezervă în fața Dumnezeului autoritar peste toată puterea răului. Și cred că este legitim și normal să ne rugăm ca Dumnezeu să ne umple de această putere supranaturală în această lume invadată de rău, în care puterea întunericului este atât de mare.

Da, există această putere, da este prezentă această putere. Iar pe de altă parte, aș spune că nu există această putere, în sensul unui uz discrețional, prin care cineva crede că el poate să folosească puterea lui Dumnezeu la propria lui discreție. Acest lucru este extrem de periculos. În primul rând eu cred că duce la mândrie. Foarte mulți oameni care au început să intre într-o zonă în care se consideră „vindecători”, sau „exorciști”. Sunt o grămadă de exemple din tot felul de zone din lumea aceasta (Africa de Sud, America), predicatori strălucitori care apare în costume albe și încearcă să uimească lumea prin vindecările pe care le fac. Și se joacă cu oamenii și cu duhurile la propria lor discreție. În sensul acesta, puterea lui Dumnezeu nu cred că există. Eu cred că oamenii aceștia sunt mai degrabă cuceriți de fascinația unor puteri. Și cred că aceasta este breșa pe care diavolul o găsește. Nu cred că aș greși dacă spun că oamenii aceștia care se înalță pe ei înșiși prin puterile pe care le manifestă (și cred că manifestă anumite puteri), de fapt sunt controlați în totalitate de puterea diavolului.

La experiența pe care ucenicii au trăit-o, bucuria lor și cuvintele acestea „Chiar și dracii ne sunt supuși”, dădea expresie unui succes neașteptat în lucrarea aceasta. Domnul a întâmpinat această bucurie, cu una și mai mare. Aș spune o bucurie superlativă, pentru că termenul în limba greacă este unul superlativ. Cuvântul spune: „În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt.”

Aceasta este singura referință din Scriptură care vorbește despre faptul că Domnul Isus Hristos S-a bucurat. Domnul Isus Hristos S-a bucurat în Duhul Sfânt. Citind lucrul acesta, mi-am pus întrebarea, cum este oare această bucurie în Duhul Sfânt? Ai trăit vreodată bucuria în Duhul Sfânt? Știi ce înseamnă experiența bucuriei în Duhul Sfânt? Dacă cineva m-ar ruga să explic cum S-a bucurat Isus în ceasul acela în Duhul Sfânt, i-aș spune: „Nu cred că pot să-ți explic.” Nu cred că putem prinde în cuvinte experiența aceea absolută a bucuriei Domnului Isus Hristos, când a auzit că în drumul Său spre cruce diavolul deja este în cădere liberă și că în curând El avea să desăvârșească, să finalizeze și să competeze definitiv lucrarea de răscumpărare a omenirii.

Totuși când este vorba de noi, eu cred că putem explica această bucurie. Sunt pasaje în care cred că putem anticipa și simți ceva din această bucurie. De exemplu în 1 Petru 1:3-9: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.”

Bucuria pe care Domnul Isus Hristos a avut-o în Duhul Sfânt, se află în orice copil a lui Dumnezeu care trăiește experiența credinței. Nu aș îndrăzni să spun că bucuria este la aceeași intensitate sau amplitudine pe care a trăit-o Isus. Dacă la o simplă evaluare și introspecție constați că această bucurie negrăită și strălucită lipsește, aș vrea să-ți spun ceva. Nu lipsește doar o bucurie negrăită și strălucită, lipsește ceva major. Pentru că nu ar fi normal, ca cei care am primit darul salvării și toate bogățiile cerului să nu ne bucurăm. Pavel spune „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.”

Cum se explică această lipsă a bucuriei negrăite și strălucite? Cu alte cuvinte, dacă ai vrea să explici bucuria aceea, va fi greu. Cineva te întreabă: „De ce ești așa de bucuros când ești într-un colaps major?” „De ce ești așa de bucuros, când tu ai cancer?” „De ce pe patul de moarte, în așteptarea morții, ești atât de fericit?” Nu se explică decât prin faptul că avem această bucurie negrăită și strălucită. Dacă această nu este prezentă, este firesc să ne punem întrebarea: „Oare ce lipsește în experiența vieții noastre de credință?” Poate e nevoie de suferință. Petru vorbea în epistola lui celor ce sufereau. Uneori în mijlocul încercărilor și suferinței, ai parte de acel gust al gloriei.

Aduceți-vă aminte de fratele Richard Wurmbrand. El spunea că nu a trăit nicăieri, în nici un loc, bucurii mai mari decât în celula aceea complet izolată dintr-un subsol. Acolo trăise bucuria la un grad pe care până atunci în viața de libertate nu o trăise.

Sigur că această bucurie a Domnului Isus în Duhul Sfânt, avea mai multe motive. Primul motiv cu siguranță a fost această înfrângere a lui Satan: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.” Acest lucru era un motiv de bucurie pentru Domnul Isus.

Ucenicii nu au înțeles anvergura biruinței lor. Ei au trăit cu intensitatea exercițiul manifestării puterii peste puterea celui rău, iar Domnul Isus Hristos îi ajută să vadă că este ceva mai mult decât atât. În ceea ce ai au făcut, nu doar au scos niște draci, nu doar au vindecat niște oameni și au exercitat o biruință asupra împărăției răului. Așadar orice angajare în comunicarea Evangheliei, este implicit o agresiune împotriva puterii întunericului.

Reacția Domnului Isus este interesantă. Pe de o parte, așa cum am spus, îi ajută pe ucenici să vadă amploarea manifestării puterii date lor și pe de altă parte Isus parcă încerca să pondereze bucuria lor. După ce le spune „Am văzut pe Satan căzând din cer”, „V-am dat putere să scăpați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va putea vătăma”, Domnul vine și spune acum: „Totuși, nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.”

Cum adică? Cine nu s-ar bucura să vadă vindecări, să știe că Satan este înfrânt? Aș dori să înțelegem că Domnul Isus nu încerca să diminueze bucuria ucenicilor, ci dorea ca ucenicii să descopere un alt adevăr minunat și anume: mântuirea este superioară oricărui succes al credinței sau ascultării noastre. În momentul în care Domnul Isus a trimis și a dat instrucțiuni ucenicilor, erau gata să facă tot ce le-a spus Domnul Isus, chiar dacă El i-a trimis prin a le spune „Iată vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor”, ei erau gata chiar să și moară. Totuși când s-au întors, este foarte ciudat, ei nu au vorbit despre mușcăturile lupilor. Nici unul nu a venit să arate rănile. Nu au venit să vorbească despre cum au fost agresați, respinși sau despre spiritul refractar al oamenilor. Nu au spus nimic de toate aceste lucruri. Ei au exprimat ceva ce au trăit și ceva despre care nu citim decât în Vechiul Testament cu privire la Moise, Ilie, Daniel sau Elisei. Lucruri pe care ucenicii le citiseră în Vechiul Testament, erau acum lucruri pe care ei înșiși le trăiseră la grad supranatural.

Domnul le spune: „Da, foarte bine că duhurile vă sunt supuse. Totuși, este ceva mai mult decât atât. Nu vă bucurați că duhurile vă sunt supuse, ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Câți dintre noi suntem oare marcați de această bucurie, a faptului că numele noastre sunt scrise în ceruri?

Unii poate am trăit ceva din experiența ucenicilor, în termenii unor puteri supranaturale. Poate unii am fost vindecați sau poate Dumnezeu ne-a folosit în vindecarea altora. Sau unii care s-au rugat ani de zile să primească un copil, au primit un copil și ce mare bucurie a fost acest lucru! Catalogul poate să continue. Sunt multe succese pe care le avem în lucrarea noastră, dar bucuria manifestată doar în contextul acestor succese și lipsa bucuria în viața noastră de credință în general, prezintă un pericol. Dacă semnificația noastră este ancorată doar în aceste succese și doar în lucrarea lui Dumnezeu, și ne extragem semnificația și bucuria din lucrarea lui Dumnezeu, este greșit. Să nu ne luăm semnificația noastră din ce facem în lucrarea Împărăției, ci mai degrabă din ce suntem datorită Domnului Isus.

Haideți să citim câteva versete din Evrei 12:18-24: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească, (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: „Chiar un dobitoc, dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata”. Şi priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: „sunt îngrozit şi tremur!”) Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.”

Așadar bucuria aceasta dragii mei, nu ar trebui să fie o bucurie generată doar de aspecte superlative, de experiențe majore și de manifestări ale puterii lui Dumnezeu în viețile noastre. Deși acestea ar trebui să fie de așteptat. Bucuria noastră negrăită și strălucită, trebuie să fie dată de faptul că Domnul Isus Hristos este Mijlocitorul noului legământ și că sângele Lui ne-a curățit de orice păcat. Mântuirea noastră este așadar superioară oricărui succes al credinței sau ascultării.

Apoi Domnul continuă și le spune în versetul 21 și 22: „În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”

Al doilea motiv al bucuriei superlative al Domnului Isus se află în aceste două versete care comunică un adevăr foarte, foarte important, în care noi ca Biserică credem cu tărie: Dumnezeu este suveran în mântuire. Domnul Isus vorbește aici despre o descoperire. Pe de o parte spune „Ai ascun aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai decoperit pruncilor.” Iar pe de altă parte spune: „Nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”

Cuvântul „descoperă” apare de două ori în aceste versete. Pavel vorbește de altfel despre această descoperire care o manifestare a suveranității lui Dumnezeu. Haideți să citim ce spune Pavel în 1 Corinteni 1:26-29: „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.”

Așdar decoperirea aceasta este dată celor disprețuiți, celor care sunt priviți de lumea aceasta ca un rebut. De ce? Pentru că înțelepții lumii acesteia pe care o reprezintă, lume care cu înțelepciunea ei nu a cunoscut pe Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu. Iar pentru că înțelepții lumii s-au crezut autorități în a vorbi despre existența aceasta, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe cei credincioși, prin nebunia propovăduirii crucii. Dumnezeu Se arată suveran, El alege pe cei care sunt în această ordine umană, socotiți o parie. Este dreptul Lui de a alege.

Suspiciunea aceasta care plutește în mintea unora că Dumnezeu este arbitrar în decizia pe care a făcut-o înainte de întemeierea lumii, această suspiciune se va risipi complet când Dumnezeu la judecata de apoi, va dovedi fiecărui om în parte că alegerea Lui a fost lipsită de orice arbitraritate. Eu cred că Dumnezeu are dreptul să fie Dumnezeu și are dreptul să-Și manifeste atributul suveranității Sale în felul în care crede. Eu sunt cel care cred că nu înțeleg complet și corect manifestarea suveranității lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu merită să fie lăudat, pentru că a ascuns lucrurile acestea de înțelepții lumii și le-a descoperit unor oameni fără prea multă carte. Iar Dumnezeu este Cel care cunoaște pe Fiul și El dă Fiului dreptul de a Se descoperi cui vrea El. Dumnezeu este suveran în mântuire.

Ultimul adevăr din acest răspuns al Domnului Isus la bucuria ucenicilor, este exprimat în versetele 23 și 24: „Apoi S-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.”

Mulți împărați ar fi vrut să trăiască și să vadă manifestarea suveranității lui Dumnezeu în mântuire prin descoperire, dar nu au avut parte de aceasta. Chiar împărații ar fi vrut să vadă și să audă aceste lucruri.

Adesea mă gândesc la împărații care au fost în vremurile trecute. Mă gândesc la împărații din Evul Mediu, la împărații din Antichitate sau la împărații care au stăpânit Imperiul Roman pentru câteva sute de ani, împărat după împărat. Mă gândesc la ei într-un mod atipic aș spune. Este adevărat că ne uităm la un film în care vedem un împărat mare și este o admirație pentru că din el emana noblețe, măreție, putere. Pe de altă pare mă gândesc în felul următor: cât de împărați au fost ei? Nu au condus niciodată un BMW sau un Mercedes. Castelele lor minunate, oricât de bine au fost încălzite sau cum o fi fost, niciodată nu au avut sisteme de aer condiționat. Nici un împărat nu a avut smartphone, nu a comunicat cu alții de prin alte locuri prin Skype. Să fi dorit împărații aceștia să vadă ce vedem noi și să audă ce auzim noi? Nu, nu. Au fost împărați care căutau să-și înțeleagă rostul în viață. Și știau foarte bine că ceea ce sunt ei, nu sunt decât prin îndurarea și voia lui Dumnezeu.

Domnul Isus Hristos spusese unui guvernator: „Tu nu ai avea această putere, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus.” Cred că Pilat a avut o mică sclipire, pentru că nu a disprețuit răspunsul acesta. Dar alți împărați au recunoscut că puterea pe care ei o aveau, era o putere dată de Dumnezeu și căutau pe Dumnezeu. Simțeau ceva și anticipau ceva precum David care a dat glas în Psalmi legat de Cineva care avea să vină să rezolve implicit problema lui. Așteptarea aceasta care a fost în inima unor împărați buni ai lui Israel, așteptarea unui izbăvitor, ei doreau să-L vadă și să audă despre El, dar nu au apucat. Prorocii așteptau de asemenea lucrul acesta, conform 1 Petru 1:10-15: „Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească. De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos. Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.”

Aceasta este cunoașterea lui Hristos, taina aceasta care a fost ascunsă în vremurile trecute și a fost descoperită acum prin sfinții proroci ai lui Dumnezeu, taină care ne-a fost dată și noi, taină pe care o știm și noi. Cunoașterea lui Hristos este în final un har pe care trebuie să-l apreciem la justa valoare.

Prin urmare dragii mei, am învățat aceste patru lecții frumoase, patru adevăruri minunate din răspunsul pe care Domnul Isus îl dă în urma bucuriei ucenicilor și care vine din bucuria Domnului Isus.

În primul rând orice angajare în vestirea Evangheliei este o agresiune a împărăției întunericului. În al doilea rând, mântuirea noastră este superioară oricărui succes al credinței sau ascultării. În al treilea rând, Dumnezeu este suveran în mântuire. Iar în ultimul rând, cunoașterea lui Hristos este un har pe care trebuie să-l apreciem la justa lui valoare.

Fie ca Cel care are toată puterea în cer și pe pământ, Cel care ne-a dat și nouă putere peste toată puterea vrăjmașului, Cel care a câștigat pentru mântuirea care trebuie să fie sursa bucuriei noastre superlative, a Acestuia să fie toată slava și cinstea acum și în veci de veci. Amin!

Post a comment