Luca 11:1-4 – Sorin Prodan

Luca 11:1-4 – Sorin Prodan – Biserica Creștină Baptistă Providența

În studiul nostru expozitiv al Evangheliei după Luca, mai bine spus în privirea noastră către Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, am ajuns la un subiect de importanță colosală: rugăciunea. Suntem introduși în acest subiect printr-o rugăminte a unui ucenic: „Doamne, învață-ne să ne rugăm.” Suntem introduși în această realitate în care nu cred că greșesc spunând că cei mai mulți dintre noi suntem falimentari. Prea puțini poate au îndrăzneala să spună când este vorba de rugăciune, că înaintea lui Dumnezeu sunt bine. Cei mai mulți avem lupta aceasta de a căuta prezența lui Dumnezeu.

Am văzut cu câteva duminici înainte că suntem într-o lume frământată, caracterizată de spiritul Martei, cu îngrijorări, cu treabă multă și Duhul lui Dumnezeu ne-a invitat să avem inima Mariei în lumea Martei și să căutăm prezența Domnului Isus Hristos. Dar așa cum am observat în mesajul anterior, în fața acestei realități fundamentale și importante în viața noastră, am văzut că nu putem veni cu pretenția că știm cum să ne rugăm, dimpotrivă ar trebui să avem întotdeauna acel simț realist, că nu știm cum trebuie să ne rugăm. Chiar și Scriptura afirmă în Romani 8 că „Duhul suspină” în dreptul nostru, că nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dacă avem această smerenie înainte Domnului vom înțelege tot mai mult din realitatea aceasta.

Astăzi venim din nou în dreptul acestei întrebări și în dreptul acestei rugăminte a ucenicului și ne vom îndrepta spre răspunsul pe care îl dă Domnul Isus acestei cereri. De aceea aș dori să recitim textul acesta din Luca 11 și să vedem ce are Domnul să ne spună astăzi nouă Bisericii Providența, prietenilor și musafirilor din această zi.

„Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”

Ați remarcat că versiunea rugăciunii în acest text este foarte ușor diferită de ceea ce avem în textul din Matei? Cei mai mulți dintre noi folosim în rugăciunea noastră textul din Matei. Exegeții spun că Domnul Isus a învățat pe ucenicii Săi această rugăciune pe ucenici în momente diferite. De aceea apare o ușoară diferență dintre textul din Matei și cel din Luca.

Dragii mei vreau să vă spun de la bun început că mă apropii de textul acesta și aduc mesajul acesta cu o anumită teamă. În primul rând teama este că în domeniul rugăciunii nu sunt acolo unde ar trebui să fiu. Și când cineva trebuie să îndemne pe alții la rugăciune, dar se regăsește pe sine într-o frământare, este foarte greu.

În al doilea rând motivul pentru care simt o anumită față de textul acesta, este pentru că nu aș dori să afirm și să spun lucruri care nu sunt afirmate în textul acesta. Am citit mai multe comentarii legate de rugăciunea „Tatăl nostru” pentru a mă verifica în lumina acestor comentarii, dacă ce am studiat în mod personal față de această rugăciune este corect. Am văzut cititnd aceste comentarii că riscul unei predici legate de textul acesta este de a face rugăciunea foarte tehnică, să intrii în niște detalii și să faci presupuneri care nu au fost măcar nici în mintea Domnului Isus.

De aceea pășesc cu o anumită teamă, fiind conștient de faptul că rugăciunea este importantă. Și predica legată de această rugăciune, nu poate să facă mai ceva mai mult decât este în textul acesta (sau așa ar trebuie să fie). Orice predică trebuie să fie un exercițiu de traducere a Cuvântului, iar cel care predică să-și dorească să se oprească doar la ce spune textul, să tălmăcească ce spune textul.

Parcă îl înțeleg pe acel frate, care în copilăria mea, se ducea la ora de rugăciune, citea un Psalm, iar când termina, să nu riște nimic printr-o interpretare greșită spunea adunării: „Frați și surori, tăt, tăt, tăt îi clar aici! Haideți să ne rugăm!” Cu adevărat în sensul acesta nu ai ce să riști. Dar Dumnezeu ne-a dat într-adevăr darul învățăturii și al predicării ca să putem ajuta poporul să înțeleagă ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Deși este un exercițiu, nu trebuie să ne luăm riscul înmbunătățirii textului. Știți cum e, în traducere mai puteți face îmbunătățiri. Eu am tradus foarte mult în anii aceștia ca și misionar. Însă câteodată în traducere îmbunătățeam un pic. De pildă dacă fratele din America venea și poate în ziua aceea era puțin obosit, el începea să predice, eu simțeam oboseala lui și mă mobilizam, dădeam de mâini în toate părțile și în final auzeam pe unii zicând: „Frate, să știi că ai tradus așa de bine că predica a fost mai bună în traducere decât în rostirea inițială îl limba engleză.”

Mi s-a întâmplat în alte situații în care mergând cu un misionar din altă țară să facem evanghelizare, omul nu știa Evanghelia și neștiind Evanghelia nici nu putea să o comunice. Spunea toate bazaconiile, iar eu mă simțeam vinovat că traduceam tot felul de lucruri ciudate, în loc să spunem Evanghelia oamenilor. Mergeam din casă în casă prin Republica Moldova. Și atunci Duhul Domnului mi-a spus: „Nici o problemă! Te iert dacă nu traduci mesajul.” Și în timp ce omul spunea povestea lui cu chestiunile cu microcipul și alte lucruri, eu îi spuneam Evanghelia. El își spunea povestea lui pe care nimeni nu o înțelegea, eu spuneam povestea Scripturii pe care o înțelegeau oamenii.

Deci poți face tranzițiile acestea să îmbunătățești ceva în traducere sau chiar să schimbi. Dar nu este cazul când facem o traducere prin învățătură a Cuvântului lui Dumnezeu. Niciodată un mesaj, o predică, o învățătură, nu se poate ridica deasupra Cuvântului. Cuvântul rămâne cel care guvernează viața și trăirea noastră. Mesajul doar încearcă să ajute o înțelegere mai bună a Cuvântului lui Dumnezeu. În felul acesta încerc să mă protejez de riscul de a spune anumite lucruri care nu ar fi în textul acestei rugăciuni.

Ce este rugăciunea domnească „Tatăl nostru” așa cum o numim noi? O cunoaștem cei mai mulți dintre noi de când suntem mici. Văd însă că în această generație, copiii nu mai știu această rugăciune. Majoritatea care sunt de o anumită vârstă, poate cei trecuți de 30 de ani, au crescut cu această rugăciune, au fost învățați de părinții lor să rosteasă această rugăciune. Nu m-aș mira dacă astăzi 70% din copiii din școli nu știu această rugăciune pe dinafară, ci doar frânturi de ici colo. Eu aș face un exercițiu să întreb copiii din adunarea noastră dacă știu rugăciunea „Tatăl nostru” și să fiu probabil consternat și întristat de faptul că nu o știu.

Deci suntem familiarizați cu această rugăciune. Dar ce este această rugăciune? Cuvântul ne spune că unul dintre ucenici a privit la felul în care Isus Se ruga și a fost uimit de cum Se ruga Domnul Isus. Motivat de această uimire, vine cu această cerere: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” Ca răspuns la această cerere, Domnul Isus le spune: „Când vă rugați, să ziceți așa.” Și apoi redă această rugăciune.

Mulți au preluat această rugăciune și o rostesc frecvent. Eu o rosteam în fiecare seară când mă duceam la culcare. În familia mea care era una tipică ortodoxă, care își manifesta ortodoxia o dată sau de două ori pe an mergând la biserică, sau la câte o înmormântare sau mai rar și la câte o sărbătoare. Vedeam această rugăciune rostită la masă, înainte de masă, dar rostită așa într-o viteză, fără nici o angajare, fără nici o simțire, ci doar ca o poezie. Chiar și eu am simțit că rugăciunea aceasta ar fi ca un fel de ceva pe care o rostești într-o situație critică. Iar pentru că o rostești te ajută cumva. Nu prea mă gândeam ce spun în rugăciune, ci o rosteam ca un fel de poezie pe care trebuie să o restesc.

A fost o situație în viața mea în care am crezut că dacă rostesc pur și simplu rugăciunea aceasta, speram că se rezolvă problema. Eram copil, părinții aveau oi. La Paște era în zona noastră împreunișul, adică oile erau luate din tot satul cu ciobanul în afara satului și mieii rămâneau acasă. Erau despărție oile de miei. Întru-cât mieii rămâneau acasă, noi, copiii trebuia să avem grijă de ei și eram trimiși cu ei pe câmp. Astfel mergeam cu mieii pe câmp și evident ca și copil trebuia să inventezi tot felul de jocuri ca să-ți petreci ziua: citeai, te jucai, făceai tot felul de lucruri și așa făceam și noi copiii. Noi mergeam cu mieii într-o zonă cu multă vie și uneori îi lăsam să se plimbe pe acolo, iar noi aveam o zonă unde ne jucam. Iar acolo erau două tractoare funcționale, dar erau și stricate pe acolo. Ne-am jucat pe cele stricate până ne-am săturat, dar eram tot timpul ispitiți uitându-ne spre cele două tractoare cu care se arau sau se stropeau viile. Unul dintre tractoare nu avea cabină, era pe șenilă, pe care foarte ușor puteai urca și pretinde că conduci un tractor. Așa am făcut într-una din zile, m-am urcat pe acel tractor care nu avea volan ci doar manete. Întru-cât era așezat pe o pantă, la început am încercat eu să-mi imaginez cum e să merg cu tractorul acela pe șenile și cum smulgeam pământul cu putere în imaginația mea, dar la un moment dat am pus mâna pe o manetă, am împins-o înainte și tractorul încet a luat-o la vale. Desigur că nu a fost o încântare să văd acel moment, ci a fost o surpriză pentru mine, m-am speriat, am văzut că prinsese viteză pentru că era pe o pantă mare, și când am văzut că merge în viteză am tras eu de o manetă în spate (nu știam de pedala de frână), iar când am văzut că nu funcționează am decis să-mi scap viața, am sărit din tractor și l-am lăsat să meargă înainte. Tractorul mergea și mergea și eu mă uitam disperat de acolo din deal țipând „Ajutor!” Astfel mă uitam cum se îndreaptă cu viteză mare spre șpalierii aceia din vii și aproape că vedeam cum tractorul intră și se face praf. Dar a fost harul lui Dumnezeu că plugul din spatele tractorului din cauza mișcării, la un moment dat a căzut, a intrat în drumul acela de țară, a smuls o parte din pământ, s-a înțepenit și a rămas în mijlocul drumului (tractorul se stricase). Vă dați seama cum inima mea bătea în momentul acela! Am rămas acolo gâfâind, speriat și îngrozit de ce putea să se întâmple. M-am dus acasă și am aflat că omul al cărui tractor era voia să se ducă la miliție să le spună că am stricat tractorul. Am auzit vestea aceasta și am intrat în panică, mă gândeam că a doua zi vine miliția, mă ia și mă duce la închisoare. Cine a venit să îmi dea vestea aceasta, cu siguranță a vrut să o facă cât mai dramatic posibil și eram disperat. Și atunci soluția pe care am găsit-o în mintea mea de copil, a fost să rostesc rugăciunea „Tatăl nostru” de 10 ori. În sinea mea parcă era lucrul acesta, că dacă rostesc această rugăciune de 10 ori, poate, poate Domnul mă ascultă. A fost poate atunci prima întrezărire de credință. A fost un moment disperat, care îmi dădeam seama că prin oameni nu aveam nici o șansă. Nu mă putea ajuta nici unchiul care lucra și el în vie și avea celălalt tractor. Și el a fost cel care m-a amenințat că vine miliția. Dar ce mi-am dat eu seama, a fost că dacă spun rugăciunea ca pe o poezie, ceva nu e în regulă. Și a fost prima mea descoperire în inimă de copil că nu trebuie să spui rugăciunea aceasta ca o poezie. De aceea când am început să o rostesc a treia, a patra, a cincea oară, începeam să o rostesc mai frumos, mai cu inimă, mai cu tărie. Nu știam să zic „Doamne, ajută-mă să scap de această problemă!”, dar rosteam să rostesc rugăciunea „Tatăl nostru” și vroiam să o fac cât mai duios și implorativ.

Dacă Domnul Isus ar fi vrut ca rugăciunea aceasta să fie o standardizare și să ne-o dea ca Biserica să o rostească mereu așa cum apare la mătănii la ortodoxi sau la catolici, ar intra în contradicție cu ne spune Cuvântul în Evanghelia după Matei: „Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe ca păgânii, cărora li se pare că dacă spun o mulțime de vorbe vor fi ascultați.” Nu cred că intenația Domnului Isus a fost ca aceasta să fie singura rugăciune pe care să o rostească Biserica. Noi o rostim din când în când, dar intenția nu este să facem ceva repetitiv tot timpul, ci mai degrabă să ne arate un model de rugăciune. Iar din modelul acesta să înțelegem ceva cu privire la cum trebuie să ne rugăm. Și aceasta aș dori să facem în minutele care ne stă înainte, să vedem în modelul acesta de rugăciune ce vrea să ne spună și să ne învețe Domnul Isus. Căci aceasta a vrut, să-l învețe pe ucenicul Lui cum să se roage. Nu spune „ce”, ci „cum”. Deci accentul trebuie să cadă pe substanță, nu pe forma rugăciunii.

Iată câteva din lucrurile pe care Duhul lui Dumnezeu mi le-a descoperit în înțelegerea acestei rugăciuni răspuns la cererea ucenicului.

În primul rând, vreau să avem în vedere primele cuvinte „Tatăl nostru care ești în ceruri.” În ce spune Domnul Isus aici, văd un echilibru în care ne adresăm lui Dumnezeu Tatăl, de care toți trebuie să ținem cont când venim înaintea lui Dumnezeu. Să ținem echilibrul acesta spunându-I lui Dumnezeu pe de o parte „Tată” și pe de altă parte să ne aduce aminte că acest Dumnezeu este în ceruri, adică domnește. Echilibrul între ce înseamnă familiaritatea de a veni la „Tata”, dar de a nu uita că este Tatăl care exercită autoritate.

Evreii în vremea aceea creaseră o distanță foarte mare între Dumnezeu Iehova și ei ca persoane. De-a lungul secolelor, ei chiar au avut sentimentul că ar comite un sacrilegiu și o impietate dacă ar spune lui Dumnezeu pe nume. De aceea ei nu mai foloseau numele „Iehova” sau „Iahve” (cum se pronunță în limba evreiască). Dar de la un anumit timp ei au încetat în a mai folosi numele în sine al lui Dumnezeu, considerând că este prea sacru ca să-l folosească. De aceea au ales alternativa de a rosti alte nume precum „El Elion”, „Adonai”, „Elohim” sau alte nume, dar nu foloseau acest nume „Iehova”, care conține substanța tuturor celorlalte nume pe care le folosim în Scriptură.

„Iehova” înseamnă Dumnezeul cu existență în Sine, Ființa supremă și aboslută care are existență în Sine din eternitatea trecută în eternitatea viitoare (dacă putem să ne exprimăm în felul acesta). Astfel ei nu mai foloseau acest nume și au creat o distanță care a rămas chiar în istoria și practica bisericii tradiționale care au simțit că așa de mare este distanța între Dumnezeu și creatură, că este nevoie de o serie de mijlocitori care să putem ajunge la prezența Lui. Domnul Isus vine și anulează concepția aceasta greșită. Iar mărturia Cuvântului vine în contradicție cu această concepție greșită a oamenilor că Dumnezeu ar fi departe, că din cauza păcatelor noastre Se ascunde de noi și de aceea este nevoie de intermediari ca să ajungem cumva prin ei în prezența lui Dumnezeu.

Însă Domnul Isus Hristos spune „Când vă rugați să spuneți: „Tatăl nostru.” Adică El, într-adevăr care este suveran, mai mare decât mintea unui poate înțelege, o Persoană infinită în tot ce este ce are o putere fenomenală, acest Dumnezeu te invită să-I spui „Tată”. Însă este mai mult decât atât. Noi Îi spunem „Tatăl nostru”, dar de fapt termenul din latină „Aba”, care este acolo înseamnă de fapt „Tati” sau „Tăticule”, un termen familiar. Scriptura ne aduce cu adevărat mărturia aceasta.

De pildă în Epistola către Romani în capitolul 8, citim în versetul 15: „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: „Ava!, adică: Tată!” Este un termen familiar de intimitate, de bucurie. Nu vă spune cât de mult mi se umple inima de bucurie atunci când merg acasă și când copiii mei îmi spun cu bucurie „Tati!” Și să-l auzi de la un copil care de abia știe să articuleze cuvintele, mi se înmoaie inima. Și aceasta este bucuria lui Dumnezeu când noi ne ducem în prezența Lui să-I spunem „Tată” sau „Tati”.

Acum aș dori să reținem un lucru. Această invitație minunată de a fi plin de bucurie, de a ne apropia de Dumnezeul nostru nu ca de un munte plin de fum și flăcări simțind teroarea aceea, ci să venim cu îndrăzneală la scaunul harului și îndurării și astfel să ne apropiem de Dumnezeul nostru. N-ar trebui niciodată să ne facă să fim prea relaxați și prea familiari.

V-am spus nu o dată, ci de mai multe ori, că mă întristează când văd oameni atât de relaxați în prezența lui Dumnezeu, vorbindu-I de parcă s-ar trage de șireturi cu Dumnezeu. Vorbindu-I cu lipsă de reverență și poți să simți când cineva Îi vorbește astfel. Putem să fim atât de indiferenți față de Dumnezeu, Tatăl nostru. Putem deveni atât de relaxați în prezența Lui, uitând că El este Tatăl nostru care domenște în ceruri, că El este Domn. O, da, copiii mei îmi fac mare bucurie când îmi spun „Tată”, dar câteodată ei fac imprudența ca numele acesta familiar pe care îl au și îl iubesc, să vină să fie obraznici. Și eu le aduc aminte că sunt „Tati”, dar cu autoritatea stabilită de Dumnezeu peste ei. Și nu trebuie să uite niciodată că „Tati” reprezintă și pe tata care îi iubește, se rostogolește, îi gâdilă și se joacă cu ei. Însă „Tati” este și o autoritate care trebuie respectată și ascultată întotdeauna.

Aceasta este realitatea pe care trebuie să o avem în această primă frază pe care Domnul Isus o spune în rugăciunea domnească: „Tatăl nostru, care ești în ceruri, care domnești.” Și eu cred că trebuie să menținem echilibrul acesta între familiaritate și reverență, între îndrăzneală și respect.

Cei doi fii al lui Aron, Nadab și Abihu au venit în prezența Domnului „aducând foc străin, lucrul pe care Dumnezeu nu li-l poruncise” (Levitic 11). Ce s-a întâmplat acolo? Dumnezeu a dat direcții foarte precise cu privire la cum trebuie făcută închinarea, iar tinerii aceștia cred că au devenit prea relaxați, chiar prea îndrăzneți sau obraznici, ca să vină în prezența lui Dumnezeu cum îi taie pe ei capul. De aceea spune Cuvântul că „un fac s-a coborât din cer și i-a mistuit în prezența Domnului.” Niciodată să nu uităm că Tatăl care ne primește cu bucurie în prezența Lui, este un Dumnezeu gelos, un Dumnezeu de care trebuie să ne temem. Nu având o teamă caracterizată de teroare, ci caracterizată de o reverență și un respect pe care trebuie să-l avem atunci când venim în prezența Lui.

Dragii mei, eu consider că trebuie să recuperăm acest respect, mai mult decât trebuie să recuperăm familiaritatea. Cei care suntem în bisericile evanghelice, slăvit să fie Domnul că am înțeles că Duhul Sfânt este Cel care ne îndrăzneală să venim în prezența Lui și venim cu bucurie în prezența Domnului, așa cum cântăm. Dar pe de altă parte să nu uităm că acest Dumnezeu merită să fie respectat și onorat! Aceasta cred că este prima subliniere pe care Domnul Isus dorea să o facă aici.

După ce avem acest apelativ care aduce familiaritatea și respectul, urmează trei cerere, iar după aceste trei mai urmează încă trei. Primele trei cereri se referă la Dumnezeu Tatăl: „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta.” Sunt cele trei cereri direcționate spre Numele lui Dumnezeu, pentru ca apoi Domnul Isus să ne arate trei cereri care se îndreaptă spre noi: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”

Deci primele trei cereri sunt legate de Persoana lui Dumnezeu: „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ.” Ce aș dori să vedem în această invocare? Pentru că primele trei cereri reprezintă o invocare, iar următoarele reprezintă o rugăminte.

În această invocare vedem ceva interesant: „Sfinţească-se Numele Tău.” Ce înseamnă acest lucru? Ca Numele lui Dumnezeu să fie privit ca ceva distinct de orice nume. „A sfinți” înseamnă „a separa”. În termenul evreiesc, „Kadosh” înseamnă „a separa un lucru sau o persoană de ceva ce este obișnuit sau comun, a nu lua lucrul acela ca ceva foarte la îndemână, ci a face ceva special din lucrul acela.” E ca și cum cineva ți-ar da un lucru cu adevărat prețios și ți-ar spune „Niciodată să nu-l pierzi.” Inelul care îl pui pe deget la căsătorie și nu îl tot scoți să îl pui în sertare și să nu mai știi apoi pe unde este, dacă prețuiești persoana iubită, inelul acesta stă pe mână, iar cineva a zis: „Nu îl iau de pe mână chiar dacă mi-ai tăia degetele.” Este un simbol, este pus deoparte, este sfințit. Iar acest lucru declară tuturor fetelor că eu am pe cineva de care sunt legat. Nici măcar să nu îndrăznești să-mi faci ochi frumoși, avansuri, drăgălășenii. Inelul prezent pe deget, afirmă lucrul acesta. Iar dacă ai întrebări cu privire la statutul meu, nici nu mai trebuie să exprim în cuvinte, inelul prezent pe deget este suficient. Este doar un obiect de 100$. Nu are o valoare fizică foarte mare, dar are o greutate spirituală extrem de mare și este pus deoparte.

Când ne referim la Dumnezeul absolut, noi trebuie să înțelegem că este Sfânt, că este pus deoparte. Este realitatea cea mai măreață la care ne putem gândi, la care ne putem raporta față de care putem trăi. Nu-L lua pe Dumnezeu așa ușor, căci Numele Lui este Sfânt.

Să știți că înainte de a mă căsători, ca orice român foloseam și eu foarte des cuvintele „Doamne, Doamne” într-un mod ușuratic. În momentul când m-am căsătorit, soția mea m-a auzit rostind Numele Lui Dumenzeu așa într-un mod superficial și mi-a spus cu drag și respect: „Ai grijă când rostești Numele Domnului. Nu-L folosi pentru o situație când vrei să te miri, pentru că este un Nume pus deoparte și când îl rostești trebuie să înțelegi ce faci și ce spui.” Și am început să-mi corectez vorbirea. Aveți grijă, pentru că riscăm câteodată să luăm Numele Domnului în deșert.

După cum vedeți apare și în cele 10 porunci într-un mod foarte clar: „Să nu iei în deșert Numele Domnului.” Foarte mulți evanghelici am văzut cum folosesc Numele Domnului cu atâta ușurătate și nu își dau seama de ce greutate are Numele Acesta.

„Vie Împărăția Ta!” Acest lucru arată că Cineva împărățește și că exerictă o autoritate. Iar când spunem „Vie Împărăția Ta!”, noi dorim ca autoritatea lui Dumnezeu să se manifeste în mijlocul nostru. Este extraordinar să înțelegem că atunci când Domnul Isus Hristos a venit pe pământ, El a spus: „Împărăția Domnului deja a venit.” Dar nu a fost instaurată complet, nu a fost instaurată total. Împărăția cerurilor să invadeze pământul care are un stăpânitor al acestor vremuri. Și prin poporul pe care Dumnezeu și L-a ales în Biserica Sa răscumpărată, această Împărăție a lui Dumnezeu Se extinde pe tot pământul. Această autoritate a lui Dumnezeu cuprinde familii, case, națiuni, atunci când Dumnezeu ridică un om precum Nebucadnețar care se pocăiește de păcatul lui și declară că Domnul Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu. Aceasta înseamnă care Împărăția Lui să vină, adică domnia și autoritatea Lui să se manifeste pe întregul pământ.

„Facă-se voia Ta!” Acest lucru înseamnă că nu voia unui om sau voia unui demnitar este ceva care trebuie să se facă pe pământ, ci voia lui Dumnezeu. De aceea este trist când o națiune începe să se depărteze de Dumnezeu, să uite ce Dumnezeu a spus. America, țara care s-a fondat pe Cuvântul lui Dumnezeu și și-a format constituția în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, America acum vrea să uite de Dumnezeu. Nu mai vrea rugăciuni în școli, nu mai vrea prezență a lui Dumnezeu în spațiul public. Și atunci când nu mai vrei voia lui Dumnezeu, Scriptura spune că Dumnezeu te lasă în voia minții tale blestemate. Iar această națiune a intrat într-un derapaj mare de ceva decenii bune și efectele se văd.

Așa se întâmplă și cu țara aceasta care întoarce spatele lui Dumnezeu și dovedește că nu vrea voia lui Dumnezeu în casele lor, în ceea ce este familie, în ce este bine și rau, iar atunci Dumnezeu spune: „Dacă vreți așa, mergeți în direcția în care vreți, fără binecuvântarea Mea.” Iar acolo unde nu este binecuvântare este blestem.

„Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ!” În ceruri voia lui Dumnezeu nu este negociată, și nici pe pământ voia lui Dumnezeu nu ar trebui negociată. Nu ar trebui să zică cineva că voia lui Dumnezeu este pentru tine într-un fel, dar pentru mine este în alt fel, este diferită. Pentru toți ar trebui să fie aceeași voie. Iar pentru a avea aceeași voie, noi trebuie să înțelegem voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită, descoperită în revelația Sa, în Cuvântul lui Dumnezeu.

Desigur că putem spune mult mai multe despre aceste trei invocări legate de Dumnezeu, dar ce aș dori să remarcăm este următorul lucru: ce înseamnă să le rostim în felul acesta? „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta!” Ce înseamnă? Că exprimăm simplu că noi dorim lucrul acesta? Pe de o parte, da.

Cum am zice noi în limbajul nostru cotidian, după ce cineva mănâncă o masă și acesta mulțumește, i se zice „Să-ți fie de bine!” Dar ce facem prin faptul că îi urăm să-i fie bine? Îi dorim lucrul acesta, să se bucure de el. Dar nu este nici o implicare în plus față de cuvintele rostite, ci doar îi dorim de bine.

În multe feluri noi rostim astfel de binecuvântări. De exemplu „Să crești mare!” spunem copiilor, sau „Drum bun!” zicem când cineva pleacă. Dar este doar o urare, că i-am spus „Drum bun” și doar atât. Poate o să mă și rog pentru el ca să aibă un drum bun. Dar dacă mă opresc aici, este doar o dorință.

Și poate unii ar zice că exprimăm o dorință și așa este, dorim ca Numele lui Dumnezeu să fie sfințit, ca Împărăția lui Dumnezeu să vină și voia Lui să se facă. Dar mă întreb dacă nu cumva este ceva mai mult atunci când rostim rugăciunea aceasta.

Vă aduceți aminte de Domnul Isus când era în grădina Ghetsimani și se afla în această luptă, în care spune: „Doamne, dacă este cu putință, depărtează paharul acesta de la Mine. Totuși facă-se nu voia Mea, ci voia Ta.” Când Domnul Isus a spus acest lucru, să se facă voia Tatălui, nu a rostit și apoi a intrat într-o pasivitate totală, ci în momentul în care El a rostit lucrul acesta, știți ce a făcut? S-a angajat în a împlini voia lui Dumnezeu! Dorința Lui de a vedea că se face voia lui Dumnezeu, a fost dublată de o angajare în a împlini voia lui Dumnezeu.

Când vrei ca voia lui Dumnezeu să se facă, eu cred că trebuie să se vadă o participare acolo. Când vrei ca Împărăția Lui să vină, trebuie să fie o participare acolo. Cum grăbim noi venirea zilei Domnului? Printr-o viață sfântă și curată, așteptând și grăbind venirea zilei Domnului! Dorim pe de o parte lucrul acesta, dar prin participarea noastră, dorința aceea se împlinește. Eu cred că în felul acesta trebuie să rostim și noi aceste lucruri.

„Sfinţească-se Numele Tău!” Nu doar că rostesc aceste cuvinte, ci trebuie să apară și o angajare proprie în a sfinți Numele Domnului. Iar atunci oamenii care văd că sfințesc Numele Domnului în viața mea, au și eu atunci o motivație pentru a sfinți Numele Domnului. Căci eu stau ca mărturie a sfințirii Numelui lui Dumnezeu. Așadar eu cred că trebuie să apară această dimensiune participatorie în rugăciunea aceasta.

„Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta.” Pentru aceasta eu sunt o mărturie vie în mijlocul acestui neam stricat, păcătos, spurcat de păcat. Și fac ca Împărăția lui Dumnezeu să vină, iar voia Lui să se facă așa cum cântăm frumoasa cântare „Învață-mă să înfăptuiesc, o, Doamne, voia Ta mereu!” Eu nu doar spun „Doamne facă-se voia Ta! Facă-se voia Ta!”, ci eu vreau să se facă voia lui Dumnezeu. Mă implic și mă angajez, nu doar rostesc aceste lucruri.

Așadar după aceste trei cereri legate de Numele Domnului, iată că vin următoarele trei cereri care se orientează spre noi ca oameni. Și acoperă cred eu, întregul spectru al existenței umane: spectrul fizic și spectrul spiritual.

„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi.” Această cerere vizează nu doar pâinea în sine, ci necesitățile noastre de bază ale vieții. Așa cum mulți au remarcat, cererea nu este una care să ne asigure până la sfârșitul zilelor noastre. Domnul ne învață că nevoia pe care o avem, este una care să sublinieze dependența noastră de Dumnezeu: „Dă-ne-o nouă în fiecare zi.” Nu rostim „Dă-ne-o nouă pe tot anul” sau „Dă-ne-o nouă pe tot restul vieții!”, ci „Dă-ne-o nouă astăzi!” sau „în fiecare zi.” Este subsistența zilnică de care avem nevoie.

Apoi un alt lucru de care avem nevoie este iertarea. Așa cum avem nevoie de pâine și nu putem trăi fără hrană, la fel nu putem trăi dacă nu avem iertarea. „Și iartă-ne nouă păcatele noastre.”

Am avut într-o o zi surpriză, eram într-o tabără, când un om a venit și mi-a spus că este greșit să cer iertare, rostind rugăciunea aceasta, pentru că Isus Hristos m-a iertat o dată pentru totdeauna. Atunci când am primit prin credință pe Hristos ca Stăpân al vieții mele, eu am primit îndreptățirea prin credință. Cu alte cuvinte, prin exprimarea credinței, văzând falimentul meu total în a-mi rezolva problema păcatului, m-am uitat la Hristos care a murit pentru păcatul meu. Și-a dăruit sângele și trupul a fost zdrobit pe cruce. Iar credința mea a fost socotită ca neprihănire sau îndreptățire (Romani 3). Datorită Fiului Său care a murit și a plătit în locul meu, Dumnezeu mă declară pe mine drept. Această declarație acoperă nu doar trecutul meu, ci acoperă și viitorul meu.

Unii nu cred aceasta, ci cred că doar trecutul a fost acoperit, iar dacă în viitor comiți păcat și cazi, la un moment dat poți cădea din acest statut de neprihănit. Scriptura ne arată că declarația lui Dumnezeu de neprihănire este completă. Dar pe lângă aceasta, cel care a fost declarat neprihănit, a trăit și experiența nașterii din nou care i-a schimbat inima, iar acel om nu mai trăiește în păcat. Dar dacă se întâmplă accidental să cadă în păcat (nu pentru că iubește păcatul), chiar urând păcatul, acel om neprihănit care cade, se ridică, se întoarce, se pocăiește.

De aceea cred că este total nepotrivit să avem înțelegerea aceasta. Eu cred că noi avem într-adevăr ietarea decisivă și definitivă când Îl primim pe Hristos, pentru că statutul Lui de a fi drept înaintea lui Dumnezeu îmi este atribuit mie. Și acest lucru se datorează credinței, nu pentru că am făcut eu vreun efort de a-mi câștiga dreptul acesta, ci credința disperată că eu nu pot și bucuria că Hristos a plătit prețul complet pentru păcatul meu. Astfel eu primesc în dar această iertare care este completă și definitvă.

Dar ca și copil al lui Dumnezeu care adesea cad și Îl întristez pe Tatăl meu, iar relația de părtășie este afectată, nu pot trăi astfel cu această rușine că L-am dezonorat pe Tata. De aceea în rugăciunea aceasta model ni se aduce aminte că atunci când păcătuim, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Hristos Domnul. Și putem veni să ne cerem iertare, dar nu din condiția unui om condamnat, ci ne cerem iertare din statutul unui copil răscumpărat, înfiat și care spune „Tati, Te-am rănit prin păcatul meu! Te rog să mă ierți! Îmi pare rău.” Este un act de pocăință, de dorința de a restabili părtășia cu Tatăl, nu de a reactiva actul mântuirii, ci de a restabili părtășia cu Tatăl. De aceea atunci când ai păcătui ca și copil al lui Dumnezeu, nu intra în teroarea că ai pierdut mântuirea, că, condamnarea iadului stă asupra ta. Nu, ci adu-ți aminte că ai rănit inima Tatălui tău și cere-ți iertare dorind să reintri în părtășie intimă cu Tatăl. Scriptura spune că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte de orice nelegiurie.” Ce promisiune! Există o diferență dragii mei, care cred că trebuie înțeleasă corect în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Avem nevoie de hrană disperată, de iertare zilnică (pentru că zilnic păcătuim) și mai avem nevoie de ceva. Mai departe Cuvântul spune: „Nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău.” Mai este ceva ce are loc zilnic în viața noastră și aceasta este bătălia cu ispitele! De aceea în ce ne privește pe noi, trebuie să venim cu această cerere de a ne feri Domnul de ispite.

Acum unii au avut problema aceasta legată de cum poate duce Dumnezeu în ispită. Vă aduceți aminte că Iacov ne spune în capitolul 1: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” Așadar când rostim „nu ne duce pe noi în ispită”, nu trebuie să înțelegem în nici un caz că Dumnezeu ne ispitește. Nu aceasta este înțelegerea.

De aceea, unii au preferat să traducă această expresie cu un alt termen care nu exprimă atât de mult intenționalitate, ci mai degrabă este un sens permisiv: „Și nu ne lăsa pe noi în ispită.” Deci termenul acela din greacă a fost tradus astfel: „Și nu ne lăsa pe noi în ispită.” Deși în ambele texte în traducerea noastră Cornilescu, apare „nu ne duce pe noi în ispită.” Există într-adevăr suport în ideea de „a nu ne lăsa”. Adică atunci când spune „nu ne duce pe noi în ispită”, noi să spunem: „Nu ne lăsa să mergem în ispită.”

În 1 Corinteni 10 avem un adevăr care spune așa: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Ambele lucruri sunt adevărate. Atunci când spunem „Doamne nu mă duce în ispită” recunoaștem o realitate, că Dumnezeu este suveran peste tot! Chiar și peste zona păcatului! Nu este ca și cum în zona bună Dumnezeu are controlul, iar de la granița unde este răul, doar Satan are controlul și este lupta aceasta care biruie. Scriptura ne arată că Dumnezeu este suveran peste întreg spectrul existențial: și peste bine și peste rău. Iar Dumnezeu ca să testeze pe copiii Lui, să-i fortifice, să-i încerce precum aurul în foc, să-i curățească, Dumnezeu poate ( așa cum Domnul Isus a fost dus de Duhul în pustiu unde a fost ispitit) să îngăduie o ducere a noastră în zona ispitei. Nu ca să ne facă rău, nu ca să simțim că Dumnezeu e rău cu noi și că ne lasă acolo. Ci ca să ne întărească! Și ne garantează prin Cuvântul acesta din 1 Corinteni 10:13 următorul lucru: Dumnezeu nu ne așează în zona ispitei, știind că acea ispită ne poate birui.

Nu este extraordinar lucru acesta? Să știi că în momentul în care te lupți cu ispita, acea ispită nu este mai mare decât puterea care îți este dată de la Duhul Sfânt. Să-ți aduci aminte că Cel ce este în tine, este mai mare decât cel ce este în lume și să nu rostești nici un cuvânt de genul „Nu mai pot!”, „Nu mai suport!”, „Este prea mult pentru mine! Mă frângi Doamne!” Să știți că Dumnezeu nu frânge pe nimeni.

Așa cum eu uneori sunt conștient când îi văd pe copiii mei în zona pericolului, îi las încet să meargă în direcția respectivă, dar cu o mână pregătită să intervin. Și îi las să dea puțin cu capul, să vadă și să învețe că este o zonă în care când tatăl zice „Nu”, este mai bine să asculți de el, că este mai bine pentru copil.

La fel Dumnezeu îngăduie să intrăm în zona ispitei, ca să vedem cât de rău este acolo, ce groaznic este să trăiești în realitatea aceea a păcatului. Iar El pregătește și calea de a ieși din ispită. Este extraordinar atunci când lupți cu aceste valuri de ispită care vin în viața ta, să-ți aduci aminte de realitatea aceasta și s-o rostești cu încredere, pentru că astfel vei lupta și vei birui ispita.

Aș dori să avem câteva concluzii în final. Ce învățăm? Ce a vrut Domnul Isus să-l învețe pe acest ucenic atunci când L-a rugat pe Domnul să-i învețe să se roage? Ce a vrut să sublinieze Isus?

În primul rând în mod clar, atunci când te rogi să nu uiți niciodată cine este Dumnezeu! El este Sfânt, are autoritate, are o Împărăție și are o voie care este bună, plăcută și desăvârșită. Aceasta este realitatea! Ori de câte ori venim în rugăciune, acest model trebuie să se regăsească în rugăciunile noastre zilnice. Astfel intrii în prezența lui Dumnezeu și îi poți spune: „Tată! Am venit!” Și să-ți pleci capul în reverență pentru că El este autoritatea absolută.

În al doilea rând trebuie să înțelegem și cine suntem noi oamenii: total dependenți de Dumnezeu în nevoile noastre zilnice, în nevoia noastră spirituală de iertare, în nevoia noastră de a birui păcatul și de a ne sfinți. Trebuie să ne aducem aminte cine este Dumnezeu.

Să nu avem impresia așa cum și eu aveam impresia că această rugăciune trebuie rostită în mod cuantificabil, cum am rostit-o eu de 10 ori, iar după ce am rostit-o de 10 ori am stat cu o anumită teamă și m-am întrebat dacă nu ar trebui să o rostesc de 50 de ori. Un om al lui Dumnezeu, Martyn Lloyd-Jones, a spus atât de frumos: „Trebuie să scăpăm de concepția noastră matematică asupra rugăciunilor.” Simplu fapt că zicem că dacă ne rugăm mult credem că am rezolvat problemele. Cu siguranță Scriptura ne învață să ne rugăm neîncetat, adică să trăim în această realitate a prezenței lui Dumnezeu, să participăm în dorința noastră de sfințire a Numelui Său, de venirea Împărăției Sale, de împlinirea voiei Sale și să fim în realitatea aceasta! Să nu uităm că suntem dependenți de Tatăl nostru în toate domeniile. Aceasta înseamnă să fim în aceasta rugăciune neîncetată.

Însă eu cred că ce a urmărit Domnul Isus aici a fost mai mult decât cantitatea! El a vrut să sublinieze calitatea! Când venim în rugăciune, să fie un timp de calitate, nu doar că venim, stăm acolo și am petrecut un timp lung, ci să fie un timp de calitate. Că putem petrece timp lung și să fim distrași de multe lucruri. Dar să fie un separat de a sta în prezența lui Dumnezeu.

Ce frumos a spus Moody, un alt om al lui Dumnezeu: „Așa ar trebui să ne rugăm și așa ar trebui să fie timpul acesta cu Dumnezeu, încât să putem ajunge la punctul în care să zicem: „Încetează Doamne!” A stat în prezența Lui, și atât a fost de copleșitoare prezența Lui că l-a un moment dat a spus: „Ajunge Doamne, încetează!” O, dacă am trăi și noi aceste valuri de prezență dumnezeiască în noi. O, dacă ne-am dori cu adevărat să participăm la această realitate a înălțării, a glorificării Numelui lui Dumnezeu și a smeririi noastre, recunoscând totala noastră dependență de El! Atunci am rosti cu adevărat această realitate pe care o găsim în rugăciunea domnească „Tatăl nostru.”

Cel puțin câteva din aceste lucruri trebuie să le învățăm atunci când spunem „Învață-ne Doamne să ne rugăm!” Amin!

Post a comment