Luca 11:1 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 11:1 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

I-am rugat pe frații noștri să ne povestească experiențele prin care au trecut pentru că ei au vorbit despre aceasta miercuri seara la timpul de rugăciune, dar pentru că nu am fost toți la rugăciune, m-am gândit că astăzi ar putea asculta aceste mărturii și cei care care nu au putut ajunge la timpul de rugăciune.

Un al doilea motiv pentru care i-am rugat să împărtășească încă o dată aceste mărturii, este pentru că aș vrea să vedem cu toții o realitate pe care cred că ne-am dorit-o și pentru care am tânjit de ceva vreme. Am vrut și ne-am rugat ca mâna lui Dumnezeu să lucreze în mod evident în mijlocul adunării noastre.

În inima mea mă bucur și Îl laud pe Dumnezeul nostru pentru că într-adevăr biserica noastră trece printr-o vreme de cercetare. Biserica noastră este provocată în vremurile și zilele acestea în multe moduri. Mărturiile pe care le-ați auzit astăzi eu cred că sunt doar vârful iceberg-ului a ceea ce face Dumnezeu între noi. Ne-am rugat și pentru fratele Ștefan și iată-l în mijlocul nostru astăzi. Ne-am rugat și pentru mulți alții și Dumnezeu a intervenit.

Ceea ce ați văzut din mărturiile acestea, este în mod evident rezultatul credinței exprimată în rugăciune. M-am bucurat să văd că frații nu au prezentat doar partea frumoasă a lucrurilor, ci au fost realiști și au spus de lupta cu frica. Dar Cuvântul care a mers înspre fiecare a fost întotdeauna un cuvânt de încurajare, că va fi biruință. Știți un lucru? Cei care au trimis mesaje din Scriptură nu s-au vorbit între ei ca să coreleze mesajele și să le alinieze pe toate, ca în final să poți vedea biruința. Nu, ci acest lucru a fost de la Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu cercetează biserica în perioada aceasta, să știți că nu este rezultatul unui om sau unui grup, ci este rezultatul rugăciunii bisericii. Acest lucru eu cred că trebuie să ne încurajez, pentru că mesajul din această zi se leagă de rugăciune. Locul în care am ajuns în studiul nostru al Evangheliei după Luca la capitolul 11, vorbește despre rugăciune.

Subiectul acesta este unul vital și foarte important. Ar trebui probabil să insistăm mai mult și în predicarea de duminică. Se insistă pe acest subiect la întâlnirile de rugăciune de miercuri. Însă eu cred că atunci când ne aplecăm mai atent la acest subiect, începem să vedem importanța și valoarea realității rugăciunii în viața personală și în viața bisericii. Dar atunci când venim la realitatea aceasta rugăciunii, parcă ne întâlnim cu o provocare foarte mare, aproape imposibilă. Pentru că mintea noastră se duce la ceea ce ar trebui să fim noi în realitatea aceasta a rugăciunii și ne verificăm în lumina a ceea ce suntem în prezent. Și constatăm parcă o fractură foarte mare, o prăpastie între ceea ce simțim cu ființa noastră sau ne arată Cuvântul că ar trebui să fim în rugăciune și ceea ce suntem în realitate. Provocarea aceasta unora li se pare imposibilă și să vă spun de ce.

Vă aduceți aminte că Dumnezeu l-a chemat pe Moise din mijlocului unui rug aprins. Îl cheamă pe Moise în Madian, să-l trimită înapoi în Egipt, ca prin el Dumnezeu să-Și elibereze poporul conform promisiunii pe care Domnul i-a făcut-o lui Avraam, că după 430 de ani El va veni și va scoate poporul acesta din robie. Iar Moise când aude această trimitere, această provocare, vine cu reținere, cu obiecții, cu tot felul de motive ca să nu se ducă în direcția în care îl trimite Dumnezeu. Mai întâi spune: „Doamne cine sunt eu să mă trimiți? Am ajuns aici cioban la oi. Cine sunt eu să mă trimiți la Faraon? Mi-am pierdut toate privilegiile. Acum sunt nimeni. Cine sunt eu Doamne?” Și Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu voi fi cu tine. Dute! Eu voi fi negreșit cu tine!” Dar apoi Moise continuă și spune: „Doamne, dar cine ești Tu să mă trimiți? Mă voi duce și voi spune că am venit și că m-a trimis Dumnezeu. Și ei mă vor întreba cine este Acest Dumnezeu. Așadar, cine ești Tu?” Și Domnul îi spune lui Moise: „Eu sunt, Cel ce sunt. Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce Se numește „Eu sunt”, m-a trimis la voi.” Apoi încearcă să-l convingă că dacă se duce în numele acesta, va avea biruință și să nu se teamă, căci Numele acesta este un Nume mai presus de orice nume. Dar apoi Moise este parcă tot mai șovăielnic și spune: „Am înțeles că vei fi cu mine, am înțeles cine ești Tu, dar iată că n-au să mă creadă și nici n-au să asculte de glasul meu, ci vor zice că nu mi S-a arătat Domnul.” Și Dumnezeu îi spune: „Iată îți voi da două semne.” Și Domnul îi dă două semne. Probabil Moise ar mai fi încercat în diverse moduri să aducă niște argumente rezonabile, dar în final nu a mai avut nici unul și îi spune: „Ah! Doamne trimite pe cine vei vrea să trimiți!” Iar acolo Scriptura spune că „Domnul S-a mâniat pe Moise.” Iar când Moise a simțit mânia lui Dumnezeu, nu a mai venit cu nici un argument.

Nu este bine să ajungi să-L mânii pe Dumnezeu. În final Moise se duce. Dar de ce a adus el toate obiecțiile acestea? Pentru că Moise a știut ce înseamnă să se ducă înapoi în Egipt. Și într-adevăr care era provocarea cu care s-a confruntat Moise? Au fost de fapt două.

Una a fost această putere care a luat poporului lui Israel totul. Le-au luat libertatea, le-au luat închinarea înaintea Dumnezeului în care ei credeau, le-au luat timpul, le-au luat efortul, resursele, energia, totul, iar ei au devenit robii acestei puteri. Iar când Moise s-a dus în fața acestei puteri și a spus „Lasă poporul acesta să se ducă să se închine înaintea lui Dumnezeu!”, această putere a spus „Nu!”

Pe de altă parte Moise nu s-a confruntat doar cu această putere, ci s-a confruntat și cu poporul, care după ce le-a arătat semnele și după ce Faraon nu a vrut să-i lase să plece, le-a înăsprit munca și i-a forțat să se ducă să adune paie de pe câmp, ca să facă cărămizi. Iar poporul disperat a început să se certe cu Moise și să-i spună: „Nu mai vrem să plecăm.”

Pe de o parte era o putere imperială care a spus „Nu”, iar pe cealaltă parte a fost vocea poporului care și el a spus „Nu”. Lucrurile acestea dragii mei, se aseamănă atât de bine cu ceea ce trăim noi când stăm în fața provocării rugăciunii. Pe de o parte este o putere care ne ia timpul, energia, resursele, viața și ne bagă în tot felul de lucruri care ne risipesc în lumea aceasta. Iar puterea aceasta a vremurilor, atunci când poporul este chemat să se roage și să stea înaintea Dumnezeului celui viu și să se închine, această putere spune „Nu”. Pe de altă parte și noi înșine ca popor al lui Dumnezeu, atunci când ne uităm la realitatea apăsării în care ne aflăm, dăm și noi din cap spunând că este imposibil, zicând „Nu”. Și parcă ne este teamă să primim provocarea aceasta care vine în direcția rugăciunii.

Dragii mei sunt convins cu toată ființa că trebuie să ne întoarcem la lucrurile fundamentale. Din când în când este atât de folositor ca să revenim la lucrurile fundamentale. Iar pe lângă realitatea credinței, a Evangheliei, a identității lui Hristos, a puterii Cuvântului lui Dumnezeu, a infailibilității Cuvântului, este și realitatea rugăciunii.

Aș vrea să mai spun un lucru. Adesea predicatorii, de dragul impactului sau de dragul unui răspuns din partea ascultătorilor, exagerează. Fac această imprudență a excesului și vedeți câte un predicator care începe să predice cu putere și prezintă lucrurile atât de înalt, le ridică și le idealizează, iar dacă este vorba de rugăciune vorbesc despre ea cu exemple din viața lor, încât ai impresia că ei se roagă și postesc opt zile pe săptămână și stau în rugăciune și în post 25 de ore pe zi. Îi înțeleg pe acești predicatori, însă problema este că ei dau o falsă impresie. Iar cei ce ascultă pot să citească cu ușurință că acel lucru nu este real, că nu are acoperire în realitate. Ba dimpotrivă, ceea ce se întâmplă este că poate apărea o distanță foarte mare între ceea ce se prezintă, respectiv realitatea rugăciunii și unde ne aflăm noi. Că omul ajunge să fie atât de descurajat încât ascultă el cât ascultă și apoi zice: „Eee, asta o poate face fratele păstor că nu are servici ca mine. Sau ceilalți frați care nu au servici. Ei pot să stea să se roage 4-5 ore pe zi că asta le e slujba, să stea să se roage, să citească Cuvântul și să predice.”

Scumpii mei, nu vin astăzi din empireul acesta al orelor de rugăciune ca să vă vorbesc cât de important este să stați 3-4 ore de rugăciune pe zi. Nu din direcția aceasta vin.

În ultimii ani, așa cum știți, întreaga noastră echipă să știți că a umblat în papucii în care umblați cei mai mulți, confruntându-ne de dimineața până seara cu această lume sucită, deformată, stricată, care s-a manifestat în sute de moduri în toată perioada aceasta. La fel ca fiecare dintre voi, și noi ne-am luptat să ne câștigăm timpul să stăm în prezența lui Dumnezeu. Nu este ușor, toți suntem în realitatea aceasta.

Nu are rost să vorbim despre lucruri ideale, trebuie să avem un realism, dar nu unul pesimist, ci unul optimist. Pentru că Scriptura ni-L arată pe Domnul Isus Hristos care a muncit, a lucrat de dimineața până seara și a fost istovit. Cu toate acestea este uimitor să-L vedem cum a găsit resurse ca să se ducă în rugăciune și acolo uneori să petreacă chiar nopți în rugăciune și dimineața să se coboare din munte proaspăt, iar ucenicii să se scoale obosiți după o noapte de somn.

Nu știu dacă aveau cafea în vremea aceea. Probabil aveau alți aditivi sau ceva să le stimuleze energia (probabil aveau roșcove sau ceva de genul). Dar Domnul venea puternic și proaspăt, pentru că stătea în rugăciune.

Nu cred că vom afla noutăți în următoarele două sau trei mesaje, însă eu cred că lucrul cel mai important pe care l-aș dori (și este și rugăciunea mea) este să redescoperim realitatea rugăciunii. Cei care în trecutul nostru am avut un sezon în care am avut putere în rugăciune și ne amintim de vremea aceea, vă chem să redescoperim sezonul acela. Mai ales pentru că vedem că Dumnezeu lucrează în mijlocul adunării noastre. Cu ce altfel de provocări vrem să ne mai întâlnim? Nu a fost alegerea sorei noastre Cecilia să se confrunte cu problema aceasta de sănătate sau a fratelui Mihai. Dar iată că Domnul „i-a ales” ca prin ei să lucreze și să-Și arate slava. Și pentru noi să ne arate că dacă ne punem pe genunchi și strigăm spre Domnul, El ascultă! Dar ce ați văzut în viețile lor, este o dovadă a faptului că atunci când noi vom trece prin realitatea aceasta să avem încredere și să venim să spunem celorlalți: „Rugați-vă pentru noi. Avem nevoie de rugăciune, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu și de manfiestarea Lui în mijlocul nostru.”

Haideți să citim versetul de astăzi din Luca 11:1: „Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.”

Cererea pe care acest ucenic al Domnului Isus a făcut-o, este un surprinzătoare. Sunt două motive pentru care această cerere este cumva surprinzătoare.

Primul motiv este acesta: vă aduceți aminte că a venit un moment de schimbare în viața Domnului Isus. El a venit, a început lucrarea, a făcut lucruri minunate și a vestit Evanghelia Împărăției până la un anumit punct, care este marcat în Luca 9:51: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.”

Aici este un punct de răscruce, de schimbare de direcție. Aceasta se întâmplă practic cu 6 luni înainte de răstignire. Întrebarea aceasta este surprinzătoare, pentru că vreme de trei ani au fost împreună cu Domnul Isus, iar această întrebare vine după trei ani, înainte cu 6 luni de la răstiginire. Nu vi se pare surprinzător lucrul acesta? Ne-am pune întrebarea „De ce oare Domnul Isus nu i-a învățat pe ucenicii Lui să se roage așa cum Ioan i-a învățat pe ai săi se roage?”

Fiecare învățător sau rabin din acea vreme își învăța ucenicii nu doar să studieze scrierile Torei, ale înțelepciunii și ale profeților, ci îi învăța și să se roage. Ioan i-a învățat pe ai săi. Domnul Isus, vreme de trei ani, nu i-a învățat. Acest lucru este real pentru că daca i-ar fi învățat, răspunsul Domnului Isus ar fi fost acesta: „Cum ceri tu să te învăț, când Eu v-am învățat mereu cum să vă rugați?” Dar Domnul nu răspunde așa. El lasă să se înțeleagă aici că încă nu i-a învățat să se roage. De ce oare? E bună această întrebare.

Ar fi poate mai multe răspunsuri, dar eu m-am gândit la două motive. Domnul Isus care cunoștea pe fiecare foarte bine, știa un lucru: că dacă i-ar fi învățat mai devreme cum să se roage, ei nu ar fi fost pregătiți pentru aceasta. Și Domnul care știe momentul potrivit când să lucreze ceva în viața unui om, a așteptat acel moment potrivit.

În viața ta îți pui adesea întrebări: de ce întârzie Dumnezeu într-o anumită problemă din viața mea? Știi de ce? Foarte simplu! Nu ești pregătit. Dacă ai sentimentul că Dumnezeu te cheamă la ceva și nu se concretizează chemarea aceasta, răspunsul este că nu ești încă pregătit și nu trebuie să te superi. Domnul te pregătește în diverse moduri. Dacă te-ai rugat ca Domnul să-ți dea un copil, posibil răspunsul este acesta: încă nu ești pregătit pentru asta. Mai greșit este atunci când părinții spun: „O, noi nu suntem pregătiți!” Și astfel ei programează providența lui Dumnezeu. Băgați de seamă la acest aspect! Domnul trebuie să spună „Nu ești pregătit.”

Te rogi probabil pentru cei din familia ta, să vină la credință și nu se vede un rezultat. Nu ești pregătit să vezi încă lucrarea aceasta. Desigur acesta nu este un motiv pentru ceilalți să nu se pocăiască. Dar în multe aspecte realitatea aceasta este posibilă. Dumnezeu încă nu lucrează ceva, pentru că nu suntem pregătiți.

Al doilea motiv pentru care eu cred că a existat această întârziere și cred că acest motiv este unul mult mai potrivit, este faptul că Domnul Isus i-a lăsat pe ucenici până când în inima lor dorința de a se ruga a ajuns atât de mistuitoare, încât Domnul, când ucenicul acela a venit cu rugămintea să-i învețe să se roage, Isus a știut: „Gata! Dorința în inima lui este atât de grea încât este momentul să-i învăț să se roage.”

Strigăm spre Dumnezeul nostru pentru una, pentru alta și nu vedem răspuns. Dar s-ar putea ca în inima noastră, greutatea și povara a ceea ce cerem să nu fie atât de mare. „Doamne, Te rugăm să o mântuiești pe mama!” Dar în inima mea nu simt acea sfâșiere că mama este pierdută. Iar Domnul spune: „Aștept să văd că povara este atât de mare în inima ta, încât atunci când te va copleși, atunci Eu voi răspunde.” Iată de ce cred că a fost această întârziere.

Așa cum am spus, ucenicii au fost împreună cu Domnul Isus în această școală, vreme de trei ani, până în momentul acesta. Cu siguranță oamenii aceștia au văzut în Domnul Isus lucruri remarcabile.

Am avut și eu ocazia să călătoresc cu niște oameni mari, că în prezență lor aveam emoții. Dar așa a îngăduit Dumnezeu să fiu în preajma unor persoane care sunt oameni mari ai lui Dumnezeu.

În America am văzut că predicatorii aceștia celebrii care au mesaje la conferințe, când se termină programul se face o coadă lungă de vro 30-50 oameni care stau la rând să-i strângă mâna celui care a predicat, să-i mulțumească, să-l aprecieze, să îi spună cum a lucrat Dumnezeu în viața lor. Este un lucru frumos, dar sunt și riscuri, pentru că atunci când vin atâția oameni să-ți spună cum a lucrat Dumnezeu prin tine, știți cum e, te scarpină peste tot și poți cădea în capcana ispitei mândriei.

Însă am stat și eu în preajma unor oameni mari ai lui Dumnezeu, iar când stai în preajma lor ești foarte atent și te uiți la toate detaliile. Să știți că am văzut lucruri remarcabile în viața acestor oameni, dar am văzut și lucruri care m-au dezamăgit profund. Atunci când te uiți la un om și-l aprecieze, înveți de la el, iar când predică vibrează toate corzile sufletului tău. Iar apoi când călătorești cu el și zice un banc cu două înțelesuri, te cutremuri. Parcă tot eșafodajul acela al măreției pe care l-ai ridicat, dintr-o dată intră într-un seism, se prăbușește și te șochează.

Dar nu la fel a fost cu Domnul Isus. Ucenicii care au stat în prezența Lui mai bine de trei ani, au putut să vadă niște realități care au fost consecvente de la început până la sfârșit.

Orice om mare lângă care stai, să știți că ori cât de mare ar fi, mai devreme sau mai târziu vei vedea niște ramuri uscate în copacul lui. Acest lucru nu ar trebui să ne facă să-l judecăm sau să fim dezamăgiți, ci să fie un semnal de alarmă pentru noi, că s-ar putea să avem mai multe ramuri uscate în copacul nostru. Iar alții să fie mult mai dezamăgiți de noi, decât noi de alții.

Ce au văzut ucenicii remarcabil în viața Domnului Isus? Eu cred că multe lucruri! Dar mă voi opri doar la trei.

În primul rând, în mod categoric, au observat învățătura. Oricine a ajuns să audă pe Domnul Isus în vremea aceea, s-a oprit, a ascultat și a rămas cu gura căscată. Marta a întârziat puțin, dar eu cred că și ea a ajuns să vadă puterea predicării Domnului Isus, pentru că ea i-a spus: „Tu ești învierea și viața.” Așa i-a spus Marta. Dar toți au rămas uimiți. Într-adevăr Matei încheie predica de pe munte din capitolul 7 cu versetul 28 cu nota următoare: „După ce a sfârșit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învățătura Lui. Căci El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învăța cărturarii lor.”

Erau și alți învățători faimoși și remarcabili în vremea aceea. De exemplu de Hilel din Betel, toată lumea vorbea de el, ce învățător și ce rabin! Dar nici unul dintre ei, nici Ana, nici Caiafa, nici Gamaliel, absolut nici unul din învățătorii aceștia celebrii, nu puteau să stea în fața puterii Domnului Isus.

Acest lucru s-a întâmplat în anii 1850 în Anglia, când un tânăr de 19-20 de ani a fost invitat de o biserică din sudul Londrei să vină păstor la ei. A venit și a început să le predice, iar oamenii care se așteptau să vadă un tânăr care face tot felul de gimnastică de predicare acolo în față și de ciubușlucuri ca să-i țină pe oameni atenți, omul acesta a venit și a predicat Evanghelia, iar oamenii au rămas uimiți și au început să se pocăiască. Poporul a început să se înmulțească și se umplea sala. Omul acesta a spus: „Nimic nu realizăm fără rugăciune.” Apoi au început să se roage cu o oră înainte de adunare ca să fie putere în predicare.

Toți predicatorii sofisticați cu titluri teologice de la Cambridge și Oxford au început să-l blameze pe Spurgeon fără măcar să audă ce spune el. Dar toți în final, nu au putut să nege o realitate: că Spurgeon vorbea cu putere de la Dumnezeu. Lucrurile pe care el le vorbea, ca și modul în care el predica, venea din altă lume. Nu din lumea aceasta a oamenilor care se dotează teologic la nivelul minții.

Domnul Isus vorbea ca unul care avea putere. Acest lucru a fost clar. Mulțimile erau cu miile, uneori erau 5000 mii sau 10000 mii care ascultau pe un câmp. Și când începea Domnul Isus să predice, toți se opreau, nu se auzea nimic. Nici măcar copiii care s-au adunat în jurul Domnului Isus nu țipau, ci era liniște pentru că acolo era o putere care venea din nopțile de rugăciune în care Domnul Isus striga necurmat înaintea Tatălui.

Al doilea lucru remarcabil pe care ucenicii l-au văzut în viața Domnului Isus, cu siguranță au fost minunile: vindecările, exorcizările, puterea cu care a poruncit furtunii să tacă, învierile din morți. Spectrul este larg și sunt multe minuni pe care le-am văzut în Evanghelia după Luca până în acest moment. Dar Scriptura ne spune că Domnul Isus Hristos a făcut multe alte semne și minuni, dar aceste minuni care au fost selectate și înregistrate în Evanghelii, au fost scrise pentru ca noi să credem că Isus este Fiul lui Dumnezeu, și crezând să avem viață veșnică.

Eu cred că cei patru evangheliști au selectat minunile cele mai reprezentative. Poate ne-am fi dorit să avem catalogul complet al minunilor. Dar nu ar fi încăput în cărți toate minunile pe care le-a făcut.

Scriptura spune că veneau cu mulțimile și toți erau vindecați. Toți! Câți? Probabil sute. Dacă ar fi să ne luăm pe toți de aici și să venim în față unul câte unul, iar eu să vă fac diagnosticul și să-mi spuneți ce probleme aveți. Cred că nici unul nu poate să-mi spună „Sunt sănătos tun. N-am nici o problemă!” Toți avem câte o problemă de sănătate. Dacă este vreo unul care vină să zică că este sănătos complet, îl trimit la sora noastră doctoriță și îi va găsi câteva probleme de sănătate. Sau îl trimitem la niște teste și cu siguranță se va vedea că are cel puțin o problemă de sănătate.

Eu cred că mulțumile, toți când se duceau acolo, Hristos îi vindeca cu puterea Lui. Ce să mai înregistrezi toate minunile pe care le-a făcut? Evangheliștii ni le relatează pe cele mai mari care le-au rămas întipărite în minte.

Acum o întrebare foarte importantă este următoarea: ce era în spatele acestor minuni? Putem avea mai multe răspunsuri.

Pe de o parte, oamenii s-au confruntat mereu cu această dilemă legată de Fiul lui Dumnezeu, care era Isus, Dumnezeul întrupat. Așa cum spunem în crez „Dumnezeul adevărat coborât aici în trup de om.” Atunci, este evident faptul că orice spunea Isus, se întâmpla. Puterea Cuvântului era prezentă. Pronunța vindecare și omul era vindecat. Iar pe parcursul Evangheliei ne-am uitat la fiecare minune care a avut loc și concluzia noastră, cea la care Luca dorește să ajungem, este să vedem evidența divinătății Domnului Isus, evidența dumnezeirii și identității Sale.

Însă pe de altă parte, mai poate exista un răspuns care spune astfel: rezultatul tuturor minunilor (nu doar unele) pe care le-a făcut Domnul Isus, inclusiv învierile, nu au avut loc datorită faptului că El era Dumnezeu. Domnul Isus nu S-a folosit de prerogativele divinității Sale ca să facă lucrarea pe pământ. Domnul Isus Hristos a stat în rugăciune înaintea Tatălui și a strigat spre Tatăl: „Doamne arată-Mi pe cine să aleg ca să fie apostoli.” A stat o noaptă în rugăcine. Pentru că dacă s-ar fi folosit de divinitatea Sa, ce rost ar mai fi avut să stea în rugăciune? Deja Îi știa. Dar a stat în rugăciune și a strigat „Arată-mi pe cine să aleg care să stea lângă mine și să-i învăț!” Și a stat în rugăciune ca să poată scoate demoni, ca să poată înmulți pâinile, ca să poată porunci naturii. Și rezultatul tuturor minunilor pe care le-a făcut, a fost faptul că Domnul Isus a fost umplut cu putere de la Duhul Sfânt ca să facă minunile acestea.

Acest lucru ne încurajează pe noi, deoarece Domnul Isus a spus că „veți face lucrări mai mari decât am făcut Eu.” „Cum adică să facem lucruri mai mari Doamne?” Ce lucru mai mare putem face decât să învii pe cineva din morți? Dacă Domnul Isus ar fi făcut minunile acestea în virtutea identității Sale și a naturii Sale, noi am întreba: „Ce șansă vom avea să facem la fel?” Și cu toate acestea realitatea pe care o vedem în viața Domnului Isus, o putem vedea și în viața noastră, întocmai cum a spus și Domnul Isus, adică la un grad mai ridicat. De ce? Pentru că cine se roagă cu credință, Dumnezeul îl ascultă: „Mare putere are rugăciunea celui neprihănit.” Amin? Ești convins? Putem spune ușor din gură „Amin”, că ne-am obișnuit cu acest cuvânt.

Înclin să cred că răspunsul este mai degrabă în alternativa aceasta a faptului că Domnul Isus S-a rugat și a primit putere de la Duhul Sfânt, iar toate lucrările pe care le-a făcut, le-a făcut ca om umplut de puterea Duhului Sfânt. El nu S-a folosit de divinitatea Sa, de atributul dumnezeirii Sale ca să facă lucrarea pe pământ, ci ca om care S-a dezbrăcat de Sine Însuși, de slava și de gloria Sa. A fost ascultător de Tatăl și a stăruit în rugăciune cu lacrimi înaintea Tatălui, așa cum scrie în cartea Evrei. Și Dumnezeu L-a ascultat. Datorită ascultării Sale (a lui Isus), Tatăl L-a ascultat și l-a înviat pe Lazăr din morți. L-a ascultat și a înviat pe fiul văduvei din Nain, L-a ascultat și a înviat pe fata rabinului. Dumnezeu L-a ascultat pe Fiul Său datorită rugăciunilor Sale. Așadar, al doilea lucru remarcabil a fost puterea minunilor Sale.

Al treilea lucru și ultimul, pe care ucenicii l-au văzut remarcabil în viața Domnului Isus, în mod evident a fost rugăciunea. Și aici am vrut să ajung. Nu se poate ca în tot timpul acesta, oamenii care au stat în proximitatea Domnului Isus, să nu poată fi văzut că în El puterea rugăciunii este fenomenală. Eu cred că atunci când Domnul Isus a început să se roage, toți au simțit cum îi trec fiorii în tot corpul.

Am avut o experiență poate apropiată de ce au trăit ei, când în sala teatrului de operetă „Ioan Dacian” din București în 1995, a fost adus fratele Richard Wurmbrand. Sala a fost arhiplină și toată lumea aștepta momentul acela în care să-l vadă pe fratele Richard acolo. A fost adus pe căruciorul cu rotile și așezat în mijlocul scenei și i s-a adus microfonul. Fratele Richard s-a uitat la toată sala cu acea privire blândă, de părinte, și a spus: „Copilașilor, haideți să ne rugăm.” Și când a început fratele Richard să se roage, vă spun că m-am scurs acolo pe scaun. A fost ca și cum în toată ființa mea a pătruns un fior sfânt, al unei prezențe a lui Dumnezeu, cum rar am simțit-o. Primele cuvinte au fost simple, nu sofisticate, cu stereotipuri cu care noi venim adesea. Foarte simplu a vorbit, dar cu așa putere în cuvintele acelea! Mă uitam la dânsu și îl vedeam cu privirea senină în prezența lui Dumnezeu.

Aceasta au văzut ucenicii la Domnul Isus la un grad mult mai mare. Și de aceea eu cred că acest ucenic a zis la un moment dat: „E o problemă cu mine.”

Avem mai multe texte din Evanghelia după Luca pe care eu le-am notat și vreau să le avem în vedere. Luca 6:12-13: „În zilele acelea, Isus S-a dus pe munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli.” Din cei 70, cam atâția erau, Domnul a ales și toți aceștia au știut că S-a dus să Se roage o noapte în munte.

Luca 9:18: „Într-o zi, pe când Se ruga Isus singur deoparte, având cu El pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Aici putem învăța o lecție: întotdeauna în contextul rugăciunii se întâmplă ceva extraordinar și are loc ceva absolut remarcabil.

Luca 9:28: „Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage.”

Luca 11:1: „Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit.”

Luca 22:39-41: „După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită. Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să Se roage.”

Așadar ucenicii L-au văzut în diverse ipostaze, uneori Domnul Isus rugându-Se spontan, alteori, cum Îi era obiceiul, undeva într-un loc tainic să Se roage. Dar când L-au auzit rugându-Se, acest lucru întotdeauna i-a copleșit. De aceea eu cred că acest ucenic a văzut acest lucru fenomenal în rugăciunile Domnului Isus și la un moment dat nu a mai rezistat și a spus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm.”

Așa cum am spus, această cerere este surprinzătoare și datorită întârzierii. Dar cred că mai este surprinzătoare dintr-un al doilea motiv. Ucenicii au văzut lucruri remarcabile, învățătura, vindecările și toate lucrurile acestea. Însă este bine să notăm că nici unul dintre ei, în tot parcursul acesta nu au venit să spună: „Doamne, învață-ne să predicăm.”

Poate eu dacă eram acolo, ar fi fost unul din lucrurile pe care L-aș fi rugat pe Domnul să mă învețe. Sunt predicator și vreau să predic bine. Dar ucenicii nu au spus învață-ne să predicăm, ci învață-ne să ne rugăm.

Este surprinzător și astăzi că din toate școlile teologice pe care le cunosc, nici măcar una nu este denumită „Seminarul teologic de rugăciune.” Nu cunosc nici o școală de rugăciune care să dea diplome în urma unor cursuri în care să înveți să te rogi. Toate sunt pe teologie sistematică, pe diverse limbi cum ar fi greaca și ebraica, pe consiliere, pe educație creștină, pe toate ramurile! Dar dacă te duci la vreo una din școlile acestea, nu o să găsești un curs în care să scrie: Curs de rugăciune. Nici unul! Nu că nu sunt școli axate pe rugăciune, dar nu sunt nici cursuri axate pe rugăciune.

Și cu toate acestea, dacă în Scriptură aflăm ceva de natură „Învață-ne ceva Doamne Isuse”, este „Învață-ne să ne rugăm.” Ucenicii nu au venit să spună „Doamne, învață-ne să facem minuni.” În cercurile acestea în care se crede în puterea de vindecare, în puterea vorbirii în limbi, stau oamenii cu o curiozitate extraordinară și când se duc la cel care are darul acesta știți ce-l întreabă?

  • Dar cum faci? Cum vezi? Cum vorbești în limbi? Ce vezi în vedenia ta? Învață-mă și pe mine!
  • Bun, așează-te, roagă-te și zi-i așa: „Bla, bla, bla, Aleluia, aleluia, aleluia, Doamne miluiește! Bla, bla, bla…”

Și repetă și el continuu până când i se împiedică limba în gura și gata zice și el ceva și gata vorbește în limbi. Să ne ferească Dumnezeu așa ceva! Dragii mei eu cred în vorbirea în limbi, dar nu în exerciții din acestea de bâlbă, de bolboroseală, cum Domnul Isus îi învață pe ucenici cum să nu se roage, ci într-o  realitate în care Duhul lui Dumnezeu vine și copleșește un loc, iar oamenii vorbesc în tailandeză, filipineză sau alte limbi, și vestesc Evanghelia! Vorbesc despre puterea de vindecare și mântuire a lui Dumnezeu. În felul acesta, da.

Deci ucenicii nu au pus întrebările acestea cum noi venim și vrem să aflăm cum se face una sau alta. Când faci astfel de lucruri imediat ai o reputație, o faimă, iar oamenii se uită cu admirație spre tine. Ce ispită care ne târăște în mândrie! Ucenicii nu au venit cu astfel de cereri, ci au venit cu această cerere care îl consuma pe ucenicul acesta și cred că și pe ceilalți.

Nu știa el cum să se roage? Interesant este că nu ni se spune cine a fost acest ucenic. Cine credeți că ar fi fost? Petru? Petru în general nu putea întrebări, ci el avea răspunsuri. El făcea declarații. Să fi fost Ioan? Dacă citim epistolele lui, nu pare să fi fost Ioan cel care a rugat pe Domnul să-i învețe cum să se roage.

În orice caz era unul din ucenici și oricare ar fi fost el, atât de mult l-a consumat dorința aceasta încât s-a uitat la El cum se roagă. Probabil știa rugăciunile din sinagogă, pentru că evreii aveau niște cărți de rugăciuni pe care ei le rosteau. Erau rugăciunile rostite din psalmi. Poate că dacă ar fi fost ucenicul respectiv aici și i-am fi zis să se roage, ar începe să se roage așa evreiește, toți am ciuli urechile și am spune „Ce bine știe să se roage!” Și ne-am pune întrebarea: „Cum să nu știe se se roage? Știe cum să se roage!” Nu știa el să zică „Doamne ai milă de mine!”? Putea oricând. Dar el a văzut ceva în modul în care Se ruga Domnul Isus. Și concluzia lui simplă a fost aceasta: „Nu știu să mă rog.”

Acum dacă unul cumva crede că știe să se roage, să știți că am trăit un moment foarte ciudat odată. Eram student în anul I și m-am dus la Biserica Betania Popa Rusu din București. Am stat lângă un student de anul III de la teologie pastorală, care făcea practică acolo. Și pentru că făcea practică, trebuia să se implice în ceva. Iar păstorul în seara aceea l-a pus să se roage. A citit Cuvântul și apoi a zis: „Fratele care este student să se roage.” Biserica s-a ridicat în picioare și a început fratele să se roage absolut remarcabil, fluent, ca o mitralieră, precis, clar și toată lumea a zis „Amin!” Și eu am fost surprins de rugăciunea lui. Și când a terminat fratele rugăciunea, s-a așezat așa cu surprindere și a zis: „Mamă ce frumos m-am rugat!” Eu am fost și mai surprins când am auzit aceste cuvinte.

Dar dacă cineva crede că știe să se roage (nu am avut atunci această intuiție), bine ar face să citească versetul din Romani 8:26: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.” Ar trebuie să ne amintim de acest verset, că să ne păzim de ispita mândriei.

Când noi ne rugăm, dar nu după voia lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu în îndurarea Lui vine și schimbă rugăciunea într-un fel zicând: „Doamne, nu știe fratele ce spune, nu-l asculta.”

În ziua când am cunoscut-o pe Trisha, actuala mea soție, am observat acolo la ea acasă un câmp frumos. M-am dus acolo și eram ca o pasăre în zbor. Tot trupul meu era într-o altă realitate. Eram îndrăgostit. Dar nu aveam răspunsul de la Domnul, știți? Am stat acolo în rugăciune pe câmp și am zis: „Doamne, dacă mi-o dai pe fata asta, îți promit că fac tot ce vrei! Tot ce vrei tu Doamne, fac! Orice, numai dă-mi-o!” Și Domnul mi-a dat-o. Iar acum mă duc tot pe acel câmp și spun: „Doamne, iartă-mi neînțelepciunea!” M-am rugat atunci ceva și acum fac registrul a câte lucruri nu am făcut din câte El a vrut să fac. Eu cred că Duhul de multe ori a zis „Doamne iartă-l că nu știe ce face”. Știm să ne rugăm? Nu știm! Și aceasta este concluzia cea mai bună la care trebuie să ajungem în finalul acestui mesaj.

Recapitulând, trei lucruri sunt importante.

Rugăciunea este fundamentală, vitală. Dacă nu avem rugăciune, nu avem putere. Un om al lui Dumnezeu a spus: „Nimeni nu se ridică mai presus de viața lui de rugăciune.” Orice ați face, milostenie, predicare, dărnicie, nimic nu te ridică mai presus decât de viața ta de rugăciune.

Un om al lui Dumnezeu a spus (în special pentru cei care predică Cuvântul): „S-ar putea ca diavolului să nu-i fie frică de predicarea ta, cât îi este frică de rugăciunile tale.” Dumnezeu să ne smerească să nu ajungem să credem că predicele în final duc la rezultate mai mari căutând diverse comentarii pentru a structura mesajul, ci atunci când stăm în rugăciune. Mai degrabă să vii cu picioarele tremurând și să zici „Doamne ai milă! Nu știu ce să spun! Vorbește Tu poporului Tău!” Sau ca Moise: „N-am cuvinte, nu știu să vorbesc!” Rugăciune este fundamentală.

Al doilea lucru important este că trebuie să învățăm să ne rugăm. Din câte rugăciuni am avut în mijlocul nostru, eu nu îmi amintesc nici una (nici măcar în rugăciunile mele), în care să fi zis „Doamne, învață-mă cum să mă rog.” Poate s-au spus, dar eu nu îmi amintesc, dar daca voi vă amintiți, foarte bine. Dar nu ne-am rugat așa. Întotdeauna ne-am rugat ca și cum știm cum să ne rugăm.

Iată că Domnul ne întoarce la punctul 0. Eu cred că lucrul acesta trebuie să fie constant în viața noastră și mereu să-I spunem: „Nu știm Doamne cum să ne rugăm, învață-ne cum să ne rugăm.”

În final, răspunsul la această rugăciune, chiar și cea de astăzi, este în Domnul Isus. El este modelul și exemplul nostru și El ne și dă învățătură. Iar data viitoare ne vom uita atât la exemplul Său cât și la învățătura Sa, ca să știm cum să ne rugăm. Amin!

Post a comment