Luca 1:67-80 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 1:67-80 – Sorin Prodan – Providența Brașov

Unul dintre semnele faptului că o persoană a fost născută din Dumnezeu sau caută pe Dumnezeu și Duhul lucrează în acea persoană, este atracția pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Aceasta a fost experiența pe care eu am avut-o, chiar din prima zi când eu am intrat într-o casă de rugăciune. Când s-a predicat Cuvântul, sufletul meu a intrat în rezonanță cu predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Am simțit o putere pe care o conștientizam și era dincolo de o plăcere sau alta, era puterea Duhului lui Dumnezeu în predicarea Cuvântului.

În această zi speranța mea este că vom veni cu aceeași dorință în inima noastră să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica Providența așează alături de rugăciune, și Cuvântul la un loc central în economia închinării noastre înaintea lui Dumnezeu.

Am pornit împreună la un studiu în cartea evanghelistului Luca. Suntem încă în capitolul 1. Lucrul acesta nu trebuie să ne descurajeze, deoarece acest capitol este cel mai lung din întreaga Evanghelie după Luca. Dar în această zi îl vom termina.

Am văzut că în acest capitol, Dumnezeu rupea o tăcere de secole și trimite un înger la Maria, trimite un înger la un preot pe nume Zaharia ca să anunțe venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu care era pregătită și precedată de Ioan Botezătorul. După fiecare anunț supranatural al îngerului, urma o cântare. Am observat că lucrurile se așează frumos în capitolul 1, aproape simetric. Venea o bună vestire a îngerului, apoi urma o cântare, apoi iarăși îngerul se arăta, iar după urma o cântare.

În capitolul 1 avem două arătări ale îngerului Gabriel și două cântări. Dar vom vedea că și în capitolul 2 vom mai avea o descoperire, iar Ana și Simeon din Templu vor avea și ei câte o cântare. Este superb să urmărim această simetrie atât de frumos așezată în Cuvântul lui Dumnezeu!

Zaharia, un preot din casa lui Aaron, a primit această descoperire că la anii bătrâneții el va avea un fiu pe care îl va numi „Ioan”. Zaharia când aude vestea aceasta, după ce se rugase ani de zile și renunțase la dorința de a avea un copil (pentru că fizic nu mai era posibil), primește vestea aceasta și este neîncrezător: „Cum poate un bărbat la o vârstă atât de înaintată să mai facă un copil?” Dacă un bărbat mai poate să facă lucrul acesta, totuși o femeie care este la o vârstă așa cum era Elisabeta, este imposibil să mai conceapă un copil. Dumnezeu însă depășește limitele umane!

Pentru că Zaharia este neîncrezător și sceptic, și când cere un semn îngerului, el spune: „Semnul va fi că din momentul acesta până se va naște copilul tău, nu vei mai vorbi. Va fi o tăcere.” Tăcerea lui Dumnezeu de 400 de ani, era prelungită cu tăcerea lui Zaharia de încă 9 luni de zile.

Unii se vor grăbi și vor spune că tăcerea lui Zaharia a fost un blestem. Însă dragii mei, aș vrea să ne uităm astăzi de la bun început la binecuvântarea tăcerii.

Noi trăim într-o generație în care este mult zgomot în jurul nostru, și dacă nu mă credeți vă fac o probă. Va iau pe fiecare, deschidem mașina și dăm drumul la radio și căutăm posturile de radio unul peste altul. Veți vedea care este trendul: „Bum, bum, bum!” Totul merge într-o viteză mare, într-un rimn infernal.

Sunt tineri și copii care nu mai pot să învețe dacă nu au căștile pe urechi cu muzică dată la maxim. Este o lume care aude multe și în care se vorbește foarte mult, dar nu mai auzim în aceste zile ce este cu adevărat important.

Ne place muzica lumii, ne place zgomotul lumii și nu mai auzim vocea lui Dumnezeu din larma aceasta care este în lume. De aceea tăcerea, câteodată, este o binecuvântare. Să nu disprețuim tăcerea!

Este o problemă mare (nu vizez în special partea feminină) și generală: avem o limbă prea lungă și adesea ascuțită ca o sabie sau dureroasă ca un bici, și avem urechi prea mici ca să mai ascultăm, sau inimi prea mici ca să mai primim ceva din partea lui Dumnezeu. Unii vorbesc așa de repede, că dacă le-ai pune un dinam la limbă, ar putea lumina tot Brașovul în timpul nopții. Trebuie să reducem adesea cantitatea de vorbe.

Amintiți-vă ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în cartea Psalmilor: „Taci înaintea Domnul!” În Psalmul 46:10 spune: „Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu! Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc peste pământ.”

Dragii mei, avem o problemă cu reducerea debitului verbal și cu așezarea noastră într-un spațiu al tăcerii.

În această zi ne vom uita la un om al cărui buton de vorbire a fost redus la 0 și a intrat într-o tăcere adâncă. Unii comentatori spun că Zaharia nu numai că nu vorbea, dar nici nu auzea, pentru că atunci când vecinii au vrut să pună numele copilului, au venit la Zaharia și au început să-i facă semne, dovadă că el nici nu putea să audă. Și Zaharia intră în această tăcere.

Faceți un exercițiu. Dacă ați putea intra măcar o zi într-o perioadă de tăcere, sau o săptămână să nu mai vorbiți cu nimeni, să nu mai ascultați nimic, să aveți doar Scriptura, veți vedea cu ce bogății veniți afară din această tăcere!

Aduceți-vă amine de fratele Richard Wurmbrand care a stat în tăcerea închisorii, în celule în care nu mai auzea aproape nimic, măcar un clipocit al apei, nu auzea nimic. A ieșit de acolo și din tăcerea aceea au ieșit aceste valoroase cărți pe care le citim ca niște perle ale descoperirii Cuvântului.

Fratele Nicolae Moldoveanu din tăcerea închisorii de ani de zile, au ieșit 600 de cântări din memoria lui din acea tăcere.

Ce binecuvântată este tăcerea uneori, așa este? Omul pe care îl avem înainte, Zaharia, iese din tăcerea aceasta și când Dumnezeu îi dezleagă limba după 9 luni de tăcere, din gura lui țâșnește un izvor extraordinar, niște cuvinte care sunt dincolo de ce se poate numi normal în cuvântarea oamenilor.

Vă invit să deschidem la Luca 1 să citim cântarea lui Zaharia de la versetul 67 la 80, o cântare care marchează sfârșitul tăcerii sale. Aceasta cântare este încărcată de descoperire din partea lui Dumnezeu: „Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, a prorocit şi a zis: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire puternicăa în casa robului Său David, – cum vestise prin gura sfinţilor Săi proroci care au fost din vechime – mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam, că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre. Şi tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.”

Dacă eu aș fi fost cel care să decid care este imnul național al poporului Israel, nu aș ezita să spun că ar trebui să se inspire din această cântare. Nu cred că există în întregul spațiu al Scripturii un alt pasaj care să condenseze aspirația, așteptarea și frământarea poporului Israel.

Am fost curios să văd câteva elemente legate de imnul național al poporului Israel. Am rămas surprins să văd o legătură între imnul național al Israelului și țara noastră, ceva din spațiul nostru a inspirat imnul național al Israelului.

Imnul Israelului se numește „Hatikvah”. Acest cuvânt înseamnă „speranță”. Poporul acesta care a fost risipit printre națiuni a suferit foarte mult. Dar un lucru pe care nu l-a pierdut a fost speranța. Speranța că se vor întoarce în pământul lor pe care Dumnezeu l-a dat lui Avraam.

Hatikvah a fost scris ca imn în primă versiune, în anul 1877 de poetul evreu originar din Galiția, pe nume Neftali Herz Imber. Imnul a fost scris în timpul șederii acestuia la Iași, ca oaspete al unui cărturar localnic.

În anul 1888, Samuel Korn, țăran tânăr evreu originar din Ungheni, Basarabia și stabilit în Palestina în noua așezare evreiască „Rishon LeZion” unde învățase să cultive vița de vie, a potrivit textul poeziei lui Imber pe o melodie populară pe care o cunoscuse            din copilărie înainte să imigreze în Palestina. Melodia aleasă era de proveniență românească și circula în regiuni din România pe diferite texte.

Primul era „Cântecul de mai”, ce a fost publicat în Transilvania de compozitorul muzicolog Timotei Popovici și se potrivește cu spiritul optimist al imnului. Alte cântece românești cu melodia aceasta sunt: cântecul humoristic „Carul cu boi” popular în rândul evreilor moldoveni sub numele de „Hăis-cea” și similar doar în prima parte cu cântecul „Cucuruz cu frunza-n sus”, cules în nordul ardealului și pus pe note de compozitorul Guilelm Sorban.

În al XVIII-lea congres sionist la Praga în anul 1933, „Hatikvah” a fost adoptat ca imn oficial al mișcării sioniste, iar după anul 1948 a devenit imnul statului Israel. Acest imn național a fost adoptat în anul 2004 de către parlamentul evreilor. În timpul Holocaustului „Hatikvah” a fost cântat oficial de rezistența evreiască din ghetoul din Varșovia în ani 1942-1943.

Ascultați cum sună în limba română cuvintele imnului poporului Israel:

Atât timp cât în inimă, înăuntru,
Un suflet de evreu încă tânjește,
Și înainte spre răsărit,
O privire încă veghează spre Sion.

Speranța noastră nu s-a pierdut încă,
Speranța de două mii de ani,
De a fi popor liber în țara noastră,
„Țara Sionului și a Ierusalimului.”

Pentru evrei imnul acesta era legat de țară și de inima lor de evrei. Însă vreau să vă spun, cântarea aceasta a lui Zaharia depășește cu mult acest duh care pătrunde inima unui evreu și se oprește doar la pământul fizic al Israelului și la o cetate care a fost zdrobită în cursul istoriei. Evreii nu înțelegeau că atunci când Dumnezeu le-a promis ceva, Dumnezeu mergea mult mai departe decât așteptările lor.

În această zi, odată cu cântarea lui Zaharia, suntem într-un moment crucial, într-un punct monumental, căci cuvintele cântării ne duc la trei mari legăminte pe care Dumnezeu le-a făcut de-a lungul istoriei cu poporul Său.

Primul era legământul cu Avraam, al doilea era legământul cu David și al treilea era noul legământ. Întreaga cântare este doar un ecou al acestor legăminte. În toată cântarea erau doar citate cu privire la legămintele pe care Dumnezeu le-a făcut cu poporul Său.

Mai sunt și alte legăminte în Vechiul Testament: legământul cu Moise, legământul cu națiunea, legământul mozaic, legământul că națiunea aceasta va fi o națiune care Îl va reprezenta pe Dumnezeu pe tot pământul, legământul cu Noe. Dar aceste legăminte nu erau răscumpărătoare. Doar legământul cu Avraam, David și noul legământ conecta planul de mântuire al lui Dumnezeu și erau legăminte răscumpărătoare.

De aceea aș vrea să ne uităm la aceste trei legăminte care sunt de importanță crucială. Dacă un evreu ar vrea să înțeleagă planul mântuirii lui Dumnezeu, ar trebui să vină la această cântare a lui Zaharia, căci Zaharia era un evreu și era preot din familia aronică.

Dacă vreodată întâlniți un evreu și vreți să-i explicați ceva, nu-i spuneți nimic altceva, decât citiți-i cântarea lui Zaharia și lăsați Duhul lui Dumnezeu să convingă inima de evreu care însă mai așteaptă de 2000 de ani venirea lui Mesia.

Aceste trei legăminte sunt cruciale în istoria poporului, sunt ca trei picioare ale unui scaun. Știți că în vremurile trecute, țăranii care aveau animale și care își făceau podeaua cu lut, își făceau scaune cu trei picioare? De ce credeți că oamenii aceștia aveau scaune cu trei picioare? Aveți careva scaune cu trei picioare acasă? Nu prea, că toți avem scaune cu patru picioare. Dar de ce țăranii aveau scaune cu trei picioare? Erau ei mai înapoiați? Nu trecuseră de la stadiul „trei” la stadiul „patru”?

Motivul pentru care aveau scaune cu trei picioare, este pentru că păstra echilibrul indiferent de suprafață. Dacă vroiai să ai scaun cu patru picioare, trebuia să ai teren drept. Dacă terenul nu este drept, scaunul cu patru picioare se mișcă. Și la țară unde omul se ducea să-și mulgă vaca, pământul nu era drept, și aveau nevoie de scaune cu trei picioare. Scaunul cu trei picioare asigura stabilitate foarte bună.

De aceea aceste trei legăminte încerc să le compar cu un scaun cu trei picioare. Și indiferent de cum era istoria, era stabilitate în ceea ce Dumnezeu pregătea prin aceste trei legăminte.

Iată ce spune Zaharia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire puternicăa în casa robului Său David, – cum vestise prin gura sfinţilor Săi proroci care au fost din vechime – mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc!”

La ce legământ ne trimite cuvintele acestea? Legământul cu David! Este foarte ușor să ne dăm seama pentru că numele lui este pomenit acolo. Legământul acesta a fost făcut de Dumnezeu în 2 Samuel 7.

Este interesat și contextul în care Dumnezeu l-a făcut. David a ajuns să cucerească pe toți vrăjmașii din împrejurul lui și să supună pe toți dușmanii lui Israel. Țările care până atunci erau puternice, Filistia, Edomul, Moabul și care veneau și atacau pe Israel și îi cereau tribut, acum erau țări supuse de David și țări plătitoare de tribut.

A venit momentul când David i-a supus pe toți în așa fel încât fiul său Solomon nu a mai avut nici un război pe tot parcusul vieții sale. Tatăl său rezolvase pe partea politică și pe partea teritorială problemele în mod definitiv. David încheiase războiale. Iar Solomon stătea bine și liniștit în palatul său împărătesc de o splendoare rară din Ierusalim.

David se gândește: „Iată eu stau într-un palat de o splendoare extraodinară și chivotul Domnului este undeva, prin altă parte, într-un cort.” Și David zice: „Am să fac o casă Domnului și să aduc chivotul Domnului în această casă.”

Și Dumnezeu îl trimite pe proorocul Natan să se ducă la David și să-i spună în felul următor: „David nu tu vei construi o casă pentru Mine. Va fi un urmaș al tău. Tu nu vei construi casa aceasta pentru că tu ai mâinile mânjite de sânge.” David a stat probabil și s-a gândit: „Oare de ce nu am eu privilegiul acesta? Nu este un gând nobil să faci o casă pentru Domnul?”

Care a fost problema? Oare de ce nu l-a lăsat Domnul pe David să facă o casă pentru El? A fost din cauza căderii sale în păcat cu Bat-Șeba din care s-a născut mai târziu Solomon și care a devenit urmașul lui David? Să fi fost aceasta problema?

Acum unii se vor gândi și vor spune: „Ah, iată! Dumnezeu dă biciul și astfel El bleastemă!” Dar nu era blestem, ci era un plan pe care Dumnezeu îl pregătea prin David și îi spune: „Nu David, nu tu vei fi cel care va construi casa. Dar iată ce am să-ți promit Eu ție!”

Îmi place să văd aici o promisiune pe care Dumnezeu i-o face lui David. Și după ce David aude promisiunea aceasta, nu mai regretă că nu el va construi casa Domnului, ba dimpotrivă se apucă și adună materiale și pregătește toate materialele, astfel ca fiul său să construiască casa Domnului și nu se supără. De ce? Pentru că era o promisiune făcută de Dumnezeul lui David!

Haideți să citim promisiunea! 2 Samuel 7:12-16: „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o Casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.”

Când David aude promisiunea aceasta, nu mai zice „Doamne lasă-mă totuși să construiesc casa aceasta”, ci promisiunea lui Dumnezeu că va avea un fiu și o împărăție care va dăinui veșnic, a fost suficientă pentru David. Cu hărnicie s-a apucat David să adune doar materialele ca să le predea fiului său care va veni după el.

Și a venit acest fiu promis, Solomon, și el a zidid o casă Domnului și Solomon a întărit scaunul de domnie. Dar la anii bătrâneții Solomon a început să se dedea la femeile străine și să cadă în idolatrie și Dumnezeu zice: „Am să vin și am să rup împărăția aceasta de la tine.”

Imediat după moartea lui Solomon, împărăția aceasta s-a rupt în două: o împărăție în nord, Israel și o împărăție în sud, Iuda. Aceste două împărății au fost adesea în dușmănie și s-au luptat mereu și era haos.

Împărăția din nord cade sub asirieni în 586 î.Hr. și împărăția de sud care sub babilonieni în 722 î.Hr., când Nebucadnețar vine, cucerește Ierusalimul și dărâmă Templul. Dacă David s-ar putea întoarce și ar citi din nou legământul acesta, ar spune: „Doamne, unde este, unde este promisiunea Ta? Solomon a murit, țara a fost cotropită și dusă în robie și Templul a fost dărâmat! Unde este promisiunea Ta?”

Aici înțelegem că chiar dacă Dumnezeu a făcut promisiunea aceasta, având o împlinire imediată în planul istoric imediat, promisiunea lui Dumnezeu mergea mai departe. Aceasta trebuie să înțelegem noi când este vorba de profeție!

Profeția din Vechiul Testament este ca un telescop cu trei lentile. Când te uiți la o profeție, promisiunea pare să se împlinească imediat: un fiu, o țară, un scaun de domnie, un Templu, o casă a Domnului. Solomon părea să împlinească profeția aceasta. Aceasta este lentila istorică.

Dar apoi vedem că există o altă lentilă, o lentilă care ne duce mai departe. Cine era acest fiu pe care Dumnezeu i-l promitea lui David? Era Hristos! Care era casa aceasta pe care Dumnezeu i-o promitea lui David? Biserica! Care era împărăția pe care Dumnezeu i-o promitea lui David că va întări scaunul de domnie? Era Noul Ierusalim, Împărăția veșnică a lui Dumnezeu!

Dragii mei, când înțelegem lucrurile acestea începem să vedem planul lui Dumnezeu desfășurându-se și este extraordinar să aceasta.

Așadar prin acest legământ pe care l-a făcut cu David, promisiunea pe care a făcut-o și o vedem în cântecul lui Zaharia, era eliberare de vrăjmași și o domnie veșnică. Însă mai târziu constatăm că poporul acesta era mereu sub jugul robiei. Când au ieșit de sub asirieni și de sub babilonieni, au venit apoi mezii și perșii, apoi grecii, apoi romanii. Și din anul 70 poporul acesta s-a răspândit pe toată fața pământului. Până în 1948, nu au mai avut o țară, erau împrăștiați peste tot. Unde este țara?

Vedem într-un fel că lucrurile acestea nu s-au împlinit. De ce? Pentru că poporul acesta aștepta o împlinire imediată, instantanee. Dar Dumnezeu le arăta că promisiunea aceasta avea un început și apoi se ducea progresiv într-o direcție, până când va avea să culmineze în Împărăția veșnică a lui Hristos, în scaunul de domnie întărit al lui Hristos și în Noul Ierusalim care se va coborâ pe noul pământ creat.

Acesta este așadar legământul cu David. Dar continuăm să citim din textul nostru din Luca în versetul 72: Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam.”

Sunt mai multe texte în Vechiul Testament cu privire la legământul cu Avraam, dar vom citi din Geneza 12: „Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

Am o întrebare: care credeți că este elementul specific al promisiunii sau al legământului făcut cu Avraam? Binecuvântarea! Ați remarcat de câte ori se repetă cuvântul acesta în legământ?

Pe măsură ce mergem la celelalte momente când Dumnezeu reînnoiește legământul cu Avraam, ne dăm seama că binecuvântarea aceasta conținea ceva mai mult: conținea țara Canaanului, conținea o națiune, un popor care se va naște dintr-un fiu și conținea o națiune care se va răspândi pe tot pământul și care va fi în final Biserica lui Hristos!

Aceste două legăminte sunt esențiale. Deci în legământul făcut cu David am văzut că Dumnezeu promite eliberare de vrăjmași și o întărire a scaunului veșnic de domnie. Elementul central în legământul cu Avraam era îndurarea pe care Dumnezeu o arăta față de popor sub forma binecuvântării. Cuvântul spune în Luca 1 versetul 72: „ Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părintele nostru Avraam.”

Legământul acesta era un legământ în care Dumnezeu promitea binecuvântarea. Însă din ambele legăminte (aici este foarte important să înțelegem un lucru) lipsea ceva absolut esențial. Știți ce nu era rezolvat încă? Era cumva prin promisiune rezolvată problema țării, a stabilității, a unui scaun de domnie și a binecuvântării. Dar un lucru nu era rezolvat. Știți care? Iertarea, păcatul! Păcatul nu era încă finalizat. De aceea Dumnezeu, prin aceste legăminte ca niște trepte, pregătea drumul spre un legământ nou pe care l-a anunțat în vremea lui Ieremia.

Vă invit să ne ducem în cartea Ieremia și să citim din capitolul 31 un scurt fragment prin care Dumnezeu anunța noul legământ pe care avea să-l facă cu poporul. Veți vedea că în acest nou legământ Dumnezeu rezolva problema esențială a omului. Ieremia 31:31-34: „ Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

Din lucrările pe care Dumnezeu le face în actul mântuirii, ce credeți că înseamnă „voi pune Legea Mea înlăuntrul lor”? Eu cred că era nașterea din Dumnezeu, nașterea din nou, regenerarea.

„Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” Lucrul acesta ne duce la îndreptățire, la justificare. Ceea ce Pavel ne spune în cartea Romani: „Cel ce crede va fi îndreptățit” sau „declarat neprihănit prin credință.”

Vedeți cum planul lui Dumnezeu în acest nou legământ se extinde? Ba mai mult, dacă mergem la Ezechiel 36, vedem un alt fragment care vorbește despre noul legământ. Versetele 24-27: „Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră. Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele.”

Așadar dragii mei, era rezolvată o problemă extraordinară aici: problema păcatului. De ce?

Haideți să presupunem că v-aș lua pe toți de aici și ne-am muta în legământul cu Avraam, apoi ne-am muta în legământul cu David. În inima noastră ar clocoti cuvinte extraordinare și speranțe așa cum am cântat în Hatikvah, speranța la o națiune, la un popor care să aibă identitate și să aibă greutate în fața celorlalte națiuni. Dar cu toate acestea știți ce am face an de an? Ne-am duce cu mielul de jertfă la Templu și după ce jertfim mielul acela pentru păcatele pe care le-am făcut într-un an de zile, ne vom întoarce și în inima noastră continuăm să știm că problema păcatului nostru nu este rezolvată. Căci problema păcatului in vața noastră este o problemă care ne-a corupt ființa de sus până jos, este o problemă sistemică, endemică. Și nu poate fi rezolvată cu jertfe care pot fi aduse an de an la Templul lui Dumnezeu.

De aceea cât timp suntem în legământul cu Avraam și legământul cu David, problema păcatului nu a fost rezolvată. De aceea a fost nevoie de un nou legământ, cum ne spune cartea Evrei, legământ în care Dumnezeu rezolva problema esențială a mea și a ta.

De aceea Zaharia după ce vorbește despre jurământul pe care Dumnezeu îl făcuse părintelui nostru Avraam, el zice în versetele 74-75: „Că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.”

Vreau să vă spun ceva ce simt: evreii pierd din vedere lămurirea și lumina. Aici venea lumina. Am sentimentul că diavolul așa de frumos se mișcă printre noi cu una, cu alta și remarc chiar acum printre noi cum atenția noastră este deviată de la a înțelege esența planului lui Dumnezeu.

Dragii mei suntem într-un loc în Scriptură în care dacă înțelegem bine cum stă treaba cu legămintele, să știți că nu ne vom mai raporta la relația noastră cu Dumnezeu în felul acesta legalist: „Dute la biserică”, „Dă zeciuiala”, „Închină-te, roagă-te”, „Să nu faci nimic.” Când înțelegi ce a făcut Dumnezeu în noul legământ atunci vine eliberarea, libertatea! Vine Duhul lui Dumnezeu și vine și bucuria dragii mei.

În acest pasaj scrie „după ce ne va elibera de vrăjmașii noștri.” Care este vrăjmașul nostru cel mai mare? Diavolul! După ce ne eliberează de vrăjmașul, ne va îngădui să-I slujim fără frică! Știți ce înseamnă aceasta? Că nu mai mergem la casa lui Dumnezeu cu frica aceea: „O, Doamne! Hai să mă mai duc și eu să mai fac una, alta, ca să mai reduc din cantitatea de păcate.” Și ai sentimentul acela că Dumnezeu este mereu deasupra ta și că mereu îți dă câte una când calci greșit. Nu! Aceasta nu este relație cu Dumnezeu.

Cuvântul spune prin noul legământ, că odată ce Dumnezeu ne scoate de sub robia păcatului, ne îngăduie să-I slujim fără frică! Ce extraordinar lucru este să slujești cuiva fără frică!

Ați avut vreodată un patron care era mereu cu gura pe voi și vă urmărea? Știți ce groaznic este să ai pe cineva șef de genul acesta, să-ți fie teamă de el? Ai o viață groaznică, tot timpul te duci la servici cu frica aceea că te zdrobește și te strivește.

În anii liceului am avut un profesor de matematică absolut genial, dar era spaimă pentru noi toți când am început liceul. Eu venisem din școala generală unde aveam numai 9 și 10 la matematică, am venit cu pieptul umflat gata să iau primul 10. M-a trimis profesorul la tablă să fac o ecuație simplă și nici măcar nu era de gradul II, ci era de gradul I. Dar în simplitatea ecuației respective și cu certitudine că voi lua 10, am făcut o mică greșeală și m-a trimis la loc și mi-a pus 4. A mai trecut puțină vreme și deja simțeam cum cădem ca muștele. Te întreba ceva, dădeai pe lângă puțin și zicea: „Jos! 4!” Și umplea catalogul. Mi-a spus să zic definiția funcției bijective și deja tremuram în fața lui și am nimerit-o pe cea injectivă și mi-a zis: „Stai jos! 2!” Nici nu s-a discutat. M-a mai trimis să fac un grafic odată, am tras greșit a doua linie și mi-a zis: „La loc! 4!” Luasem 5 în teză și eram corigent în ultima săptămână. Dar la urmă ne-a pansat pe toți. Singura mea consolare în contextul acela a fost că 99% din clasă eram corigenți. Mi-am zis că dacă pic eu, pică toți.

Acum gândiți-vă cum mergeam eu la școală. Vă spun sincer, munceam câte 4-5 ore în fiecare zi la matematică și mergeam terorizat a doua zi la ora de matematică. Chiar dacă omul avea un spirit al umorului de ne făcea să ne prăpădim de râs, ora de matematică era un fel de amestec de agonie și extaz. Așa m-am dus a IX-a, a X-a, prin clasa a XI-a parcă, parcă mai ajungeam pe linia de plutire. Dar toți care au terminat generația aceea au intrat la facultate.

Dar sentimentul pe care l-am trăit, vă spun, s-a prelungit în vise care m-au urmărit. Chiar și acum uneori mai visez pe profesorul Vlaicu din Zalău că mă întălnesc cu el și că vorbim normal.

De altfel m-am întâlnit la întâlnirea de 20 de ani cu el și în timp ce toți colegii stăteau la distanță de el și era în fundul clasei, am fost singurul care m-am dus în spate, i-am strâns mână și l-am întrebat ce mai face.

Însă teroarea aceea pe care am trăit-o să știți că a fost adesea frica cu care evreul se ducea înaintea lui Dumnezeu. Când marele preot intra în Sfânta Sfintelor în Ziua Ispășirii să aducă jertfa pentru popor, știți cum intra? Tremurând din toate încheieturile, pentru că dacă Dumnezeu nu primea jertfa el era primul care murea. Apoi blestemul venea peste toată națiunea.

În acest al treilea nou legământ, Dumnezeu îl anunță și îl inaugurează în noaptea în care Domnul Isus a ridicat paharul și a zis: „Acest pahar este sângele legământului cel nou.” Semnul noului legământ este Cina Domnului. Nu Sabatul, nu alte lucruri, ci este cina care o comemorăm. În sângele lui Hristos păcatul meu a fost absorbit, vina mea în întregime a fost absorbită, o vină cu care eu trebuia să plătesc veșnic. Știți ce înseamnă lucrul acesta? Că dacă toți cei care suntem aici suntem mântuiți, în moartea Sa, Hristos a absolvit vina fiecăruia dintre noi care avea greutate veșnică. Înțelegeți ce stătea pe crucea lui Hristos, că Dumnezeu pedepsea păcatul omenirii?

Și după ce ne izbăvește de vrăjmașul nostru, ne va îngădui să-I slujim fără frică în toate zilele vieții noastre. Nu mai trebuie să avem frica aceasta. Venim să-L slujim pe Dumnezeu cu bucurie! O, ce frumos este să avem libertatea aceasta! Să nu mai venim cu reguli, cu obiceiuri, cu tradiții, ci să-L iubim pe Domnul din toată inima. Și când Îl privești pe Dumnezeu nu ca pe profesorul tău de matematică, nu ca pe un Dumnezeu rău care vine și te lovește când ai greșit puțin, ci Îl privești ca pe Tatăl tău care te primește, atuni te duci la El. Și chiar după ce cazi și după disciplină, te duci la El.

Cei ce aveți copii, știți că trebuie disciplinați câteodată, așa este? Ieri a fost nevoie să disciplinez pe fiul meu David. L-am mustrat și nu a ascultat. Am luat paleta aceea de la bucătărie și i-am aplicat câteva. A rezistat stoic și după aceea s-a întors de la mine printr-o piruetă și a țâșnit.

Am avut sentimentul că l-am atins prea tare, așa că l-am lăsat să-și urmeze drumul și m-am întors. Și soția mea mi-a zis: „Nu-i bine! Gestul acela trebuie corectat.” Și m-am întors și l-am corectat aspru. Dar după ce l-am corectat și a plâns și a fost dezastru, în 20 de secunde m-am așezat cu el și m-am uitat în ochii lui și David a întins mânuța pe fața mea și m-a mângâiat și lacrimile lui au dispărut. Și i-am zis: „Te iubesc David, dar trebuie să corectăm  problemele acestea.”

Credeți că era frică în inima copilului meu? Nu era frică dragii mei, era dragoste. Dragii mei, aceasta face noul legământ. Ne aduce într-o relație de părtășie cu Dumnezeu în care nu mai este frică, ci este mângâiere și bucurie.

De aceea, cei care sunteți încă urmăriți de himerele legalismului și de faptul că datoria noastră trebuie să ne-o facem înaintea lui Dumnezeu și ne achităm și plătim tributuri, nu sunteți încă în noul legământ. Sunteți undeva în perimetrul legământului cu Avraam, în speranțe, în dorințe și în așteptări.

Te duci la un om și îl întrebi:

  • Ești mântuit?
  • Dumnezeu știe, eu nu știu. Eu trebuie să mă străduiesc, eu trebuie să fac, să pun lumânări, acatiste, etc.

Și faci toate lucrurile acestea și nu știi niciodată dacă ești mântuit sau nu. Iar înaintea morții omul trăiește cu teroare, în frică: „Ce o fi dincolo? Am trecut oare treapta 783 ca să mă calific? Căci de la 784 este mântuirea. Vor veni oare îngerii să tragă de talerul în care sunt faptele bune că sunt prea puține. Pentru că acelea rele sunt multe și trag și demonii de partea cealaltă.”

Toate imaginile acestea sunt false, inducând o speranță marcată de frică și frica aceasta golește buzunarele oamenilor. Acest lucru s-a întâmplat în toată istoria, cu indulgențe, cu una, cu alta, trăiești în frică și umpli buzunarele clericilor.

Dumnezeu aduce un nou legământ în care îți dă bucuria să-L slujești pe Domnul cu dragoste, cu libertate. Acesta este noul legământ!

Înțelegeți acum dragii mei unde suntem aici cu cântecul lui Zaharia? Înțelegeți că acest cântec trebuia să fie imnul poporului Israel? Eu nu mă dezic de la aceasta. Aș recomanda fiecărui evreu să mediteze la cântarea lui Zaharia.

Imnul acesta a rămas ca un ecou peste istorie, imn care ne-a adus în centrul răscumpărării lui Dumnezeu. Istoria răscumpărării este tradusă în cântecul acesta și ne este arătată nouă cum trebuie să fim noi în acest nou legământ.

Așa cum spunea fratele Charles, Dumnezeu te-a adus în legământul acesta și te-a făcut un om nou. Ți-a dat răscumpărarea, ți-a dat iertarea de păcate, ți-a dat înfierea, ți-a dat nașterea din nou. Ei bine, fii ceea ce ești! Ești un fiu al lui Dumnezeu? Ei bine atunci fii cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu! Amin!

 

 

Post a comment