Luca 3:1-6 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 3:1-6 – Sorin Prodan – Providenta Brasov

Într-o frumoasă dimineață de primăvară a anului 1985, acceptam alături de părinții mei invitația de a merge la o adunare care se mutase peste drum de casa noastră. Era un grup de credincioși care nu aveau o clădire și în satul nostru care devenise ulterior un cartier al orașului Zalău, acest grup de credincioși închiriau pe la sătenii din sat o cameră unde puteau să se adune și să se închine.

Ne-am adus în acea duminică la adunare. Și am stat acolo într-o bancă, undeva mai în spate cu teama obișnuită pe care ar avea-o un om care aude că astfel de grupuri sunt secte. A început slujba și mi-a plăcut cum oamenii cântau și se rugau. Mi-a plăcut atmosfera care era acolo, o atmosferă mai dinamică în care participau și cei ce erau acolo.

Până atunci, împreună cu familia mea care era de credință ortodoxă, fusesem așa cum mai tot românul se duce la anumite momente din an în biserică și asistam la slujbă și la liturghie. Pentru mine ca și tânăr, mai multă semnificație aveau icoanele care erau pe pereți și încercam să le citesc și să-mi imaginez ce este dincolo de picturile acelea.

Vreau să vă spun că după ce a fost timpul de cântare și de rugăciune, în momentul în care a început predica, s-a întâmplat un lucru de care am să-mi aduc aminte toată viața mea și poate toată veșnicia, cu siguranță toată veșnicia. Când acel om a început să predice, contrar așteptărilor mele că voi fi doar o experiență nouă obișnuită în viața mea, în clipa în care a fost predicat Cuvântul lui Dumnezeu, s-a produs o legătură între inima mea și Cuvântul care era predicat, care a schimbat decisiv viața mea. Ziua aceea a devenit reperul schimbării mele radicale. A fost o zi în care m-am trezit și nu mi-am putut imagina că ziua aceea, avea să devină sistemul de referință al vieții mele, moment de care aveam să-mi amintesc toți anii aceștia. Căci atunci, Cuvântul lui Dumnezeu mi-a vorbit.

Dragul meu, nu cred că există experiență mai deosebită în viața unui om, decât în momentul în care îți vorbește Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în inima omului, Dumnezeu vorbește omului. Dumnezeu atinge ființa omului și când se întâmplă acest lucru, să știți că omul nu mai este la fel cum a fost înainte. Ceva se schimbă în mod clar în viața omului.

Sper din toată inima ca cei ce sunteți aici în dimineața aceasta, să aveți parte de experiența în care Cuvântul lui Dumnezeu vă vorbește!

Vreau să vă spun, că dacă a fost o vreme lungă în istorie când Cuvântul lui Dumnezeu vorbea rar și vorbea doar unor oameni, când și când, astăzi, frumusețea este că Cuvântul lui Dumnezeu poate vorbi oricărei ființe umane.

Promisiunea cu care se încheia fragmentul acesta că „Orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu”, este promisiunea care ne arată că Cuvântul se poate apropia de orice făptură din această generație.

Este frumos pasajul pe care l-am citit în această zi. Aș vrea să vă spun că este o perioadă lungă de timp între ceea ce am citit în capitolul 2 din Luca și ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în versetul 1 și 2 din capitolul 3. A fost un salt de aproape 20 de ani între aceste momente. De altfel, ultimul moment în care Cuvântul a vorbit și s-a apropiat de oameni, fusese cu vreo 26 de ani înainte. În aproximativ 26 de ani nu s-a mai auzit o vorbă de la Dumnezeu pentru oameni.

Dacă vrem să mergem înainte de momentul acela, când îngerul Gabriel s-a descoperit Mariei și i-a spus că va avea un fiu, și când Cuvântul i-a vorbit lui Zaharia și i-a spus că va avea un fiu care avea să fie Ioan Botezător, cel ce pregătea calea lui Hristos pentru a veni, dacă mergem înainte, aveam o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu a mai vorbit.

Și ne aducem aminte de Cuvântul Domnului din 1 Samuel 3, când era pe vreamea judecătorului Eli, când abia se născuse și abia începuse să umble tânărul Samuel, care fusese cerut de Ana din partea Domnului. Cuvântul ne spune astfel: „Cuvântul lui Dumnezeu era rar în vremea aceea.” Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este rar, vreau să vă spun că poporul piere din lipsă de cunoștință.

La fel putem spune și în vremea aceasta, când vedem niște salturi imense: 400 de ani, apoi alți 26 de ani. La fel putem spune pe bună dreptate, că Cuvântul lui Dumnezeu era rar în vremea aceea. Dar chiar dacă este rar, aș vrea să vă spun că Cuvântul lui Dumnezeu nu se oprește din a vorbi.

Așa cum am învățat în capitolele trecute, Dumnezeu avea o rămășiță căreia îi vorbea. Acelei rămășițe, Dumnezeu i se adresa și acea rămășiță avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Restul poporului se pierduse și se depărtase de Dumnezeu.

Astfel citim primele versete din capitolul 3: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa…”

Iată așadar o galerie de nume și de personalități, ce începe cu stăpânul lumii, Tiberiu Cezar. Cunoaștem despre acest om că a ajuns la tronul Imperiului Roman, succedând pe împăratul Claudiu, care avea numele de Cezar August.

Despre Cezar August am citit în Luca 2, că a fost vremea în care s-a făcut un mare recensământ în tot Imperiul Roman. Cezar August a vrut să știe câți oameni i se pleacă și i se închină și-l recunosc ca împărat suprem. A vrut să vadă câte brațe îl slujesc, a vrut să vadă câți oameni contribuie cu tribut la Imperiul Roman.

În vremea acestui Cezar August, a fost vremea în care S-a născut Mântuitorul, Domnul Isus Hristos!

După Cezar August, a urmat la tron Tiberiu Cezar. Și acest împărat era un om deosebit de rău, un dictator care a continuat linia aceasta de satrapi, de oameni de o putere fenomenală, care își impuneau puterea în toate provinciile cucerite de Imperiul Roman. Atât de mult au vrut evreii conduși de Irod să îl onoreze pe acest Tiberiu, așa cum celălalt dinaintea lui Cezar August fusese onorat de evrei, încât au pus numele unei cetăți de lângă Marea Mediterană, numele Cezareea. (Astăzi dacă mergeți în Israel, aterizați undeva nu departe de Cezareea). La fel evreii au vrut să-l onoreze pe acest nou împărat și au pus orașului de lângă Marea Galileii, numele Tiberiada. Până în ziua de astăzi în Israel avem orașe care fuseseră cetăți în vremea aceea și poartă numele acestor împărați care au stăpânit lumea: Cezareea și Tiberiada. Tiberiu Cezar era stăpânul lumii.

Acolo în Israel, în locul acela, cel care fusese înainte de acest moment, fusese împăratul Irod cel Mare, în vremea căruia S-a născut Isus. Dar Irod cel Mare a murit și a împărțit țara în 4 zone pe care le-a lăsat fiilor săi să le stăpânească.

Aceste zone erau stăpânite de Irod Antipa, pomenit în capitolul nostru, fiind cârmuitor al Galileii. Filip, fratele lui era cârmuitor al Ituriei. Și mai erau alți 2, unul dintre ei murise și altul fusese înlocuit de Pilat din Pont, pentru că modul în care a guvernat a fost deplorabil. Erau 4 tetrarhi, pentru că s-au împărțit în patru zone. Aceștia erau oamenii care stăpâneau peste Israel.

Apoi Cuvântul ne spune că „în vremea acestora și în zilele marilor preoți Ana și Caiafa”. Oamenii aceștia erau cumva stăpânii spirituali ai poporului. De ce sunt pomeniți Ana și Caiafa?

Suntem surprinși într-un fel să citim că erau zilele marilor preoți Ana și Caiafa. Surpriza este că, conform legislației lui Israel din Vechiul Testament, nu se putea să existe doi mari preoți în același timp. După cum, de exemplu, în legislația bisericii catolice, nu pot să existe doi papi în același timp. Deși în istorie se știe că au existat nu doar doi, chiar trei la un moment dat.

Marele preot trebuia sa fie o singură persoană și să fie în oficiu până la moarte. După el, venea un alt mare preot.

Dar iată că citim Cuvântul care ne spune că era vremea în care erau doi mari preoți. De ce? Pentru că Imperiul Roman așeza în Israel mari preoți care colaborau cu securitatea. Ana câștigase poziția de mare preot, pentru că era foarte bun colaborator cu Imperiul.

Tot așa cum în regimul comunism la noi erau așezați probabil oameni în scaunul pontifical sau patriarhal, în funcție de colaborarea cu sistemul și sistemul se supăra mai târziu pe ei și îi înlocuiau, la fel s-a făcut că stăpânii de la Roma nu s-au mai înțeles bine cu Ana și l-au pus pe Caiafa mare preot, care surprinzător, ajunsese să fie ginerele lui Ana, căci s-a căsătorit cu o fată a marelui preot Ana. Acum era o situație foarte ciudată.

De drept, marele preot era Caiafa, de fapt marele preot era Ana. Tot omul din Israel știa că marele preot este Ana. Caiafa era cel care fusese pus de romani.

Dar ce zicea Ana, aceea se împlinea. Chiar și în vremea Domnului Isus situația este asemănătoare, căci Cuvântul ne spune că Domnul Isus era purtat de la Ana la Caiafa. Acești doi mari preoți erau aserviți sistemului puterii romane.

Mi-au pus întrebarea, oare de ce Luca, în cronica pe care o scrie amintește numele acestea? Sunt câteva motive fără îndoială.

În primul rând Luca este foarte preocupat de a fixa lucrurile în timp și în spațiu. El vrea să dea date istorice foarte precise, pentru ca omul să nu creadă că tot ce spune el este o plăsmuire a minții și o invenție. Lucrurile pe care Luca le spunea despre Isus Hristos și despre Ioan Botezătorul, sunt lucruri verificabile. Te poți duce în istorie și poți să verifici în istorie, citind analele istoriei. Lucrurile acestea le găsești la istorici precum Iosif Flavius, care le-au scris și care sunt adevărate. Nu suntem într-o zonă în care omul își imaginează ceva și scrie. Unul dintre motivele pentru care Luca a scris numele acestea, este pentru că a vrut să fixeze în timp și în spațiu adevărul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Luca dorește să construiască contextul politic în care are loc momentul în care Ioan Botezătorul se ridică să pregătească calea lui Hristos. Acesta este contextul istoric moment în care pe scaunul de domnie se afla Tiberiu Cezar și pe alte scaune de domnie se aflau ceilalți pomeniți aici.

Știți ce este surprinzător? Cuvântul ne arată atât de clar cum un popor al lui Dumnezeu este stăpânit de străini. Nici unul dintre persoanele acestea, cu excepția lui Ana și Caiafa (erau evrei, dar aserviți sistemului roman), nu era evrei.

Irod, care era stăpânul evreilor nu era evreu, era edumean, dintr-un alt neam. Ce era apăsător pentru poporul lui Dumnezeu, era să se uite și să vadă că sunt stăpâniți de păgâni. Că sunt stăpâniți de oameni idolatrii, că sunt stăpâniți de doi preoți care erau colaboratori ai securității sistemului roman și Imperiului Roman. Ce greu apăsa peste popor această povară!

Însă frumusețea este următoarea: în vremea aceasta când părea să nu fie soluție pentru popor, când poporul poate și-a pierdut nădejdea, iată că Scriptura ne spune că în vremea aceasta „Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu.”

Ne surprinde această discrepanță, între a zugrăvi o ierarhie politică și o galerie de personalități și în a vedea că Cuvântul lui Dumnezeu nu s-a dus la nici una din personalitățile acestea, ci Cuvântul s-a dus undeva în pustiu și a vorbit lui Ioan.

Oamenii se așteaptă că Dumnezeu este pentru cei mari. Adesea oamenii cred că cei mari au un fel de bincuvântare. Chiar și omul lui Dumnezeu Asaf, în Psalmul 73, spunea: „Mă uitam la cei mari, care stăpâneau pe pământ. Și priveam cu invidie și mă uitam la ei și ziceam în inima mea: „Parcă nimic nu-i atinge, le merge bine, înaintează, fac bani, sunt bogați, sunt puternici. Parcă nici boala nu-i atinge, li se bulbucă ochii de grăsime.” Și când Asaf se uita la oamenii aceștia, parcă invidiindu-i, el spune: „Sufletul meu se amăra, eram pătruns de durere când vedeam că celui rău îi merge bine și celui ce și-a curățit sufletul, parcă nu-i merge bine și în fiecare zi este lovit.” Iar apoi omul lui Dumnezeu spune: „Așa gândeam în sufletul meu și așa judecam, până când am intrat în Casa lui Dumnezeu și am văzut sfârșitul de pe urmă al celor răi.” Aici Asaf își dă seama că această cale a celor puternici și bogați care resping pe Dumnezeu, este calea care îi duce într-o zi în fața scaunului de judecată al Conducătorului suprem al universului și că acolo vor da socoteală. Și cezarii, și irozii, și hitlerii, și stalinii, și ceaușeștii, absolut toți vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu.

Însă în vremea aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit.

Când cititm în Scriptură despre Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura se referă în moduri diferite la expresia aceasta „Cuvântul lui Dumnezeu”.

Pe de o parte avem Cuvântul lui Dumnezeu și ne referim la Scriptură. Pe de altă parte, Scriptura ne spune că același termen „Cuvântul”, este folosit cu referință la Hristos. „La început era Cuvântul. Și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.”

În limba greacă, ori de câte ori te referi la Scriptură sau la Fiul lui Dumnezeu sub termenul acesta de „Cuvânt al lui Dumnezeu”, grecii foloseau termenul „Logos.” „La început era Logosul. Și Logosul era cu Dumnezeu. Și Dumnezeu era Logosul.”

Dar mai există un termen folosit în Scriptură, în niște situații speciale, în care apare expresia „Cuvântul lui Dumnezeu a venit și a vorbit.” Termenul folosit în aceste circumstante, este cuvântul grecesc „rema”. Acest cuvânt „rema” este folosit în situații în care Dumnezeu se apropia de om și vorbea omului într-un fel special, într-un mod particular. Adesea, folosind cuvântul scris, cuvântul „logos”, și adresându-se și vorbind omului, Dumnezeu putea să vorbească prin acest cuvânt „rema” în mod direct omului sau putea să vorbească prin cuvântul „rema”, folosind „logosul”, Cuvântul lui Dumnezeu.

Așa a fost în cazul meu. Ascultând Cuvântul lui Dumnezeu predicat, Dumnezeu mi-a vorbit. Și astfel Cuvântul s-a dus la Ioan în pustiu. Și astfel Cuvântul i-a vorbit.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor, după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: „Iată glasul celui ce strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.”.

Două profeții importante s-au făcut despre Ioan în profeți. Pe de o parte că el era cel ce pregătea calea Domnului. O altă profeție care s-a făcut în cartea Maleahi despre Ioan, a fost aceea că el era Ilie, cel care avea să vină înaintea lui Hristos și cel ce avea să întoarcă inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinți. Lucrurile acestea s-au împlinit în Ioan.

Ioan a venit și a început să propovăduiască botezul pocăinței. Ceea ce vom vedea în mesajul următor, este că oamenii au început să se pocăiască, au început să se întoarcă la Dumnezeu și oamenii au început să fie botezați. Ioan propovăduia botezul pocăinței spre iertarea păcatelor.

Pe măsură ce vom continua să studiem în cartea Luca, vom vedea că după Ioan a venit Isus și El a fost Cel care propovăduia Evanghelia, la fel ca Ioan, și El de asemenea cu ucenicii Lui, botezau oameni. Însă era o diferență între botezul lui Ioan și botezul lui Isus.

Botezul lui Ioan era botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, iar botezul lui Isus era botezul credinței pentru mântuire.

Faptul că omul intra în apele Iordanului, nu însemna că era clipa în care el era spălat de păcate. Ci era botezul care îl ducea pe om spre iertarea păcatelor. Nu era botezul cel care realiza în mod efectiv iertarea păcatelor, ci prin faptul că oamenii se pocăiau și se botezau și trăiau o experiență a pocăinței reale, astfel oamenii ajungeau la iertarea păcatelor.

Dar știți care era lucrul cel mai important și surprinzător în vremea aceea? Botezul în vremea aceea, nu îl făcea nici un evreu. Nici un evreu nu era botezat. Cei care erau botezați, erau cei dintre neamurile de neevrei, care auzeau Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit și cei care doreau să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu și să părăsească idolii. Aceștia deveneau prozeliți, aceștia se converteau la iudaism. Și ca ei să poată intra în poporul lui Dumnezeu, oamenii aceștia trebuiau să facă câteva lucruri. Trebuiau să fie tăiați împrejur, trebuiau să fie botezați, ca un ritual al spălării lor de păcate și apoi trebuiau să aducă o jertfă lui Dumnezeu la Templu.

Cele 3 lucruri erau cerute de orice neevreu care devenea prozelit și intra în poporul lui Dumnezeu. Supriza cea mare, era că atunci când Ioan Botezătorul propovăduia de-a lungul Iordanului, mulțimi de oameni din Ierusalim și din Galileea, veneau spre Iordan. Veneau evrei care ascultau Cuvântul, care se pocăiau și apoi erau botezați.

Oare de ce erau botezați evrei? Este suprinzător lucrul acesta, pentru că ei își dădeau seama foarte bine că nu mai era nici o diferență între ei și cei dintre neamuri. Se depărtaseră atât de mult de Dumnezeu, încât nu mai era nici o diferență între ei, care se chemau fiii lui Avraam, care se chema poporul ales, față de toți ceilalți. Își dădeau seama că și ei, precum păgânii aceia, precum idolatrii aceia care deveneau prozeliți și intrau în poporul lui Dumnezeu, și ei aveau nevoie de un botez al pocăinței. Astfel oamenii aceștia se botezau.

Aș vrea să mă opresc aici și să subliniez o învățătură de o importanță colosală. Știți de ce? Adesea și noi putem fi înșelați de statutul în care ne-am născut. Și noi putem să avem niște pretenții spunând că noi avem o identitate și să revendicăm această identitate, spunând că suntem din poporul lui Dumnezeu. Știți cum trebuie să gândim? Precum evreii aceștia care făceau diferență între ei, ca și popor ales al lui Dumnezeu și toți ceilalți pe care ei îi socoteau fără Dumnezeu.

Adesea folosim expresia aceasta: „Noi suntem ai lui Dumnezeu și ceilalți sunt din lume.” Și ne uităm la oamenii din jurul nostru cu această atitudine de condescendență că noi suntem ai lui Dumnezeu și că ei sunt din lume.

La fel cum mulți alții s-au născut în această națiune zis „creștină”, se pot uita la alte neamuri sau la alte popoare spunând „Noi suntem Biserica care a existat dintotdeauna!” cu o aroganță și cu o privire de judecată spre ceilalți. Și să avem deodată surpriza când Dumnezeu ne vorbește, și vedem de fapt că nu suntem mai buni decât ceilalți.

În ciuda faptului că avem o etichetă pe care o revendicăm și spunem că suntem pocăiți, în ciuda faptului că suntem botezați cu Duhul Sfânt, în ciuda faptului că avem probabil niște așteptări că am fi fost născuți într-o familie de credincioși, deodată Cuvântul lui Dumnezeu să-ți vorbească și să te descopere, ca să vezi că nu ești cu nimic mai bun decât ceilalți. Să-ți descopere în inimă aceeași apetență pentru a-i judeca pe ceilalți, aceeași plăcere de a-i bârfi pe ceilalți, aceeași invidie care se află la ceilalți, aceeași răutate, aceeași nervi, aceeași mânie, aceeași privire plină de patimi, aceeași libertate de a te uita la lucruri mizerabile, la care se uită mii de oameni în fiecare noapte și să nu ai nici o problemă. Dar în fața oamenilor să ai un statut care este probabil unul la care oamenii se uită și spun „Ah, ce tânăr evlavios! Ah ce fată evlavioasă!”, și nimeni să nu știe că în spate se află gunoi moral.

Unul din oamenii pe care îi apreciez foarte mult, este un frate pe nume Paul Washer. Dumnezeu a îngâduit să-l cunosc undeva prin anii 2000 și să legăm o prietenie. Am aflat când a venit în România că a fost misionar în jungla din Peru 11 ani și că și-a pus viața la dispoziția lui Dumnezeu în timpul războiului din Peru. A fost în Lima și îmi povestea cum stătea în sala de adunare a bisericii pe care a plantat-o și obuzele treceau efectiv pe strada pe care erau ei. De fiecare dată când se adunau la închinare, uneori poate trebuiau să se plece la pământ, ca nu cumva unul dintre obuze să treacă prin geamuri și să intre în sala de adunare. El a trăit toate lucrurile acestea.

În perioada aceea când fusese în Peru în misiune, o fată foarte dinamică care făcea și ea misiune, a intrat în grupul misionar a fratelui Paul Washer. Fata aceasta era absolut deosebită, se ducea în cele mai grele expediții misionare. Dormea în cort, își risca viața în locuri unde erau scorpioni, se trezea uneori dimineața în cort după ce plouase toată noaptea în junglă, cu fața plină de noroi. Și fratele nostru s-a uitat la tânăra aceasta și a spus: „Aceasta ar fi o nevastă bună de misionar!” Și s-a căsătorit cu Charo, care este peruancă. După ce s-au căsătorit, a început dinamica și lucrurile au mers extraordinar. Dar pe măsură ce trecea timpul, pasiunea aceea a lui Charo a început să se diminueze. La început, pe nesimțite, dar după aceea începea să devină din ce în ce mai evident că era o problemă, că lipsea ceva.

Anii au trecut încet, încet și fratele Paul Washer avea să descopere că în inima soției sale nu mai era atracție pentru Dumnezeu, că nu mai era dorință să fie în părtășie cu celelalte surori, că fugea repede de la adunare. Alteori îi era greu să se ducă la adunare. În inima fratelui Paul era o durere. Ani de zile s-a rugat și a zis: „Doamne ce se întâmplă? Nu înțeleg!” Cu toate că o iubea, cu toate că o aprecia foarte mult și venea în România și vorbea despre soția lui ca fiind îngerul lui Dumnezeu coborât pe pământ, un lucru pe care l-a descoperit fratele Paul în cursul anilor, a fost că soția lui nu era mântuită, că nu era născută din nou! Dar ani de zile se ducea cu el și îi asculta predicile și era pe lângă el. Lumea se uita la ei și îi admirau ca cuplu. Lumea credea despre Charo că era cea mai binecuvântată, că este cea mai deosebită ființă, că este o fată extraordinară, o soție model pentru toate celelalte.

Dar lucrurile nu stăteau așa. Până într-o zi când s-au dus în San Antonio. Acolo este un prieten comun care a început și el plantarea unei biserici. Pentru o vreme îndelungată și el era într-o sală ca și noi aici. A început Tim Conway să planteze biserica aceasta în centrul orașului San Antonio. În general în orașele din America, centrele nu sunt cele mai frumoase. Centrele sunt cele mai groaznice, acolo stau necăjiții și prăpădiții din orașul acela. Oamenii bogați stau la marginea orașului. Acolo în adunarea aceea veneau drogați, prostituate, oameni marginalizați, oameni săraci și de tot soiul. Am fost și am predicat acolo și nu am să uit niciodată cum stătatea în fața mea pe prima bancă toți oamenii aceștia care erau socotiți paria societății.

S-a întâmplat că fratele Paul era acolo și predica Cuvântul lui Dumnezeu și deodată Charo care stătea acolo în bancă, îmbrăcată frumos, elegant, s-a uitat și Cuvântul lui Dumnezeu i-a vorbit.

După ce s-a terminat seara aceea, în timp ce mergeau acasă, Paul a remarcat că soția lui este tăcută, că nu spune absolut nimic. A întrebat-o:

  • Ce s-a întâmplat?
  • Știi Paul, mi-am dat seama de un lucru în seara aceasta. Singura diferență dintre mine și prostituatele acelea care stătea acolo, sunt doar hainele. Nu sunt cu nimic mai bună decât acelea.

În acea seară, Charo Washer a fost mântuită! În seara aceea Cuvântul lui Dumnezeu i-a vorbit. Dar ani de zile a trăit într-o înșelăciune, că este bine, că este soția lui Paul Washer, că este din poporul lui Dumnezeu, că este aleasă. Toate lucrurile acestea ea le-a crezut o vreme îndelungată, până când și-a dat seama că inima ei nu este născută din Dumnezeu.

Dragul meu, în această zi s-ar putea să fie un apel al lui Dumnezeu care vine spre tine. Și s-ar putea ca Dumnezeu să te confrunte și să-ți spună: „Nu ai decât o etichetă!”

Te numești probabil credincios sau pocăit (orice ai fi: penticostal, baptist, creștin după Evanghelie, ortodox, catolic), dar este doar eticheta! Este doar numele moștenit, dar nu este realitatea!

Când Ioan Botezătorul a venit și a predicat botezul pocăinței, uitați-vă cum realitatea începea să se coboare și să prindă poporul Israel. Și oamenii aceștia care se considerau fiii lui Avraam, începeau să vină să se pocăiască și să fie botezați. Dumnezeu se apropia de om. Și Cuvântul acesta fusese profețit.

Cuvântul lui Dumnezeu ne descrie frumos contextul istoric cu satrapii pământului, ne descrie contextul geografic când Dumnezeu vorbește în pustiu lui Ioan și apoi ne descrie contextul spiritual, că națiunea aceasta se îndepărtase atât de mult de Dumnezeu încât nu mai rămăsese decât cu numele de iudei, dar realitatea lipsea.

Ioan Botezătorul vine și le propovăduiește Cuvântul și îi atingea pe oameni.

Nu știu ce experiențe trăiești, dar experiența decisivă pe care trebuie să o trăiești, este ca Cuvântul lui Dumnezeu sa-ți vorbească și să te cucerească definitiv pentru Dumnezeu.

Iar Cuvântul acesta se împlinea din profeții, care se spunea: „Orice vale va fi astupată, orice munte și orice deal va fi prefăcut în loc neted, căile strâmbe vor fi îndreptate și drumurile zdrențuroase vor fi netezite.” Și atunci când se va netezi drumul acesta pentru Hristos, orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.

Expresia aceasta „Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările” este remarcabilă! Toți cei care ne gândim la Ioan Botezătorul, ne aducem aminte de expresia aceasta: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: neteziți calea Domnului, pregătiți-i cărările.”

Eu am crescut la țară. Știți bine că la țară deseori, strada principală este asfaltată. Restul, pe oriunde te-ai duce, la cosit, la pădure, te duci pe drum de țară. Vreau să vă spun că în copilăria mea, drumurile pe care le-am iubit cel mai mult, erau drumurile de țară, nu asflatul. Știți de ce? Pentru că încă de când eram în clasa a XII-a sau a XIII-a, tata mă lăsa să conduc dacia noastră pe drumurile de țară și nu visam decât să mergem cu dacia pe drumuri de țară.

Asemenea fiului meu, atâta trăgeam de tata până mă lăsa să conduc dacia pe drumurile de țară.

Adesea drumurile de țară erau nepracticabile, pentru că oamenii se duceau cu carele sau intrau alții cu tractoarele imediat după ce ploua mult și se formau niște șanțuri adânci prin care nu mai puteai trece cu dacia. Aceea era dezamăgirea mea cea mai mare, când vedeam drumurile zdrunțuroase și nenetezite.

În vremea contextului nostru, deseori stăpânii Romei se duceau să vadă o zonă sau alta. Și când se știa că vine procuratorul, sau guvernatorul, sau Cezarul, firește că toată provincia aceea intra în priză. Nu se putea ca stăpânul Romei să vină și să treacă pe drumuri pe care erau șanțuri adâncite de carele romane, de boii vikingilor sau de alte animale. Erau oameni trimiși care începeau să netezească cărările acestor demnitari. Astfel foloseau apă, aduceau lut, acopereau și când veneau stăpânii aceștia, se duceau cu căruța și cu caii ca pe pernă, moale și frumos. Era totul netezit și pregătit, nu mai era nici o denivelare, drumul era pregătit pentru cel ce venea.

Imaginea aceasta era cunoscută de evrei care deseori și ei, când se anunța că vine Pilat sau vreun guvernator de la Roma, și ei erau mobilizați, pregătiți și puși la lucru.

Unii dintre voi care sunteți mai în vârstă, știți bine cum era pe vremea lui Ceaușescu! Când se anunța venirea unui șef mare sau chiar a lui Ceașusecu, ce mai intram în priză! Mai ales de 23 august, erau defilări, pregătiri, totul trebuia făcut perfect că vine alesul.

În vremea aceea, stăpânii Romei se duceau să vadă provinciile și erau pregătite și netezite cărările. Evreii știau foarte bine ce înseamnă lucrul acesta. Astfel Ioan vine și spune: „Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările, căci El vine! Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, vine la voi! Pregătiți-vă pentru aceasta!”

Aș vrea să închei cu această chemare la o pregătire. Știți de ce? Am să vă spun un lucru: nu putem face absolut nimic ca Dumnezeu să ne vorbească. Nu este dreptul nostru. Eu nu pot face nimic ca acest Cuvântul al lui Dumnezeu să vină înspre mine și să-mi atingă inima. Ba chiar foarte mulți au ascultat tot mesajul acesta, fără să vibreze nici măcar o coardă a sufletului. Ce a lucrat probabil a fost doar mintea. Sau poate chiar din momentul în care a început predica, așa cum știi bine să faci de obicei, pui mână pe întrerupător și îl comuți pe modulul imaginație și de decuplezi de la mesajul lui Dumnezeu.

Dar știi ce poți face? Dacă nu poți să faci ca Cuvântul lui Dumnezeu să-ți vorbească, cel puțin te poți pregăti pentru aceasta; cel puțin poți pregăti calea prin care Cuvântul să vină înspre tine.

Scriptura ne vorbește atât de frumos în cartea Iacov în capitolul 1 în versetele 16-21: „Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu. De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate, şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.”

„De aceea lepădați” – înainte de a primi Cuvântul, trebuie să lepădați ceva. Pregătiți-vă să primiți Cuvântul.

Îndemnul meu final, dragul meu, este acesta. Fii cu băgare de seamă, pentru că te poți găsi într-o falsă realitate, crezând că ești ceva, pe când în realitate să nu fii fiul lui Dumnezeu.

Pregătește pentru primirea Cuvântului. De câte ori te rogi oare înainte de a veni duminica la adunare, ca Dumnezeu să-ți vorbească? De câte ori te pregătești, eliminând probabil timpul acela de sâmbătă seara în care stai până la ore târzii să te uiți la filme, documentare, la orice altceva, ca duminica dimineața când ești în Casa lui Dumnezeu, să fii proaspăt și să poți primi Cuvântul lui Dumnezeu? De câte ori arunci din inima ta orice răutate și invidie, lăsând Cuvântul să pătrundă în inima ta?

Cuvântul este ca o sămânță care poate cădea pe un teren plin de murdării. Dar dacă vezi murdăriile, Scriptura spune să le dai la o parte și să lași Cuvântul să cadă ca pe un pământ bun. O sămânță bună într-un pământ bun care îți poate mântui sufletul!

Fie ca Dumnezeu să ne convingă, fie ca Cuvântul lui Dumnezeu să ne vorbească și să ne transforme! Amin!

 

Post a comment