Luca 9:43-50 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 9:43-50 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

În timp ce deschideți Cuvântul la acest pasaj, îngăduiți-mi să vă aduc aminte că există un principiu care așează studiul Scripturii și proclamarea ei pe o traiectorie corectă. Principiul este acesta: orice carte din Scriptură sau orice text al Scripturii, dacă este studiat corect în contextul în care Dumnezeu l-a așezat, în final trebuie să ne conducă la Hristos. Din orice unghi și din orice perspectivă am studia Scriptura, fie tematică, fie pe una din cărți, fie uitându-ne la anumite personaje din Scriptură, drumul final sau procesul în urma căruia studiem Scriptura trebuie să ne conducă la Domnul Isus.

Un avantaj pe care îl are un studiu în Evanghelii, este că efortul de a-L zări pe Domnul Isus nu este așa de mare, precum ar fi poate efortul de a-L înțelege și de a-L descoperi într-o carte precum Obadia. Așa este? De aceea atunci când venim la Evanghelii, avem avantajul acesta de a-L vedea imediat pe Domnul Isus. Iar rezultatul privirii noastre la Hristos, este acela pe care îl spune Pavel în 1 Corinteni, că suntem schimbați după chipul Lui, dintr-un grad de slavă, la un grad superior de slavă. „Din slavă în slavă.” Acesta este lucrul extraordinar.

Frați și surori, atunci când noi privim la Hristos, nu ne luăm învățătura din tradițiile sau datinile omenești. Noi nu le luăm învățătura din cine știe ce filosofii sau idei care Îl așează pe Domnul Isus Hristos în rândul unor mari învățați, în rândul unor mari învățători sau mari moraliști. Reperul nostru în înțelegerea corectă a cine este Domnul Isus Hristos, este Cuvântul lui Dumnezeu. Atâta vreme cât suntem în cadrul acesta, noi ne mișcă, într-o direcție corectă.

Am auzit odată povestea unui plugar. M-am născut la țară și știu bine ce înseamnă să fii fermier. Plugarul acesta, în vremea când nu erau tractoare și în vremea în care el trebuia să-și are terenul cu plugul, s-a dus pe un teren care era destul de lung. Știți cum se ară un teren corect? De unde începe brazda? De la mijloc. Tragi prima brazdă pe mijlocul terenului și apoi te duci când pe o parte, când pe cealaltă, până când ari tot terenul. Aceasta este abordarea corectă a aratului. Plugarul acesta s-a uitat și și-a pus întrebarea „Cum să trag eu corect brazda aceasta?” S-a uitat și a trebuit să-și ia un reper ca să traga corect brazda. A văzut el un punct negru undeva departe, s-a uitat și a zis: „Dacă urmăresc acel punct negru, trag corect brazda.” A așezat boii în centru, a băgat plugul în pământ și s-a dus după acel reper, acel punct negru. Undeva pe la mijlocul ogorului, s-a întors să vadă cum merge arătura și a constatat că prima lui brazdă era cam strâmbă, ba chiar strâmbă rău. S-a întrebat pe sine ce s-a întâmplat, pentru că el a urmărit mereu acel reper. Dar el nu și-a dat seama decât ceva timp mai târziu, că reperul lui era o bivoliță, care părea că stă locului, dar nu era chiar așa. Bivolița păștea și se ducea când într-o parte, când într-alta. Omul acesta având un reper greșit, nu a mai mers în direcția corectă, nu a tras brazda într-un mod corect.

Dragii mei, în spatele acestei ilustrații se găsește un principiu foarte bun. Dacă reperul nostru este corect, atunci și direcția noastră va fi corectă. Dacă studiul nostru cu privire la Domnul Isus Hristos are un sistem de referință corect și vine dintr-o sursă corectă, vom merge în direcția bună și-L vom descoperi pe Domnul Isus.

Am pornit împreună cu Luca într-o investigație. Această investigație pe care și-a propus-o doctorul Luca, scriindu-i unui aristrocat latin, roman, pe nume Teofil, a fost să-i demonstreze temeinic, adică din surse precise și corecte, că Cel despre care el scrie, Isus din Nazaret, nu este altul decât trimisul lui Dumnezeu, că este Mesia, Cel așteptat de veacuri în poporul lui Dumnezeu.

De aceea narațiune după narațiune, relatare după relatare, este pusă laolaltă ca să ajungă la acest scop final de a demonstra că Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Povestea Lui a început de la nașterea, de la creșterea și de la lucrarea Domnului Isus și a ajuns în ultimele pasaje pe care le-am studiat într-un punct culminant. Trei dintre ucenici au privilegiul de a vedea ceva ce nimeni vreodată pe pământul acesta nu a văzut. Au văzut slava Domnului Isus Hritos așa cum o vom vedea cu toții când vom fi răscumpărați din trupul acesta de moarte și vom fi în prezența Lui. Pe muntele Tabor Domnul Isus Hristos a luat mahrama care era pe ochii ucenicilor și Fața Lui a strălucit ca Fața Dumnezeului adevărat, întrupat în acest trup de om. Apoi de pe munte s-au coborât și a avut loc un alt eveniment. Un îndrăcit, un om care era posedat de demoni a fost eliberat de Domnul Isus. Vindecarea aceasta venea pe linia unor minuni extraordinare, unele care chiar au depășit în valoare și în greutate această vindecare, respectiv învierea fiicei lui Iair.

Acum după toate evenimentele acestea, așteptarea era cumva spre ceva ce merge în direcția așezării și inaugurării Împărăției lui Mesia. Aceasta era așteptarea poporului și aceasta era așteptarea ucenicilor. Dar se întâmplă ceva.

Haideți să citim un fragment din Luca 9, unde Isus în final, după ce scoate duhul din acel tânăr, fiul unui bărbat, și mustră generația aceea sau pe ucenici spunându-le „Sunteți un neam necredincios și pornit la rău. Până când vă voi suferi?”, după ce ceartă duhul necurat, a vindecat pe băiat și l-a dat înapoi tatălui său, apoi zice în versetele 43-50: „Şi toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu. Pe când toţi se minunau de tot ce făcea Isus, El a zis ucenicilor Săi: „Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor!” Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta. Apoi le-a venit în gând să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare. Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El şi le-a zis: „Oricine primeşte pe acest copilaş, în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este cel mai mic între voi toţi acela este mare.” Ioan a luat cuvântul şi a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.”  „Nu-l opriţi”, i-a răspuns Isus, „fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.”

Ce se întâmplă aici dragii mei în acest punct culminant? Pentru că după momentul acesta, continuând să citim Evanghelia după Luca de la versetul 51 din capitolul 9, este o schimbare radicală de direcție. Uitați-vă la versetul 51: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.”

Aici Evanghelia după Luca are un moment de tranziție. Din punctul acesta Domnul Se îndreaptă spre Ierusalim, spre cruce. Până în acest punct lucrarea Lui a venit la un moment culminant, predicând Evanghelia Împărăției, vindecând, scoțând demoni, înviind din morți, arătânduli-Se ucenicilor și din punctul acesta începe direcția Lui spre cruce.

În punctul acesta dragii mei, când Domnul face o minune extraordinară, nimeni nu s-ar fi așteptat ca El să facă un anunț șocant. Avem parte în fragmentul pe care l-am citit de un anunț șocant și pe cât de șocant este anunțul acesta, pe atât de șocantă este reacția ucenicilor la acest anunț. Despre ce este vorba?

Domnul Isus Hristos a predicat Evanghelia, cu siguranță mesajul Lui a avut un impact extraordinar în viața oamenilor, mulțimile Îl urmau și El mergea din cetate în cetate și propovăduia Evanghelia Împărăției. Această propovăduire era însoțită de semne, de minuni și de prezența puternică a lui Dumnezeu în Domnul Isus Hristos. Am venit aici la punctul în care Domnul Isus Și-a arătat slava celor trei ucenici și apoi a venit această vindecare a îndrăcitului, iar după toate acestea vine acest anunț șocant.

Cuvântul ne spune că pe când ei se minunau de ce a făcut Isus și pe când mulțimea (toți) erau uimiți de mărirea lui Dumnezeu, Isus Se apropie de ucenici și le spune: „Voi ascultați bine ce vă spun!”

M-am uitat în limba engleză și cuvintele Domnului Isus sunt mult mai potrivite. Acolo spune: „Lăsați cuvintele acestea să intre în urechile voastre și să se afunde!” Știți de ce le spunea aceasta? Pentru că nu era prima oara când Domnul le-a vorbit despre jertfa și moartea Lui. Chiar cu o pagina înainte în Scriptură, după ce a avut loc înmulțirea pâinilor și după ce Domnul Isus Hristos S-a oprit să-i întrebe pe ucenici „Cine zic oamenii că sunt Eu?” și apoi „Cine ziceți voi că sunt Eu?”, după declarația lui Petru „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!”, în loc ca Isus să-i spună „Petru, așa este! A venit vremea Împărăției Mele!”, Domnul Îi răspunde: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă, de cărturari, să fie omorât și a treia zi să învie.”

Cuvintele acestea erau străine pentru ucenici. Nu le-au înțeles în acel moment. De aceea Domnul Isus când vine din nou la acest punct culminant și când s-a apropiat vremea să fie luat la cer și Se îndrepta hotărât spre Ierusalim, din nou le spune: „Ascultați bine ce vă spun! Cuvintele acestea să intre în urechile voastre! Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor!” Era șocant mesajul acesta.

Cu alte cuvinte, Domnul Isus vroia să le spună: „Proiectul pe care Dumnezeu Îl are pentru mântuirea și răscumpărarea neamulului lui Israel și a tuturor, este diferit de ce credeți voi.” Nu tronul, nu coroana, ci crucea! Crucea vă răscumpără: „Prin cruce voi plăti păcatele poporului meu. Prin suferință și moartea, prin darea Mea în mâinile oamenilor și trădarea Mea, așa am să mântuiesc Eu pe neamul lui Israel și așa am să mântuiesc Eu lumea aceasta.” Dar ce așteptatu ucenicii? Ei așteptau tronul, ucenicii așteptau slava.

Dragii mei aici vedem că uneori așteptările ale celor care vin în Împărăția lui Dumnezeu, sunt imediate, greșite, spre tron, spre slavă și spre coroană. Dar drumul spre slavă și spre coroană trece pe la cruce. Drumul spre biruință trece prin frângere. Drumul spre glorie trece pe la Golgota. Triumfalismul este adesea înțeles atât de greșit. Da, este vorba de gloria lui Hristos, da este vorba de slava lui Hristos, dar această slavă este pentru mai târziu și aceasta dorea Domnul Isus să-i ajute pe ucenici să înțeleagă.

Versetul 45 ne spune: „Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta.” Haideți să ridicăm o întrebare aici: cine sau ce anume făcea ca ucenicii să nu înțeleagă cuvintele acestea? De ce nu înțelegeau ei cuvintele acestea? Explicațiile au mers în direcții diferite, sunt cel puțin patru, dar voi face referire doar la două.

Unii au considerat că este vorba de tiparele tradiționale pe care atât ucenicii, cât și toți din Israel le aveau cu privire la Hristos. Cu alte cuvinte, înțelegerea pe care ei o aveau cu privire la Mesia, era ca acest Mesia care vine în mod imediat Se descoperă și așează Împărăția lui Israel. Aceasta așteptau ei. Până și Ioan Botezătorul, când a ajuns în închisoare, undeva spre sfârșitul vieții lui, a trimis doi dintre ucenicii lui să-L întrebe: „Tu ești Acela care are să vină? Sau să așteptăm pe Altul?” Ioan a fost confuz pentru că el nu vedea așezarea Împărăției. Răspunsul pe care Domnul Isus Îl dă celor doi ucenici, este acesta: „Duceți-vă și spuneți lui Ioan ce ați văzut și auzit. Orbii văd, schiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud, morții învie și săracilor li se propovăduiește Evanghelia.” Domnul Isus aducea un ecou al profețior și comunica lui Ioan: „Ioane Împărăția este inaugurată. Semnele Împărăției se arată. Dar nu în felul în care tu înțelegi, ca și toți evreii, în tiparele acestea tradiționale, ci această așezare a Împărăției va fi realizată prin moartea și învierea Mea! Ceea ce vezi tu Ioane, prin lucrurile acestea, vindecări, prin învieri ș.a.m.d., sunt doar semne anticipatorii ale așezării Împărăției.” Piatra de temelie nu stă în minunile și semnele acestea. Piatra de temelie a Împărăției veșnice stă în moartea și învierea lui Hristos!

De aceea Domnul Isus aduce din nou aminte ucenicilor că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Dar ei aveau aceste tipare tradiționale în minte și acest lucru era un blocaj pentru ei în a înțelege așezarea Împărăției.

Al doilea răspuns pe care îl avem în ceea ce făcea ca ucenicii să nu înțeleagă cuvintele acestea, este de fapt Însuși Dumnezeu, care socotea că în momentul acesta nu era potrivit ca ei să înțeleagă pe deplin planul Său. Acest plan avea să fie înțeles ceva mai târziu, când Domnul Isus Hristos avea să fie pus pe cruce, avea să fie pus în mormânt și avea să învie. Iar abia după aceea când Duhul Sfânt, oamenii aceștia au înțeles pe deplin întregul plan al lui Dumnezeu. Gândiți-vă la Petru și la predica pe care el a rostit-o în ziua Cincizecimii. A înțeles el tot planul lui Dumnezeu? O, nu! Abia când Duhul Sfânt a venit, abia când a venit Mângâietorul și le-a descoperit toate lucrurile, atunci au înțeles ei și a venit momentul când Dumnezeu le-a dechis mintea să priceapă ce spuneau Scripturile.

Așadar, de aceea ucenicii nu înțelegeau ucenicii cuvintele acestea. Era un timp hotărât de Dumnezeu când aveau să le înțeleagă. Până atunci cuvintele acestea erau acoperite pentru ei ca să nu le priceapă și se temeau să-L întrebe, așa cum spune Scriptura.

Dar ce urmeazi dragii mei frați și surori? Aici pentru mine șocul este realmente incomparabil. De ce? Pentru că dacă noi înțelegem planul lui Dumnezeu, sub nici o formă reacția ucenicilor n-ar fi trebuit să fie aceasta. În momentul în care Domnul Isus Hristos le spune despre moarte, despre cruce, despre suferință, „le-a venit în gând să știe cine dintre ei ar fi cel mai mare.”

Vreau să te întreb dragul meu dacă atunci când cineva te anunță despre moarte sau suferință, ți-ar trece prin gând așa ceva? Ai spune probabil „Doamne ferește! Este ciudat!” Ei bine, când ucenicii au auzit că Domnul Isus va fi răstignit și omorât, s-au uitat cu uimire și primul lor gând a fost să știe cine dintre ei este cel mai mare. Astfel a început cearta, să strige unul la altul. Oare cine striga mai tare? Oare Petru? Probabil el zicea: „Băi băieți, fiți atenți! Eu am fost aici vârf de lance și eu voi fi șeful, indiscutabil. Că vreți, că nu vreți asta e!” Iar Petru care era un tip coleric și hotărât, probabil a zis „Tăcere, liniște! Eu voi fi liderul!” Dar și Ioan putea să vină să spună: „Petru, scuză-mă! Cine a fost cel mai aproape de Domnul Isus? Pe cine l-a lăsat Isus să-și plece capul pe pieptul Lui?” Era bântuit și Ioan de gândul acesta? O, da! Pentru că întâia dată când auzise, Ioan nu a îndrăznit să meargă la Domnul să-I spună „Vreau un loc de cinste în Împărăție!”, ci s-a dus la mama și i-a zis: „Mămico, poți să te duci să vorbești cu Domnul Isus ca eu și fratele meu Andrei, să avem niște locuri de cinste, unul la dreapta și unul la stângă Domnului Isus în Împărăția Lui?” Îi trecea prin minte așa ceva? Sigur că da. Și lui Andrei sau Iacov, sau Iuda care era cu punga: „Băieți, dacă nu sunt eu șeful, vedeți că banii sunt aici la mine. Eu sunt cel care plătesc.”

Existau deci fermenții aceștia în inimile ucenicilor și s-au încăierat, a venit o ceartă între ei. Cuvântul lui Dumnezeu spune că „Domnul Isus le-a cunoscut gândul.” Cum priviți gestul acesta dragii mei? Ce era aceasta? Vreau să vă întreb, era oare o copilărie? Dacă îi vedeți pe niște oameni certându-se pentru poziție, v-ați uita la ei și ați spune „Vai ce copii sunt!”? Așa este că am fi tentați să spunem „Ia uite domnule ce prunci la minte! Ce copilași! Să se certe ei cine este cel mai mare!”? Păi ei erau bărbați în toată firea și se certau: „Eu sunt mai mare!” „Ba nu! Eu sunt! Eu sunt șeful!” Și astfel strigau unul la altul. Este o copilărie? Sau o nebunie? Să te cerți în gura mare când auzi că Cel care te-a călăuzit, Cel în care ți-ai pus toate speranțele va fi dat la moarte! Era oare o nebunie acest lucru? Sau mai degrabă o ofensă? În momentul în care auzi de cel mai dramatic moment, când auzi despre suferință și moarte, tu să te iei la ceartă cu privire la cine este cel mai mare! Aceasta este o ofensă!

Cineva a așezat într-o peliculă povestea unui om faimos, un om de afaceri, care avea corporații multinaționale. Ajunsese undeva la vârful piramidei oamenilor bogați, care la un moment dat și-a invitat rudele la o petrece de familie. I-a chemat pe toți, frați, surori, verișori, toți au venit la această petrecere. Știau că este o petrecere aleasă, pentru că mai fuseseră la astfel de petrecere. Omul acesta nu avea copiii și toți se gândeau în perspectivă la posibilitățile care vor veni și sperau ca acest om să nu adopte niciodată vreun copil, astfel ca moștenirea lui mare să vină cumva în dreptul lor. Acest om care era în toată puterea lui, i-a invitat, petrecerea era în toi și undeva mai spre finalul petrecerii, era momentul potrivit ca organizatorul să ia paharul de șampanie și să aibă un cuvânt la adresa invitaților. Omul acesta a anunțat acest moment al petrecerii, toată lumea s-a adunat în jurul lui, toate rudeniilor și el le-a spus: „Această petrecere este de fapt o petrecere de rămas bun.” În mintea lor erau întrebări: „Ce face? Vrea să plece într-o călătorie? Vrea să meargă într-o croazieră? Ce fel de rămas bun este?” Iar acest om prosper de afaceri, spune rudeniilor sale: „Am fost diagnosticat cu un cancer agresiv și în cel mult șase luni de zile voi părăsi pământul acesta.” Dacă până atunci era o anumită forfotă, mișcare și discuții întrei cei invitați, dintr-o dată s-a așezat tăcerea, nu s-a mai auzit nimic. După anunțul acesta, bărbatul s-a retras undeva pe o terasă și i-a lăsat pe toți în linving-ul în care erau adunați. În timp ce era aceasta distanțare, la un moment dat, dupa 10-15 minute, din living au început să se audă voi care se ridicau încet, încet, câte un țipăt scurt, câte o replică, iar la un moment dat s-a instalat o zarvă foarte mare. Despre ce era vorba? Evident era momentul când rudeniile se uitau la pradă și care mai de care și-au scos colții să se împingă în prada aceasta. Fiecare își revendica dreptul că moștenirea aceasta fenomenală ar merge mai mult în dreptul lor decât în dreptul altora. A început toată această ceartă între ei. Când acest om s-a întors, i-a privit pe toți cum se certau și în inima lui a trăit una dintre cele mai mari decepții în relație cu toți cei pe care i-a crezut apropiații lui.

Mă gândesc că și Domnul Isus a trăit o decepție asemănătoare.

M-a sunat într-o zi un tânăr care se pregătea să se căsătorească și relația a mers bine. Ce bucurie este pentru un tânăr care a fost cam tomnatic în căsătorie să-și fi găsit fata. Vârstă lui era trecută binișor de vârsta căsătoriei și a găsit o fată într-o adunare, cuminte, credincioasă, evlavioasă și aștepta momentul căsătoriei. A cultivat o relație pe internet, cum este la modă astăzi, pe telefoane, facebook, whatsapp și alte aplicații. Când se pregătea el să proiecteze momentul cererii în căsătorie, a venit din partea fetei un email scurt că relația lor s-a încheiat: „Te rog să nu-mi mai scrii, să nu mă mai deranjezi la telefon. Din punctul meu de vedere nu este voia lui Dumnezeu în această relație.” Tânărul acesta confuz, neștiind ce s-a întâmplat, de ce fata i-a dat acest mesaj, m-a sunat pe mine să-mi spună că a primit vestea aceasta ca l-a întristat grozav. Am început să-i pun întrebări: „Ce crezi că s-a întâmplat? De ce?” Avea el niște bănuieli legate de faptul că fetei poate i s-a părut că nu este responsabil, că nu-și poate ține un serviciu, că tocmai își dăduse demisia dintr-un serviciu unde tocmai se așezase și poate că în direcția aceasta nu ar fi avut încredere în el. Dar sunt explicații și a început vreme de jumătate de oră să-mi dea tot felul de explicații, pe unde a trebuit să meargă, ce a trebuit să facă ș.a.m.d. De la un moment dat, dintr-un anumit punct, tânărul acesta care până atunci vorbise cu cele mai alese cuvinte despre fată și dacă i-aș fi citit email-urile cred că acolo găseam cuvinte ca „porumbițo”, „fluturaș”, „căprioaro” ș.a.m.d., de la un anumit punct tânărul acesta a început să spună: „Și-a bătut joc de mine! Mizerabila aceasta m-a târât într-o relație și m-a făcut să cred asta și asta!” Începea să folosească niște epitete incalificabile dragii mei! A auzit o veste și la vestea aceasta stăteam și mă gândeam la ce reacție nepotrivită la o astfel de veste.

Dragii mei așa au fost ucenicii. Într-un moment în care au auzit o veste care trebuiau să-i cutremure, reacție lor la această veste este total, total nepotrivită. Care era de fapt problema în spatele certei lor? Cearta ucenicilor ilustrează o vulnerabilitate pe care o avem fiecare dintre noi. Absolut fiecare dintre noi avem vulnerabilitatea aceasta. Știți care este? Dorința de întâietate! Dorința de a fi primul! Dorința de a nu fi la coadă, dorința de a nu fi în coadă! Dorința de a nu fi al treilea sau al doilea! Ci dorința de a fi primul.

Este vorba de această nevoie satanică din ființele noastre de a face un pas înainte, de a fi mai bun ca el, de a fi mai talentată ca ea, de a avea mai mult ca el, de a trăi mai bine ca celălalt, de a avea mașină mai bună decât ceilalți, ș.a.m.d. În spatele aceste dorințe nu este altceva decât mândria. Noi, fără să ne dăm seama adesea, chiar în ceea ce spunem noi „Biserica celor răscumpărați”, nu facem altceva decât să ne hrănim din această mentalitate. Cine este primul?

Am fost vreme de mai mulți ani într-o biserică în care toți știau că între primii doi păstori din biserică este o competiție. Chiar dacă nu se mușcau unul pe altul în public, toată lumea știa că în spatele fiecărei acțiuni, a fiecărei vorbe, era de fapt competiția între cei doi. Dorința de a fi cel care conduce biserica, cel care dă direcție, cel aplaudat, cel apreciat, cel la care lumea să privească cu uimire.

Însă Domnul Isus Hristos aduce aici pe ucenici într-un moment în care El descoperă că în inima lor era un păcat foarte bine camuflat, foarte bine estetizat: păcatul întâietății. Și despre aceasta aș vrea să vorbesc în câteva momente.

Păcatul întâietății, păcatul și dorința de a fi primul, a fost primul păcat care s-a ivit în universul aceta. Haideți să deschidem în Isaia 14, unde printr-o metaforă profetică noi înțelegem acolo cum a avut loc câderea unui înger care a fost unul dintre cei mai importanți îngeri în rang, în comparație cu ceilalți îngeri. El a fost un înger de lumină, un luceafăr strălucitor, dar el a căzut din poziția aceea importantă și urma să fie trimis în locuința morților. Cei care erau în locuința morților se bucurau. Cuvântul spune în Isaia 14:9: „Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire; ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor.” Aceasta va fi aruncarea definitivă în iad a diavolului. Acest lucru îl vedem și în Apocalipsa 20, unde scrie că proorocul mincinos și Satan vor fi aruncați definitiv în Locuința morților.

Și iată ce scrie mai departe în Isaia 14:10-14: „Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: „Şi tu ai ajuns fără putere ca noi şi tu ai ajuns ca noi! Strălucirea ta s-a coborât şi ea în Locuinţa morţilor, cu sunetul lăutelor tale; aşternut de viermi vei avea, şi viermii te vor acoperi.” Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor.”

Aceasta a fost căderea lui Satan. Și de acolo, cel care a fost mișcat de păcatul întâietății, a început să ispitească creația lui Dumnezeu. Și de la Adam și Eva, care au vrut să fie și ei ca Dumnezeu, de la Cain care l-a omorât pe fratele său Abel pentru că era primul (și vroia să fie primul și în jertfe), de la frații lui Iosif care l-au vândut pe Iosif (pentru că Dumnezeu pregătea un plan ca să-l așeze în frunte), de la core Datam și Abiram care au zis: „Ce? Moise? Cine este Moise? Lasă că putem conduce și noi poporul!”, de la sora lui Moise care a zis „Dar ce? Numai Moise proorocește?”, de la Saul în care rodea invidia că lumea striga că el a biruit miile, iar David zecile de mii, de la ucenici care vroiau să știe cine este primul, iar la biserica din Corint erau certuri și dezbinări, care să aibă întâietate ca Diotref care dorea să aibă întâietate în Casa lui Dumnezeu. Păcatul întâietății, ispita întâietății îți dă târcoale și dă târcoale în forme atât de neașteptate și ne prinde în momente atât de vulnerabile.

Nu numai atât frați și surori. Uitați-vă cum toată lumea aceasta funcționează pe principiul competiției: „Să fii primul! Să ajungi în vârful piramidei! Să te lupți! Să nu-ți pese de ceilalți! Să câștigi! Să aduni cât mai mult! Să fii în frunte!”

Filmele, aproape toate, sunt construite pe mentalul acesta al eroului care îi omoară pe toți, îi împușcă pe toți și ajunge faimos și este primul. Toate fetele se uită după el, care este cel mai tare din parcare. Acestea sunt filmele.

Industria jocurilor! Ați cumpărat vreodată vreun joc? Jocurile au reclama aceasta: „Deschide-l, joacă-te o singură dată și vei fi dependent!” Și începi să te joci. Spuneți-mi câți dintre voi, care ați fost dependenți, sau sunteți, ați jucat vreun joc ca în final să fii pe locul al II-lea sau al III-lea? Niciodată! Mereu vrei să fii primul!

Industria de cosmetică! De ce stai să te fardezi și să te aranjezi în toate felurile? Ca atunci când te duci în rândul colegilor sau în rândul societății, ceilalți să zică: „Vai! De fapt este mai puțin frumoasă ca cealaltă!”? Nu! Te aranjezi și te fardezi ca la un moment dat privirea să se oprească asupra ta și să zică: „Nici o fată de pe pământ nu este mai frumoasă ca aceasta!” Vârful! Numărul unu!

Sporturile! Ați alergat vreodată și ați făcut pregătire pentru locul al II-lea? Niciodată! Întotdeauna te lupți pentru locul I. Nici măcar Simona Halep nu s-a luptat pentru locul al II-lea la Roland Garros. Iar cei care au pierdut în primele jocuri, nu erau la fel de devastați ca cineva care a ajuns în semifinală și au pierdut. De ce? De te consumă atunci când ajungi aproape de locul I și trăiești decepții atât de mari? Pentru că întotdeauna este dorința de întâietate, de locul I, să fii primul!

Acest flagel se strecoară dragii mei și în biserică. Este vorba de competiția între păstori, competiția între biserici, competiția între lideri de închinare, competiția între cei care vor să fie în comitet, competiția între cei din comunitate, competiția între alegerea primarului comunității, competiția la alegerea președintelui, competiția la alegerea președintelui federației europene ș.a.m.d. Competiții peste competiții!

Omul uită că altul este traseul pe care trebuie să meargă spre slavă. Nu slava în amvon, nu slava în Biserică, nu slava la cântare, ci slavă în suferință. Nimeni vreodată nu a gustat mai profund gloria lui Dumnezeu, decât în văile adânci ale suferinței. Dacă ar mai fi printre noi fratele Richard Wurmbrand v-ar spune ca unul care a trăit văile adânci ale suferinței. Dacă ar mai fi printre noi fratele Haralan Popov, dacă ar mai fi printre noi oameni care au suferit până la capăt și au luat cununa slavei, v-ar spune:

„Drumul slavei trece și pe la cruce,

Credincioșii știu în genunghi să-l urce!”

Dar în loc să-l urce, credincioșii se luptă pentru întâietate. Soția în familia creștină vrea să fie înaintea soțului. Copiii fac skandenberg și se bat să vadă care este mai tare, care este mai mare. Astfel suntem pe un drum greșit.

Drumul pe care mergeau ucenicii până atunci, era să știe cine ar fi cel dintâi. Dar pe lângă acest lucru avem o uimire și mai mare. Am pornit de la uimirea unui anunț, la uimirea unei reacții și acum ne uităm cu mai mare uimire că Domnul Isus, în loc să-i ia de urechi pe ucenici și să-i mustre și să le zică „Măi oameni buni! Cum vă permiteți să faceți lucrul acesta? Mă jigniți, Mă ofensați!”, Domnul nu le zice nimic, nici un cuvânt de mustrare. Domnul care le-a știut gândul inimii, a adus un copilaș, l-a pus lângă ei și le-a zis: „Oricine primeşte pe acest copilaş, în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este cel mai mic între voi toţi acela este mare.” Cred că ucenicii au avut din nou un moment revelatoriu.

Vă aduceți aminte că spuneam în mesajul când a avut loc momentul schimbării la față, că adesea suntem așa de aproape de momente extraordinare, revelatorii, pe care le ratăm? Că poate venim în Casa lui Dumnezeu pentru un alt scop și nu acela de a vedea slava lui Dumnezeu. Ci poate chiar acela de a aduce slava noastră sau alte scopuri. Astfel ratăm momentul întâlnirii cu Domnul Isus. O, ce trist!

Domnul Isus nu răspunde cu mustrare, ci cu învățare. Îmi place enorm lucrul acesta pentru că, ca orice părinte la un moment dat mi-am pus capul în mâini și m-am tot întrebat: „Ce greșesc Doamne? Ce nu fac bine? De ce băieții mei sunt așa? Ce nu am făcut faci?” Părinții mă înțeleg mai bine. Am zis la un moment dat băiatului meu David: „De câte ori face acest lucru, va fi o nuielușă în plus.” Și ajunsesem cu bietul David la 13, pentru că mă dispera și pe mine și el zicea: „Tati, ajunge odată! În ordine descrescătoare nu merge? Doar în ordine crescătoare?” La un moment dat îmi zic să mai citesc și eu Scriptura, că până acum am încercat și altfel. Și odată am memorat cartea Efeseni pe dinafară și o puteam reciti de la primul la ultimul verset. Dar știți când am memorat-o? Când nu aveam copiii. Și știți când am uitat-o? Când aveam copiii. Acolo în Efeseni scrie: „Și voi părinților nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.” Știți ce făceam eu? Nu făceam decât să-i mustru, să-i mustru și să-i mustru, întotdeauna reacționar la ceea ce făceau. Dar lipsa „și”. „Mustrarea și învățătura Domnului.” Pentru că dacă este numai mustrare, pedeapsă și corectare, îi ducem la disperarea pe copiii noștri.

Dar lucrul acesta este adevărat și în biserică, când este vorba de frați slabi în credință. O, dacă este cineva printre noi slabi, imediat sfinții îl remarcă, vin la păstor și spun: „Frate! Disciplină!”

Un frate păstor care mersese în America, săracul era ciomăgit de toți părinții din biserică: „Frate! În adunarea noastră uite tinerii și-au pus zorzoane! Și-au pus lânțișoare frate! Și-au pus belciuge! Sunt împodobiți ca un pom de crăciun frate! Fă ceva! Disciplină! Excludere frate!” Iar fratele păstor într-o zi, vine în fața părinților și le spune așa: „Frați și surori, voi v-ați nenorocit copiii și acum veniți la mine să vi-i repar eu! Voi le-ați nenorocit inima și acum vreți să le schimbați hainele și cerceii și belciugele. Dar problema aceasta vine din inimă! Voi le-ați distrus interiorul și acum mă chemați pe mine să le repar exteriorul! Dacă le-aș repara exteriorul ați fi mulțumiți? În timp ce ei sunt departe de Dumnezeu? Pentru că n-ați fost pildă în familiile voastre ca să-i creșteți evlavios, ca să se îmbrace evlavios, să se poarte evlavios, să umble pe calea lui Hristos! Iar acum veniți ca eu să-i repar.”

O, dragii mei, învățare! Dar și mustrare în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Noi suntem grabnici la disciplină, dar nu suntem grabnici la a-i educa în duhul adevărului.

Aș vrea să avem câteva lecții finale din acest pasaj minunat. Ne-am uitat la ucenicii care erau frământați de întâietate. În contextul în care ei au auzit de cruce, în fața lor era crucea și vroiau tronul. Au auzit de cruce și prin ceea ce au făcut ei, au scos de fapt pumnalul și l-au străpuns în inima Domnului Isus. Erau mișcați de dorința aceasta înaltă; până și Ioan vedeți că vine la Domnul Isus și îi spune: „Învățătorule noi am văzut un om că scoate draci în Numele Tău.” Acum după falimentul lor, că nu au putut scoate ei demonul din acel tânăr, marcați fiind de căderea aceasta au zis: „Ne-am dus și l-am oprit pentru că nu merge cu noi.”

Poate că replica cea mai bună a Domnului Isus, putea să fie: „Dar de ce să vină cu noi? Căci dacă vine cu noi nu mai poate scoate draci. Căci voi nu mai puteți scoate draci. Lăsați-l!” Dar Domnul Isus a zis: „Nu-l opriți. Pentru că cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” Dacă omul acesta scoatea draci în Numele Domnului Isus Hristos, înseamnă că avea aprobarea și Numele plin de autoritate al Domnului Isus.

Lecțiile finale. Frați și surori, toți, păziți-vă de mândrie. Ființa umană este extrem de vulnerabilă la păcatul mândriei. Apostolul Pavel ne învață în Romani 12, printr-un cuvânt minunat în versetul 16: „Aveți aceleași simțăminte unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți.” Înălțarea și gloria vine prin smerenie.

De mult am auzit o poveste interesantă despre trei ursuleți care stăteau la poalele unui munte și care se jucau acolo, în timp ce mama urscoaică se ducea să adune zmeură să-i hrănească. Într-o bună zi cei trei ursuleți s-au uitat la vârful muntelui și au zis: „Ce bine ar fi să ajungem în vârf! Sus, sus de tot, unde nu a mai ajuns nimeni!” Într-o bună zi când mama ursoaică a plecat să caute de ale gurii, cei trei ursuleți s-au pus să urce muntele. S-au chinuit, s-au prins de rădăcini, au dat copaci la o parte, s-au chinuit și în sfârșit au ajuns în vârful muntelui. Era o priveliște extraordinară. Ajunși acolo, au început acolo o horă a ursuleților: „Ce bine că am ajuns în vârful muntelui! După ce ne-am chinuit atât! Am urcat și am reușit!” Și ecoul a străbătut departe. Iar undeva din înaltul cerului un vultur care a auzit ecoul care căuta și el o pradă, a început să coboare în rotocoale. A coborât, și a coborât, și a coborât și s-a pus pe un pisc ușor mai înalt decât locul pe care dansau ursuleții. Și i-a auzit cântând și jucând: „Noi ne-am chinuit și am urcat, am urcat și am ajuns la vârf! Suntem primii, suntem cei mai de sus!” Vulturul și-a zis: „Hmm, foarte interesant. Ca să ajungă ei în vârful muntelui, să fie primii, să fie cei dintâi, au trebuit să urce, să se chinuie, să transpire, să dea la o parte totul și astfel au ajuns în vârf. Dar eu să ajung în vârful muntelui, a trebuit să mă cobor, să cobor, să cobor.”

Ce greu înțelegem lecția aceasta a slavei. Noi ne luptăm prin puținul pe care îl avem, ne mândrim cu zbârciturile noastre, ne mândrim cu nimicurile noastre și scăpăm din vedere chipul minunat al Domnului Isus Hristos care i-a iubit pe ai Săi până la capăt și S-a dus la cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult, mai presus de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie, de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. Pentru ca în Numele Lui să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ. Și orice limbă să mărturisească că Isus Hristos este Domnul! Păziți-vă de mândrie.

În al doilea rând, căutați simplitatea. Aceasta este de fapt lecția pe care dorea să o dea ucenicilor. A adus un copil, l-a așezat în mijlocul lor și a spus: „Cine Mă primește ca un copil în simplitate, nu într-o imagine sofisticată, religioasă, cu ceva extrem de complicat, ci într-o sinceritate ca a unui copil și o inocență ca a unui copil, acela Mă primește pe Mine și Îl primește pe Tatăl. Cine vrea să fie cel mai mic între voi, acela va fi cel mai mare.”

Din nou aici este un adevăr pe care nici un învățat vreodată nu l-a dat pe pământ. Nici Mohamed, nici Dalai Lama, nici Budha, nici Confucius, nimeni, nimeni! Nici Richard Dawkins n-a spus vreodată „cel mai mic dintre voi, va fi cel mai mare”. Absolut nimeni, decât Domnul Isus Hristos!

În al treilea rând, aveți grijă la competiție. Competiție care se poate strecura ușor în rândurile noastre, fără să ne dăm seama, conștient sau inconștient, apare duhul de competiție.

Dar știți că Scriptura vorbește și de competiție? Și că ne îndeamnă la o anume competiție? Da, este foarte adevărat. Deși sună șocant, Scriptura vorbește de competiție. În Tit 3:8: „Adevărat este cuvântul acesta şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune.” Vreți competiție loială și cinstită? O competiție care nu are nimic de a face cu mândria aceea și de a fi cei dintâi în fapte bune.

Dacă vreți întâietate frați și surori, știți unde trebuie să se vadă? În dărnicie, în slujire, în căutarea văduvelor, a orfanilor, a săracilor, în rugăciune, în post. Domnul ne-a dat momente de cer în postul de ieri. Când a început ieri timpul de post ne tot uitam la ușă. Ori de câte ori de deschidea ușa (chiar dacă ne rugam) întorceam capul să vedem cine mai vine să lupte cu noi. Și a mai venit un frate și ne-am bucurat că a venit să lupte împreună cu noi. În mintea noastră, pe măsură ce trecea primul ceas de post și rugăciune, ne întrebam aproape fiecare: „O să vină și o soră să lupte cu noi în post și rugăciune?” Am tot sperat până la ora 17:00 după masă. Ne-am rugat și am zis: „Data viitoare vor veni cu siguranță și surori.” Data viitoare când face un alt timp de post și rugăciune, vor fi surori care vor fi între noi. Avem credința aceasta că data viitoare la lupta aceasta vor fi prezente și surori.

Mai departe în Tit 3:14 este scris: „Trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, pentru nevoile grabnice, şi să nu stea neroditori.” Așadar dragii mei, dacă vrem întâietate și dacă ne ispitește cel rău să fim primii, haideți să ieșim de pe traiectoria aceasta a lumii, de pe direcția aceasta satanică de a avea întâietate și să ne așezăm pe direcția aceasta de a fi cei dintâi în fapte bune.

Numele Domnului Isus Hristos, Cel care S-a descoperit atât de minunat și în locul acesta ucenicilor, demonstrând că El este Fiul lui Dumnezeu, a Lui să fie slava, mărirea și puterea în vecii vecilor. Amin!

Post a comment