Luca 9:57-62 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 9:57-62 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Pentru mine este o bucurie că am reușit să parcurgem capitolul 9, care a fost un capitol lung și sunt deja mai multe luni în care am poposit în acest capitol. În timp ce deschideți Scripturile în acest pasaj din Scriptură, îngăduiți-mi să adresez „condoleanțe” în numele Bisericii Providența familiei Onofrei, pentru pierderea tatălui lui Mihai. După mesaj vom afla și detalii despre înmormântare, dar fie ca Domnul să mângâie familia Onofrei, pe fratele nostru Mihai, pe mama lui, pe familia întreagă și să-i întărească în aceste momente grele prin care trec.

Textul la care am ajuns este un text de o importanță colosală. Dacă avem o înțelegere incorectă a acestui text, automat nu vom trăi în lumina a ceea ce Domnul Isus așteaptă de la cei care Îl urmează.

Traducătorul Scripturii, preotul Dumitru Cornilescu, a așezat câteva subtitluri în text, care nu se află în textul original. Este interesant pentru mine că în cel puțin două situații, el a așezat un subtitlu simplu, pe care l-a așezat și în dreptul acestui pasaj, sub forma unei întrebări: „Cum să urmăm pe Isus?” Foarte simplă întrebarea. Răspunsul însă nu pare să fie la fel de simplu. De aceea spun că textul este foarte important, pentru că eu cred că cuprinde esența învățăturii despre ce înseamnă să fii un urmaș al lui Isus Hristos sau un ucenic al lui Isus Hristos.

Exegeții, cei care au studiat Scripturile, au ridicat o altă întrebare în dreptul acestui text: se referă textul acesta la mântuire? Chemarea aceasta pe care o adresează Isus, este o chemare la mântuire sau este o chemare la slujire? Sau este o chemare adresată în mod particular celor pe care Dumnezeu vrea să-i pună deoparte pentru o slujire specială? Întrebarea este foarte bună și foarte importantă.

Aș vrea să încep spunând următorul lucru: Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi diverse chemări. Prima și cea mai importantă chemare pentru toți oamenii, este în mod evident chemarea la mâtuire. Această chemare Dumnezeu o adresează fiecărui om, indiferent de rasă, de etnie, de naționalitate, de sex sau de statut social. Dumnezeu cheamă pe toți la mântuire. Dumnezeu îl cheamă pe om la cruce, să fie iertat de păcatele sale.

Alături de chemarea aceasta la mântuire, Dumnezeu adresează unora, o chemare la slujire. Însă între chemarea aceasta la mântuire și chemarea la o slujire specială, este o altă chemare care este atașată de chemarea la mântuire. Știți despre ce chemare este vorba? Chemarea la ucenicie. Domnul Isus S-a întrupat și în perioada cât a fost pe pământ, El a început să vestească Împărăția cerurilor spunând: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.” În finalul misiunii Sale, după lucrarea Sa, după moartea și învierea Sa, la înălțarea Lui la cer, El a spus: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățaț-i să păzească tot ce v-am poruncit.” Este o chemare la ucenicie.

Dar întrebarea este următoarea: chemarea aceasta la ucenicie este una radical diferită de chemarea la mântuire? Și răspunsul este acesta: este greu să desparți chemarea la mântuire de chemarea la ucenicie, pentru că chemarea la ucenicie validează chemarea la mântuire. Un om care primește chemarea la mântuire, nu poate spune „Eu sunt salvat, dar nu sunt ucenic al lui Isus Hristos.” Nu se poate. De altfel, cel care este un adevărat ucenic al lui Isus Hristos, prin urmarea Lui consecventă și permanentă, dovedește că El a fost un om salvat și că este un om salvat. De aceea dragii mei, aceste două chemări la mântuire și ucenicie, nu pot să fie despărțite, ele sunt legate una de cealaltă.

Dar să mergem mai departe. Dincolo de chemarea la ucenicie, Dumnezeu cheamă adesea pe oameni la o slujire specială. Aceasta chemare nu o adresează fiecărei persoane în parte. Chemarea la mântuire și ucenicie este pentru fiecare persoană. Chemarea la slujire nu este pentru fiecare persoană. Aici mă refer la chemarea la o slujire specială.

Sigur veți spune: „Dar nu toți trebuie să slujim?” O, ba da! Și în sensul acesta este o chemare generală la slujire și fiecare trebuie să ne descoperim darul și să slujim în Împărăția lui Dumnezeu. Dar la ce mă refer eu, este acea chemare la o slujire specifică. Mulți dintre cei care au fost chemați la această slujire specifică, adesea se identifică în textul pe care noi l-am citit și ei cred că textul se referă în mod special la ei. Dar vreau să vă spun dragii mei că nu este așa. Textul în fața căruia suntem astăzi, este textul care ne privește pe fiecare. Pentru că altfel ar trebui să vă spun: „Vreau să veniți doar cei care sunteți chemați la o slujire particulară și textul acesta este doar pentru voi.” Dar nu este așa. Textul este pentru tine. Hristos vorbește astăzi în dreptul tău și în dreptul meu.

Dar cum să înțelegem textul acesta? Pentru că dacă vom înțelege bine textul acesta, vom merge într-o direcție bună. Dacă îl vom înțelege greșit o să fie o problemă majoră. Textul a fost înțeles de mulți sub forma unui radicalism. Din cuvintele Domnului Isus, pare să fie aici un tip de radicalism, pe care unii nu știu cum să-l ia.

„Pe când erau pe drum, un om I-a zis: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.” Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”

Ce să înțeleagă omul acesta? În mod simplu pentru el înțelegerea era că trebuie să renunțe la tot, la orice posesiune, la casă, la patul și la perna lui și să-L urmeze pe Domnul Isus, care dormea unde putea. Uneori sub cerul liber, uneori într-o grădină, alteori poate sub o streașină, într-un pod, pe unde apuca.

„Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” Să însemne oare urmarea lui Isus, la o renunțare completă la toate posesiunile? Dacă aceasta înseamnă, toți cei care aveți case trebuie să le vindeți. Să nu aveți pat, o masă și un scaun.

„Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns el, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Ce să însemne acest lucru? Oare să însemne aceasta pentru fratele Mihai, că dacă dorește să-l urmeze pe Domnul Isus, să meargă să-L îngroape pe tatăl său? Să însemne oare că trebuie să abandonăm familia complet?

„Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei.” Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” Oare chemarea lui Isus implică faptul că nu trebuie să ne luăm rămas bun de la cei dragi? Acest lucru înseamnă oare?

Dacă astfel interpretează unii chemările acestea sau chemarea aceasta, vreau să vă spun că ei fac o eroare de interpretare majoră. Există o eroare hermeneutică, de interpretare, care face uneori ca anumite situații particulare în care era Domnul Isus, să fie preluate și generalizate pentru toată lumea. Anumite contexte, situații în care Domnul dădea o învățătură pentru situația respectivă, unii le iau și le fac norme pentru toată lumea.

Aici foarte mulți fac această eroare și este fatală. Pentru că în Biserica lui Dumnezeu adesea se instituie un radicalism și un legalism feroce care ucide relațiile de dragoste și de acceptare. Unii înțeleg adesea o situație particulară din vremea apostolului Pavel și o preiau și vor să o aplice în generația aceasta. Dar nu-și dau seama că este o situație tratabilă în contextul respectiv.

De aceea dragii mei, analiza Scripturii în contextul în care ne-a fost descoperită, este foarte, foarte importantă. Care este contextul?

Avem de-a face cu trei situații prin care Domnul aduce la lumină anumite bariere în calea uceniciei și trebuie să fim foarte atenți pentru a vedea ce anume are aplicabilitate imediată în contextul acela și care este dincolo de contextul acela principiul sau învățătura pentru noi astăzi. Așa trebuie să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu.

Haideți să ne uităm din nou la cele trei situații. Uitându-ne la pasaj, vom vedea câteva particularități sau elemente care ne vor ajuta să le înțelegem puțin diferit, decât să le analizăm într-un mod de radicalism feroce.

În prima situație, un om vine la Domnul Isus. Aici putem să citim declarația pe care el o face, una foarte directă: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.” Ne putem da seama din afirmația lui, că omul acesta era unul cam grăbit, care dorea să facă niște declarații solemne, un om cu un exces de zel cum rar mai vezi la alții. Îl apucase o fervoare, un duh entuziast, precum Petru care a zis: „Doamne, dacă toți ceilalți Te vor părăsi, eu nu Te voi părăsi și voi merge cu Tine până la moarte.” Să fim atenți la astfel de declarații dragii mei.

Ieri am fost la o nuntă cu câțiva frați și discutam acolo cu ei. Iar cum eu sunt un sfătuitor pentru cei care sunt candidați pentru a fi miri, le-am spus să nu-și facă o greașeală când își vor găsi aleasa inimii sau când vor vedea o fată și vor fi foarte atrași de ea. Le spuneam că atunci când am văzut-o eu pe soția mea, pe Trisha, era acolo un câmp spre care m-am dus și îmi venea să fug dintr-o parte în alta a câmpiei și strigam spre Dumnezeu și ziceam: „Doamne, dacă mi-o dai Doamne…” Și îmi venea să fac declarații din acelea bombastice și mari, dar în același timp puneam mâna la gură să nu zic ceva Domnului și să fac vreo promisiune de care să mă țin legat de ea. Însă Domnul mi-a dat-o. Acum câteodată stau să-mi forțez creierii să-mi amintesc dacă am făcut atunci vreo promisiune sau nu am făcut.

Așa a fost și cu omul acesta. A venit cu excesul acesta de zel și cu niște declarații emfatice: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.” Iar Domnul încearcă să-l atenționeze pe omul acesta, că astfel de declarații sunt câteodată foarte periculoase.

În textul din Matei ni se spune că omul care a făcut declarațiile acestea era un scrib, un erudit. Știți ce aveau erudiții aceștia în minte? În vremea aceea erudiții călătoreau cu un mare învățător, un rabin. Era cultura evreiască, peste cultura evreiască era cultura romană și peste acestea era și cultura greacă. Iar acești erudiți, călătoreau adesea în așa numitele „letici”, în niște mijloace de transport ale vremii, duse de sclavi, de robi, în care adesea învățătorul alături de învățăceii săi (în alte letici), se duceau împreună și se opreau undeva, iar învățătorul îi învăța. Dar să nu mergem așa de departe, că suntem în cultura evreiască, iar acolo rabinul mergea dintr-un loc în altul și îi învăța pe „matetes”, acei învățăcei ai lui.

Eruditul acesta, care și el la rândul lui probabil avea pe alții în vizor, ar fi vrut acum să fie ucenicizat de Domnul Isus. De ce? Pentru că se uita la Domnul și vedea ce impact are în dreptul mulțumilor, iar inima lui era mișcată de gândul că dacă va învăța de la El niște tehnici de a vorbit în fața poporului, va uimi și el poporul ca Domnul Isus. Și de aceea îi spune: „Oriunde vei merge, vreau să vin cu Tine, să învăț, să fiu ca Tine, să am și eu impact ca Tine.” Dar Domnul îl mustră prin niște cuvinte neașteptate de el: „Vulpinile au vizuni și păsările cerului au cuiburi. Dar Fiul Omului n-are unde-Și odihni capul.” Cu alte cuvinte, Isus i-a zis: „Bagă de seamă! Bagă de seamă că poți fi o vulpe și o pasăre a cerului care vrea să vină puțin, dar vrea să vină la cuib. Vrea să se întoarcă la vizuină, să aibă siguranța, confortul și protecția pe care o dă o casă. Nu dragul meu, când vrei să mă urmezi, nu o poți face cu aceste jumătăți de măsură.”

A doua situație, este una în care de această dată cineva primește chemarea. Nu persoana aceasta vine spre Domnul să-I zică că Îl urmează, cum a făcut primul și ca ultimul. Ci el primește chemarea: „Vino după Mine!” Iar acesta spune: „Doamne, lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Care era problema acestui om? Problema acestui om stă în cuvântul „întâi”. „Te voi urma, întâi însă am o chestiune de rezolvat.” Foarte mulți oameni chemați de Domnul Isus au această problemă cu „întâi”: „Întâi trebuie să fac lucrul acesta, apoi voi veni să Te urmez.”

Problema acestui om pe care Domnul Isus o vedea în inima lui, era problema priorității, ce are prioritate. Și omul dovedea că atunci când este chemat la ucenicie, el avea alte priorități și pentru el erau mai importante decât a-L urma pe Domnul Isus. De aceea El îi zice: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.”

Dragii mei, vreau să vă spun că situația aceasta nu era nicidecum situația în care se află fratele nostru Mihai astăzi, căruia i-a murit tatăl si acum este încă neîngropat. Nu era aceasta situația. Pentru că dacă omul acesta se afla în acea situație, în vremea aceea, cel ce murea în ținutul acela călduros al lui Israel, trebuia înmormântat în ziua respectivă. El nu se putea să se ducă să asculte pe un învățător vorbind, el trebuia să stea acasă, să facă pregătirea pentru îngropare și să rezolve problema în ziua aceea. Ce spunea omul acesta era mai degrabă următorul lucru: „Doamne, trebuie să aștept mai întâi să moară tata. Când o muri, nu știu, 5,10, 20 de ani, nu știu. Dar după ce moare el și este rezolvată și problema moștenirii, voi veni să te urmez.” Și pentru că acest om era în proximitatea Lui, în apropierea Lui, era ca unul care dorea să-L urmeze, nu ca tatăl lui care nu era prezent acolo și nu era interesat de Isus. Iar Domnul îi spune: „Lasă pe morții spirituali care nu caută, să-i îngroapte morții spirituali care nu caută. Lasă-i pe aceștia să-și rezolve problemele. Problema înmormântării tatălui tău când va veni vremea, las-o în dreptul celor care nu caută Împărăția lui Dumnezeu. Tu vino și vestește Împărăția lui Dumnezeu.” Aceasta era situația.

În a treia situație, la fel ca și în prima, vine un altul tot cu niște declarații mari: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei.” Problema acestui om era problema unui „dar”. Bariera în a-L urma pe Domnul Isus ca ucenic, era în acest cuvânt „dar”. Nu vi se întâmplă de multe ori să mergeți și să spuneți Evanghelia cuiva și printre primele cuvinte ei să spună: „Sună bine, mi-ar place, dar…”? Astfel este un „dar” acolo, un „însă”, care îi împiedică să-L urmeze pe Domnul Isus.

Pentru acesta erau legăturile de familie și relațiile. Pentru unii datorită relațiilor de familie și legăturilor de familie, nu Îl urmează pe Domnul Isus: „M-aș pocăi! Dar ce o să zică oamenii din sat?” Această frază am auzit-o de nu știu câte sute de ori. „M-aș pocăi, dar o să mă vorbească oamenii de rău.” „M-aș pocăi, dar trebuie să fac parastas și una și alta…” Dar, dar, dar… Sunt multe motive care stau în calea uceniciei.

Acestea erau cele trei situații, iar acum aș dori să ne uităm înspre cele trei situații și dincolo de ele să vedem care sunt principiile chemării la ucenicie. Sunt convins că sunt mai multe, dar am notat doar trei principii ale chemării la ucenicie.

Primul principiu. Chemarea lui Hristos la ucenicie implică permanență. Aceasta trebuia să o știe primul care a venit la El, că aceasta chemare de a-L urma pe Isus, nu era una sezonieră. A-L urma pe Domnul Isus nu înseamnă că te duci duminică dimineața la adunare, ai stat acolo, ai zis rugăciunea, ai ieșit, inima este liniștită și ți-ai văzut de restul săptămânii. Chemarea la a fi ucenic este una permanentă. Condiția aceasta de îmbrățișare a uceniciei, de a lăsa lumea aceasta plăcerile ei, legăturile ei, și „dar”, și „mai întâi”, toate acestea trebuie marcate de o permanență în umblarea cu Domnul Isus Hristos. Nu este o aventură sezonieră. A-L urma pe Domnul Isus nu este nicidecum o aventură sezonieră, după care să te retragi în confortul vieții.

Îmi aduc aminte că atunci când m-am dus la școală, am ales una care să mă pregătească pentru lucrare. Imediat după terminarea școlii m-am apropiat de lucrarea de misiune. Erau echipe misionare care veneau în România din diverse țări. A venit odată o echipă misionară și am fost trimis la aeroport, de fratele sub care slujeam eu ca un fel de ucenic, că să iau această echipă. Ne-am dus cu vreo două autocare, am ajuns la aeroport, a ajuns grupul, am încărcat tot ce aveau și ne-am îndreptat spre locul unde trebuiau să fie cazați. Eu nu știam unde ne vom duce. Așadar ne-am dus, am intrat în zona orașului, iar undeva la marginea Bucureștiului era un fel de insuliță pe unde a trecut autocarul, a trecut un pod și a oprit în fața unui hotel de 5 stele. Am rămas uimit de locul pe care această echipă misionară l-a ales. A fost o mică durere în inima mea. În sfârșit a început activitatea, în timpul zilei ne duceam cu echipa în niște locuri sărace de îți venea să plângi când vedeai sărăcia de acolo. Iar după ce se termina activitatea la finalul zilei, aveam să ne întoarcem cu echipa spre locul de cazare. Vreau să vă spun dragii mei că am trăit niște convulsii în inima mea. Mintea nu putea să priceapă discrepanța aceasta între locația aleasă pentru perioada de misiune și starea în care erau oamenii pe care îi slujeau. Când se comanda mâncarea, aproape că transpiram pentru că doar o înghețată la acest hotel de 5 stele, costa cât probabil cât mâncarea pe o săptămână al unui om de pe stradă.

M-a îndurerat pentru că nu a fost atâta înțelepciune să se înțeleagă că mergem pe un câmp de misiune și ar trebui să ne adaptăm șederea noastră undeva spre condițiile decente de a sta acolo. A fost o greșeală și o lipsă de înțelepciune, o risipă extraordinară de bani, o aventură de o săptămână.

Domnul Isus a vrut să-l învețe pe omul acesta că ucenicia nu este o plimbare pe perne de puf. Dacă vrei să fii ucenic, nu vei sta pe perne de puf, să asculți învățătura și să visezi ce vei realiza tu mai târziu. Ucenicia înseamnă sacrificiu, să lași lucruri în urmă și să te duci să-L urmezi pe Domnul Isus.

Al doilea principiu. Chemarea la Hristos și la ucenicie, implică renunțare. Este un cost și este un sacrificiu pe care trebui să-l faci, dacă vrei să-L urmezi pe Isus. „Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns el, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Așa cum vă spuneam, în mintea era lui era așteptarea și moștenirea. Dar Domnul spune: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” Lasă totul. Prioritățile se reașează. Nu există „mai întâi.” Când ești chemat de Domnul Isus la mântuire și în același timp la ucenicie, nu există „da, dar mai întâi.” Așa ceva nu se poate. Domnule te cheamă să vii cu toată viața, cu toată ființa ta. Dacă este vorba de un „mai întâi”, Domnul ne aduce aminte în Matei 6:33: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Este o promisiune și o garanție. Dar știți ce vrem noi? Știți ce vrea omul care primește chemarea? El vrea mai întâi ce este pe deasupra și el zice: „Când aceste lucruri sunt rezolvate, voi putea să vin și eu.” Omul este tentat să meargă în direcția aceasta.

Relațiile: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei.” Relațiile sunt întotdeauna așa de strânse, iar uneori ținem la ele mai mult decât ținem la chemarea de a fi ucenici. Dar să știți că sunt relații cu lucrurile la care ținem. Uneori relația cu afacerea noastră, relația cu profesia, relația cu ceea ce avem noi mai de preț în inima noastră, ne face să nu putem urma imediat chemarea de a fi ucenici.

Îmi aduc aminte când am început lucrarea. Plecasem undeva pe câmpul de misiune din Dâmbovița, într-o zonă săracă și prăpădită. Ajunsesem într-un sat unde se întorseseră câțiva oameni la Domnul și slujeam acolo cu copiii, cu oamenii, făceam misiune în acel sat. Iar printre cei care se întorseseră la Domnul, a fost un om de afaceri prosper în acel sat, cu o poziție foarte importantă în București. Era la garda financiară în București. Și făcea naveta de acolo în București. Iar acolo în sat la el lansase o afacere. Vreau să vă spun că ori de câte ori era o inițiativă de a face ceva împreună cu biserica, ori de câte ori era o problemă de rezolvat, omul acesta întotdeauna spunea: „Nu pot, nu am timp. Am de rezolvat altceva. Am de făcut asta.” Niciodată nu venea să participe împreună cu biserica la bucuriile ei, la nevoile bisericii, la curățenie. Dar să-l pui la curățenie pe domnul inspector de la garda financiară!? Nu se cobora el printre muritorii de rând. Și dădea impresia că este deasupra celorlalți.

Așa mă mâhneam în inimă când îl vedeam că revendica statutul de inspector și în Casa lui Dumnezeu. Acesta este un pericol foarte mare, ca în Casa lui Dumnezeu să ne tratăm după profesiile și după titulaturile pe care le avem. Profesiile și titulaturile trebuie să le folosim în biserică pentru a ne ajuta unii pe alții, așa cum face sora noastră, doctor de familie, care ne spune ce să facem când suntem bolnavi. Este extraordinar să facem așa. Dar când ne poziționăm deasupra celorlalți, o să găsim scuze că nu putem face una sau cealaltă. Și știți cine era cel care critica cel mai mult în acea adunare? V-ați prins! Exact omul acesta: „Că nu e bine asta, că nu e bine nici cealaltă.” Nu participa cu ceilalți, nu se bucura de părtășia celorlalți, nu venea să depună efort cu ceilalți, dar el era criticul numărul 1 în adunare. Să ne ferească Dumnezeu, dragii mei, de astfel de oameni.

Renunțare: chemarea la ucenicie implică renunțare de la confort, priorități, la unele relații care sunt bariere pentru chemarea la ucenicie. Poți astfel să te verifici. Iar verificarea aceasta pe care Domnul o aduce în dreptul acestor oameni, este aceasta: poți renunța la tot?

Dați-mi voie vă rog să explic ce vreau să zic. Nu trebuie să renunți la tot, ci trebuie să dai răspuns la întrebarea aceasta: poți renunța la tot? Și să știți că va veni testul și verificarea în dreptul unui anumit domeniu din viață. În dreptul meu au fost cel puțin trei situații în care Dumnezeu m-a verificat în relațiile cu posesiunile. De trei ori Domnul mi-a luat tot. Ba chiar o dată, nu rămăsesem pe 0, ci la -6000$. Deci eram eu cu hăinuțele mele, niște cărți și -6000$ pe care mi i-a furat un „frate al Domnului” care zisese că vrea să cumpere o mașină pentru misiune și s-a dus direct în Spania. Și Domnul m-a dezbrăcat de toate posesiunile. Cu toate acestea am supraviețuit.

Într-o altă perioadă din viață, Domnul mi-a zis: „Lasă Bucureștiul și dute spre Dâmbovița.” Mi-am pus totul într-o valiză mică și m-am urcat (și acum îmi aduc aminte) în trenul acela personal care mirosea groaznic. Mă uitam din bancheta aceea din tren spre valiză și îmi zicea: „Este tot ce am. Și acum mă duc într-un loc necunoscut.” Eram la 0, nu avea nimic. Dar știți că nu e lucru mai frumos decât locul acela când ești pe 0? Nu mai ai griji, nu te mai gândești cum să rezolvi una sau cealaltă, pentru că ești pe 0.

Este un film frumos, tare interesant la care ne mai uităm câteodată: „Scripcarul de pe acoperiș.” Un tată sărac lipit pământului, care avea trei fete, vroia să-și mărite el fetele cu bogați. Dar nici unul care venea la ele nu era bogat. Unul era sărac de numai hainele de pe el le avea, altul era cu revoluția în cap. Și uite așa fetele s-au măritat. Dar când a venit primul sărac lipit pământului, tatăl s-a gândit: „N-are nimic! N-are nimic… Dar… mai jos nu se poate duce. De aici numai în sus se poate duce.”

Dumnezeu te poate verifica și în alte privințe, te va verifica dacă poți să renunți la o relație. Câteodată relația aceea să știți că nu este după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne trage afară din relații după voia Lui. Dumnezeu ne traga afară din relații ilicite, păcătoase, rele, care ne împiedică să fim buni ucenici ai Domnului Isus. Nu dragul meu, Dumnezeu nu îți spune că pentru a fi ucenic trebuie să-ți lași profesia, afacerea sau posesiunile, ci Dumnezeu te va verifica dacă poți să le lași. Iar dacă poți să le lași, nu este absolut nici o problemă.

Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, i-a zis: „Ieși din familia ta, ieși din casa tatălui tău și vino într-o țară pe care ți-o voi arăta.” Aici a fost testul relațiilor: poți să lași totul? Iar Avraam a făcut cum îi zisese Domnul. A lăsat totul, neamul lui, protecția lui tribală, a lăsat totul în urmă.

Apoi a venit testul posesiunilor. Când slujbașii lui Lot s-au certat cu slujbașii lui Avraam pentru teren, Avraam nu i-a zis: „Uite pleacă de aici, locul este al meu, eu am venit aici, eu sunt șeful de trib, eu îl iau.” Nu, Avraam i-a zis: „Lot, uită-te și alege tu.” Astfel Avraam renunță la tot. Lot se uită și ia câmpia mănoasă a Iordanului și Avraam se duce la pietrele uscate de la munte. Și Domnul este cu Avraam, iar Lot își chinuie sufletul în Sodoma și Gomora. Renunțase la tot Avraam, de aceea Domnul i-a zis: „Avraame, ridică-ți ochii. Te voi binecuvânta Avraam!” În timp ce Lot își chinuia sufletul său neprihănit în fiecare zi, Avraam primea binecuvântările.

A venit apoi un alt test, într-o zi Dumnezeu îi verifică inima în privința relațiilor: „Avraame, ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu și adu-l ca jertfă pe Muntele Moria.” Cred că Avraam ar fi dat totul, ar fi plecat de oriunde, pe toți i-ar fi lăsat în urmă, toate posesiunile și le-ar fi dat, dar Isaac, fiul său? Pe singurul său fiu? Și cu inima frântă se duce spre Muntele Moria, ridică cuțitul, prin aceasta spunând: „Tot Doamne! Și pe fiul meu.” Și când era gata să-l junghie, Dumnezeu îi zice: „Avraame, acum știu…!” Avraam trece prin toate testele cu bine, cu brio, nota 10.

Ultimul principiu. Chemarea lui Hristos la ucenicie implică un standard. Nu poți să-L urmezi pe Domnul Isus oricum. Au fost unii chemați de noi la Domnul și au spus așa: „Eu vin, dar nu mă pot lăsa de asta, de cealaltă…” Nu se poate. Există un standard.

Vă aduc aminte de un principiu pe care l-am mai subliniat și pe care este bine să-l reamintim: statutul cere un standard, statutul revendică un standard. Îmi plac aici două exemple pe care am să vi le spun.

Imaginați-vă că antrenorul de fotbal Guardiola, este un antrenor foarte, foarte bun. A antrenat echipa Barcelona cu care a luat multe titluri, s-a dus la Bayern Munchen, a câștigat și acolo titluri, iar acum este la Manchester City. La un moment dat acest antrenor de fotbal vrea să facă un experiment neobișnuit și zice: „Am să iau un jucător din România.” Dar nu de la Steaua, Dinamo, Rapid sau echipe de top. Nu! Guardiola se duce în Ciorogârla. Iar în Ciorogârla nu este nici o echipă din liga A, B, C, D, E sau F. Erau acolo niște băiețași care jucau fotbal. S-a dus acolo când se aduna echipa din Ciorogârla și se uită, și îl vede pe Ghiță dând în stânga dând în dreapta, dribla. Iar Guardiola a zis: „Pe Ghiță îl iau și îl duc la Manchester City.” Îl ia și îl duce la Manchester City. Și foarte neobișnuit, Ghiță din Ciorogârla nu este pe banca de rezerve. La primul meci oficial, este pus de Guardiola vârf de atac. Și cu cine? Cu vârfurile de atac al echipei, cu jucători mari pe care s-au dat milioane de euro. Iar aceștia se uitau ciudat la Ghiță din Ciorogârla. Însă încercați să vă uitați la el în primul lui meci oficial. Credeți că Ghiță din Ciorogârla va juca ca în Ciorogârla? Nicidecum! Ceva în toată ființa lui îi dictează că nu se poate juca ca acolo. Știți ce va face? Adrenalina din el, statutul, poziția în care a fost așezat, îl va determina atât de tare să se ridice cât poate el de sus, la nivelul echipei Manchester City. Și chiar dacă nu știe, va da tot ce poate el, mai mult decât oricare alți mari jucători. De ce? Pentru că știe că acolo este un standard. Pentru că i s-a dat un statut pe care nu-l merita niciodată. Dar ce privilegiu să joace în așa echipă! Acest statut îl va mobiliza și va face tot ce poate el, și va juca cât poate el de bine.

Ce statut privilegiat să fii urmaș al lui Hristos! Dar cum joci jocul acesta extraordinar, de a fi un ucenic bun? Este mobilizarea aceasta în inima ta?

Al doilea exemplu este mai potrivit poate pentru tineri. Eu am făcut școala generală într-un sat apropiat de oraș, așa cum este Stupini față de Brașov. Eram așadar la țară și veneau tovarăși profesori de la oraș, dar erau de categorie mijlocie, pentru că cei de categoria grea trăgeau la oraș, la Zalău. Ei bine, într-o astfel de clasă eram cel mai bun din clasă. Îmi plăcea cartea, învățam și eram cel mai bun în general la toate obiectele, în special la matematică. La matematică luam numai note de 9 și de 10. Și mă prinsesem eu că dacă tot ridic mâna pe sus, profesoara nu mă pune pe mine să răspund, ci pe ceilalți. Acum că știam, că nu știam răspunsul, nici bine nu termina întrebarea, că eu eram cu mâna pe sus. Mai rău era atunci când mă punea și nu știam răspunsul, că începeam să mă bâlbâi pe acolo. Și luam note foarte bune, premii I, am terminat școala generală și am urmat liceul.

Imediat după anii ’90 în Zalău, după revoluție, se deschisese o clasă de informatică. La ce matematică știam eu, m-am dus la informatică. Am dat la informatică și am intrat, dar nu cu matematica, ci cu româna. Româna m-a ajutat foarte mult să trag nota aceea mai slabă la matematică și am intrat cam pe la mijloc. Impresia mea a fost că sunt la fel de bun la matematică și în noua clasă în care am intrat. De aceea mi-am încercat „norocul” și aici. Dar evident că aici nu au mers lucrurile la fel, pentru că ridicând mâna, profesorul mă punea imediat. Și cum am zis prima „enormitate”, fără drept de apel profesorul mi-a zis: „Stai jos, nota 4!” Și m-a executat cu prima notă de 4. Nu visasem în viața mea că pot să am un 4 și iată că se întâmplase. M-am dus acasă, am plâns, am jelit, au trecut câteva zile și a trecut acest necaz. M-am liniștit, m-am dus din nou la școală, dar eram mult mai discret acum, nu mai ridicam mâna, eram mai calculat. Chiar și când știam foarte bine răspunsul, ridicam tremurând. Nu mai aveam acea inițiativă și impetuozitate (așa cum venise primul la Domnul Isus).

Astfel a trecut timpul, au urmat ecuațiile, apoi graficele, funcțiile, ș.a. Știam alte exerciții și probleme să le rezolv, dar la grafice nu știu ce aveam, nu le nimeream deloc. M-a trimis la tablă odată să fac graficul unei funcții relativ simple. Și am greșit, că în loc de paranteză pătrată, trebuia una rotundă și mi-a zis la fel, același verdict: „Dute la loc, 4!” Și am încasat a doua notă de 4. Acum ora de matematică devenise un coșmar pentru mine, era coșmarul zilei. Apoi au urmat definițiile funcțiilor, injectivă, bijectivă, surjectivă, care se cam aseamănă între ele. Și profesorul m-a strigat odată pe nume: „Prodan!” M-am ridicat în picioare tremurând și mă țineam de bancă să nu cad. Și mi-a zis: „Spune definiția funcției surjective!” O știam ca „Tatăl nostru”, dar în acea teroare și teamă, am zis definiția celei bijective. Atunci profesorul a zis: „Vai de tine! Stai jos, 2!”

Și aveam acum un statut excepțional: corigent garantat. Știți însă care era consolarea mea? Că 95% din clasă erau în aceeași situație ca mine. Și am zis că dacă toți sunt în aceeași situație, nu este nici o problemă, că și eu sunt într-o „companie” bună. În ultima oră de clasă, vara era pregătită, eram corigent la matematică, profesorul a venit și fără să știm a luat catalogul l-a pus pe catedră, l-a deschis și a zis așa într-o ardelenească autentică: „No, acuma hai să trecem la pansat.” Nu am știut ce înseamnă operațiunea de pansare, dar am aflat în ziua aceea că profesorul în rubrica aceea care mai rămăsese după bubuielile date, a înfundat note de 10 la toți. Mie mi-a cinci note de 10 ca să mă poată scoate pe linia de plutire, că luasem nota 5 și în teză. Și uite așa profesorul ne-a pansat.

Credeți că în ziua aceea m-am dus acasă super fericit că am luat cinci note de 10? Nu… În ziua aceea am fost fericit că nu am rămas corigent, însă nu am să uit niciodată ce a spus profesorul după ce terminase de pansat pe toți. S-a uitat la noi (eram majoritatea băieți la clasa de informatică) și a spus așa: „Băieți! Voi sunteți la informatică! (Și atunci ne-am dat noi seama că suntem la clasa de informatică. Știți ce mândrie era în noi când ne întreba cineva în curtea liceului în ce clasă ești? Și noi răspundeam: „La informatică!” Dar numai noi știam ce înseamnă să fi la informatică, la ora de matematică. Aceasta nu o mai spuneam.) „Băieți! Voi sunteți la informatică! Și nivelul vostru este undeva pe aici jos, și voi trebuie să fiți aici sus! Așa că ne întâlnim în trimestrul viitor.” Și noi am știut că aceasta era o promisiune care se solda cu același tratament cu care parcusesem primul trimestru. Astfel ne-am dus cu bubuieli în clasa a IX-a și a X-a. Abia prin clasa a XI-a ajunsesem pe linia de plutire și abia atunci dădeam randament.

Dar am învățat lecția și principiul acesta: statutul cere un standard. Ești în statutul acesta? Bagă de seamă că este un standard pentru statutul pe care îl ai. Când te duci într-o companie și ești angajat, nu îți permiți să te trezești când vrei tu, să te duci când vrei tu la muncă, să te plimbi, să ieși la țigară și să faci ce vrei tu. Nu! Sunt niște principii. Ești în acel statut? Trebuie să respecți standardul care este cerut acolo.

Acum dragii mei, Domnul Isus Hristos spune: „Vino după Mine!” Standardul acesta este cel mai privilegiat standard pe care cineva ni-l poate da. Dar întrebarea mea este: statutul acesta este într-adevăr marcat de standardul în care ești chemat să trăiești? Evident vei da răspunsul acesta în măsura în care înțelegi că ucenicia implică permanență, implică renunțare și implică un standard pe măsura Celui care te cheamă. Amin!

Post a comment