Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

26 October 2016

Luca 7:11-17 – Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 7:11-17 – Sorin Prodan – Providenta Brasov

O întâlnire între viață și moarte

Ultimul nostru popas în Evanghelia după Luca a fost la acel episode în care Domnul Isus vindecă robul unui ofițer roman. Ofițer despre care Domnul Isus spune în final că nici chiar în Israel nu a găsit o credință așa de mare ca la acest străin dintre neamuri.

Așa cum de fiecare dată am început mesajele din Evanghelia după Luca, și în această zi trebuie să ne întoarcem la lucrul cel mai important pe care trebuie să-l înțelegem atunci când parcurgem această Evanghelie. Luca inspirat de Duhul lui Dumnezeu își propune ca să demonstreze scriind această Evanghelie, că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Dacă lucrul acesta este clar pentru noi, toată viața noastră se aliniază la această realitate.

De altfel, întreaga Scriptură are scopul acesta, de a demonstra că planul lui Dumnezeu de răscumpărare se împlinește în Domnul Isus Hristos, Fiul Lui. Luca face lucrul acesta începând să arate că prin naștere, prin trăirea și viața Lui încă din pruncie, prin Cuvântul pe care Domnul Isus Îl proclama, prin minunile și semnele pe care El le făcea, prin moartea și învierea Lui glorioasă și în final prin înălțarea Lui la dreapta Tatălui, El este dovedit cu putere, fără echivoc, că este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul și Salvatorul nostru!

În această zi ajungem probabil la punctul culminant a ceea ce înseamnă lucrarea lui Hristos sub forma minunilor Sale pe pământ: o înviere!

De regulă nu dau titluri mesajelor. Am fost învățați la școală că o predică bună trebuie să aibă și un titlu bun. Pentru mine titlul este unul singur pentru toată Evanghelia după Luca: Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Însă în această zi mă gândeam că acest mesaj cere, strigă după un titlu. Și am dat un titlul acestui mesaj: „O întâlnire între viață și moarte!” Ce se întâmplă când viața se întâlnește cu moartea?

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că imediat în ziua următoare Isus S-a dus într-o cetate numită Nain. Această cetate se afla la o distanță de circa 30-35km de Capernaum, acolo unde Isus a vindecat pe robul acestui sutaș. Acest drum de 35 de km, vreau să vă spun că este un drum de circa o zi. Ca să parcurgi acești km, trebuie să te trezești devreme, să pornești la drum și să ajungi la locul dorit.

Evident în vremea aceea nu erau mijloacele de transport de care astăzi noi beneficiem. De regulă oamenii parcurgeau drumul pe jos dintr-o cetate în altă cetate. Cei care erau mai înstăriți aveau animale, de regulă asini, măgari sau unii mai bogați aveau cămile. Puteau astfel parcurge mai ușor drumul, dar de obicei se mergea într-un ritm obișnuit de pas al unei persoane.

Dar ce m-a impresionat pe mine citind acest pasaj, este ce spune versetul următor: „Împreună cu El mergeau ucenicii Lui și norod mult.” Acum înțeleg că ucenicii atunci când se dedicau unui ideal, acela de a fi învățați de un rabin, era de așteptat că se duceau peste tot unde acel învățător mergea.

Erau în vremea aceea învățători care cei mai mulți stăteau în satul sau orașul unde s-au născut. Și ucenicii se adunau pe lângă el, precum Pavel la Efes în casa lui Tiran, unde a stat doi ani de zile. Dar erau și învățători sau rabini itineranți, care călătoreau și mergeau dintr-o parte în alta. Și atunci ucenicii care se dedicau și doreau să fie învățați de acel rabin, călătoreau împreună cu el. Cumva nu stârnește o curiozitate sau surprindere faptul că ucenicii mergeau împreună cu El. Dar ce mă surprinde pe mine, este că Scriptură spune că norod mult a mers împreună cu El.

Din zona aceea, din jurul Mării Galileii, norodul care a venit să-L asculte acolo în nordul Mării Galileii, unde a rostit predica de pe munte și a pornit împreună cu Isus oriunde mergea El. Astfel a străbătut norod mult, probabil sute sau mii. Au străbătut o distanță de 35 de km din Capernaum în cetatea Nain.

Firește, îmi pun întrebarea ce anume i-a făcut pe oamenii aceștia poate să-și închidă casele, să-și lase poate animalele în grija unor vecini care au rămas acasă, să lase totul în urmă și să pornească și să se ducă 35 de km împreună cu Isus? Ce anume i-a făcut?

Mă gândesc că pe unii învățătura Lui i-a marcat atât de puternic, încât au spus: „Dorim atât de mult să mai auzim cuvânt de la acest Om, încât putem lăsa totul deoparte și să ne ducem din cetate în cetate unde Se duce El, să mai sorbim de pe buzele Lui Cuvânt de la Dumnezeu.”

În Evanghelia după Matei, acolo unde se încheie predica de pe munte, Cuvântul spune: „După ce a sfârșit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învățătura Lui. Căci El îi învăța ca unul care avea putere. Nu cum îi învățau cărturarii lor.” Atunci după ce guști vinul ceresc al lui Dumnezeu, tot ce mai guști apoi de la oameni, nu mai are acel gust divin. Astfel norodul a zis „Vrem să mai ascultăm Cuvânt” și s-a dus după El.

Alții mă gândesc că au simțit acea autoritate divină și au simțit că acesta este sau ar putea fi Mesia, pe care de atâtea secole, de atâtea generații poporul aștepta. Și au mers după El.

Alții cu siguranță au început să-L urmeze pe Isus parcugând distanțe mari datorită minunilor pe care le făcea. Doreau să mai vadă o minune. Doreau să mai participe la ceva total neobișnuit, decât viața lor obișnuită, care poate se afla într-o stereotipie.

Iar alții se duceau după Domnul Isus cu siguranță pentru că le dădea pâine și pește. Chiar Domnul Isus a spus odată lucrul acesta, pentru că știa că Îl urma datorită minunilor pe care le făcea și că hrănea poporul. Era ușor pentru unii să nu mai muncească poate, să nu mai stea la pescuit, că venea totul ca la restaurant. Dar Domnul știa inima lor.

În ultima călătorie pe care am făcut-o în Italia, primul loc pe care l-am vizitat a fost într-o localitate de lângă Milano, numită „Lissone”. Pastorul de acolo ne-a luat și ne-a dus să ne arate un parc imens, unde era o reședință veche a unei case regale italiene. Parcul acesta era de sute de hectare. Era acolo un loc deschis unde erau mii de hectare libere. Și pastorul mi-a zis: „Doar cu câteva zile în urme aici au fost peste 100.000 de tineri la un concert. Au venit din toată Italia.” Mi-a spus că fratele lui a venit de undeva din zona Romei, și-a lăsat serviciul, și-a luat concediu fără salariu, ca să se ducă la acest concert. A plătit sute de euro ca să participe la acest concert și a stat trei zile, aproape zi și noapte, acolo în frig să audă muzica de la concert.

Îmi aduc aminte când a fost Michael Jackson în România, în București, când a făcut greșeala aceea de a zis „Salutare Budapesta!” Nici nu știa unde se află, că era în București, nu în Budapesta. Imaginați-vă reacția pe care a avut-o publicul. Începuse cu stângul. Însă indiferent de aceasta, colegii mei (clasa a IX-a sau a X-a) s-au dus la concert. Majoritatea s-au dus din Zalău la concert în București. Am rămas la ore doar cinci sau șase elevi, câțiva pocăiți și unii care nu au avut bani să se ducă. Și au stat nu știu câte zile acolo pe stadion și când s-au întors, mi-au povestit câți au amețit la concert. Mă uitam și îmi spuneam: „Ce forță fenomenală îi atrage pe tinerii aceștia la astfel de concerte?”

Dacă vă uitați astăzi ce concerte se dau, cu acele lumini și creaturi demonice pe scenă, toți acolo sărind și închinându-se într-un fel de act de închinare. Este ceva acolo care îi atrage și îi face să lase totul, să dea bani și să ajungă la concert.

Pun imaginea aceasta în relație cu poporul lui Dumnezeu care ar trebui să fie pasionat pentru Dumnezeu. Îmi pun întrebarea: câți dintre noi suntem în stare să facem sacrificii ca acestea, pe care cei din lume le fac pentru închinare înaintea lui Satan, ca noi să ne închinăm Dumnezeului nostru? Când a fost ultima dată când ai fost mișcat de așa dorință de a te închina lui Dumnezeu sau asculta Cuvântul Lui, încât să poți să închizi casa și să te duci să stai măcar câteva zile în prezența lui Dumnezeu?

Eu îmi aduc aminte că am trăit astfel de momente. Când spun că îmi aduc aminte, mă întristez în inima mea. Am trăit astfel de momente când pur și simplu chiar nu mai conta absolut nimic. Eram în stare să las absolut totul deoparte și să mă duc acolo  unde știam că este Domnul, unde știam că un om al lui Dumnezeu aduce Cuvântul și sorbeam Cuvântul lui Dumnezeu din fiecare vorbă pe care o pronunța.

Cu siguranță nu vreau să spun că aceasta trebuie să fie normalitatea și norma vieții. Dar nu-i așa dragii mei că din când în când avem nevoie de o mișcare a Duhului? Din când în când ar trebui să putem și noi închide totul ca cei din Capernaum și să mergem 35 de km pe jos, să-L urmăm pe Cel ce are cuvintele vieții veșnice.

După ce au mers toată distanța aceasta, s-au apropiat de cetate și când au intrat pe poarta cetății, iată că un cortegiu funerar venea din cetate pe poarta cetății. Și acolo la poarta cetății, cortegiul care venea dinspre Capernaum dădea să intre în cetate, iar celălalt cortegiu care ieșea din cetate se întâlnește cu celălalt cortegiu la poarta cetății. Aceasta este întâlnirea între viață și moarte! Un cortegiu care venea din cetate, marcat de durere, de suferință, de lacrimi și un cortegiu care venea în cetate, marcat de bucurie, de entuziasm, de viață.

Haideți să ne uităm puțin la cortegiul care ieșea din cetate. Când ne uităm la acest cortegiu, vedem deja o imagine de un dramatism maxim. Cuvântul spune că era o raclă în care se afla un mort. Ei nu aveau sicrie cum avem noi astăzi. Racla aceea era un fel de targă pe care cel decedat era pus și înfășurat deja într-un fel de giulgiu, îmbălsămat deja cu fel și fel de substanțe, care să împiedice mirosul. Și înmormântarea nu era ca la noi, unde aștepți trei zile și apoi are loc înmormântarea. Acolo, de regulă, după ce avea loc decesul, datorită condițiilor climaterice și faptul că trupul intra în putrefacție imediat și nu puteai să-l ții nici măcar o zi, înmormântarea avea loc imediat. Deja începeau pregătirile, cineva săpa repede o groapă. Cei bogați aveau deja morminte săpate în stâncă și erau cumva asigurați, și totul se petrecea relativ repede.

Unii comentatori spun că decesul a avut loc cu cel mult o zi înainte. Iar unii spun că a avut loc chiar în ziua aceea.

Ne uităm la acest tablou și în spate poate ținând de mână pe acel tânăr, era mama acelui tânăr.

Suntem așadar expuși la o suferință într-o dimensiune extremă. Tânărul e posibil să fi avut 20 de ani aproximativ. Nu aș spune 30 de ani, pentru că poate ar fi fost căsătorit deja și am fi aflat și de soția lui și căsătoriile aveau loc relativ repede în Israel. Mortul era tânăr, că îi spune „tinerelule.” Era poate undeva la 20 de ani.

Mama lui era văduvă. Știți ce însemna acest lucru? Că în timp ce îl ducea pe fiul ei să-l îngroape, imaginea era dublată de moartea soțului ei. Statutul de văduvă în Israel, era unul foarte greu, adesea ingrat, că oamenii judecau viața după astfel de situații spunând că este un blestem. Momentul în care soțul ei a murit, ea a pierdut protecția, pentru că și statutul femeii nu era unul privilegiat într-o societate religioasă, care nu înțelegea adeseori demnitatea umană. Totul era butonat de legile pe care rabinii le scriau. Rabinii au făcut legi prin care au diminuat demnitatea femeii. Nu Dumnezeu, rabinii, învățătorii lui Israel care nu aveau în ei Duhul lui Dumnezeu. Domnul Isus a fost Cel care a venit și a recuperat statutul femeii.

Femeia aceasta, în momentul în care soțul ei a murit, consolarea ei a fost că avea un fiu, dar unul singur. Acest fiu e devenit în mod automat protectorul ei, chiar dacă era tânăr. În momentul în care acest fiu a murit, ea a rămas fără nimic, absolut nimic. Este sfâșietoare imaginea aceasta, este probabil cea mai cumplită experiență.

Îmi aduc aminte când în anii școlii generale, într-o dimineață mama a venit, m-a trezit și mi-a spus: „Sorin, am aflat că a murit Marcel.” Marcel era colegul meu de clasă. Nu era cel mai bun la învățătură, dar era cel mai voinic, cel mai bine făcut, era mai înalt decât toți din clasă. Stătea în ultima bancă, pentru că de acolo vedea mai bine. Dar pentru clasă Marcel devenise un fel de șef, pentru că avea fizicul lui dominant. Cam toți îl respectam, nimeni nu vroiam să avem de-a face cu el pe linie conflictuală. Dacă erai prieten cu Marcel era bine, dar dacă aveai o problemă te duceai la Marcel și îl luai să-ți rezolve conflictele. Era atletic și era cel mai bun la fotbal din clasă. Știți ce înseamnă pentru o clasă când e vorba de fotbal și apar conflicte. Dacă se încăiărau doi sau trei, venea Marcel și ți-i luat rapid deoparte și făcea să înceteze lupta. Nu era un băiat rău, era un băiat de treabă. De multe ori m-am dus cu el la pescuit.

Tatăl lui lucra la CFR și el a rezolvat cumva să-și aducă lemn acasă din traversele care se puneau sub liniile de tren. Știți că acele traverse sunt îmbibate de un ulei care să împiedice putrefacția lemnului. L-au tăiat, l-au pus în foc și peste noapte soba care probabil nu trăgea bine, a scăpat gaze și uleiul acela a lăsat fum în casă și Marcel cu fratele lui dormeau acolo. Fratele lui avea obiceiul de a trage toată plapuma peste cap și acest lucru l-a salvat. L-au găsit însă în comă profundă și l-au recuperat după câteva zile de comă, dar Marcel, cel întâi născut al familiei a murit.

Imaginile din acea zi nu se vor șterge niciodată din memoria mea. A venit toată localitatea, mii de oameni au fost acolo, s-a blocat strada și mă uitam la părinții lui, zdrobiți de durere, cu sentimentul vinovăției, că și-au omorât fiul. Strigătul acela disperat „Te-am omorât, te-am omorât!” intra în urechile fiecărei persoane de acolo. A fost dus aproape prin toată localitatea pe umeri, până la groapă. A fost atât de greu să mă uit la doi părinți care nu mai știau ce să facă de durere.

Îmi aduc aminte de înmormântări în care am văzut copilași de câțiva ani de zile. Te uiți la părinții care plâng acolo lângă sicriu, și vai ce durere!

Nu există (din punctul meu de vedere) durere mai mare decât pentru niște părinți să-și înmormânteze copiii. Dați orice opțiune părintelui, să rămână fără mâini, fără picioare, dați-i chiar opțiunea de a-și dona inima și de a intra el în pământ și o va face cu cea mai mare bucurie ca să-și salveze copilul.

Această mamă nu a avut opțiuni, nu a avut alternative. Și acum se ducea spre groapă. Înrmomântarea a avut loc în cetate și se duceau spre groapă.

De regulă când mulțimile mergeau, să știți că și grupul care mergea cu Domnul Isus spre cetate, era însoțit de unii care fluierau, așa se mergea.

Până și în războaie ați văzut că atunci când se mergea la luptă, era o fanfară care dădea cât de cât o veselie înainte de impactul în care vor muri foarte mulți.

Cortegiul care mergea cu Domnul Isus era însoțit de o muzică veselă. Cortegiul funerar care ieșea din cetate trebuiau să angajeze întotdeauna fluierători care să cânte din fluier. De regulă erau doi. Cei doi nu fluierau în armonie, trebuiau să fluiere în disonanță. Ce fluiera unul, celălalt trebuie să facă pe dos. Să fie un fel de muzică fără noimă. Pe lângă aceasta, fiecare cortegiu funerar trebuie să angajeze o bocitoare. Erau femei în vremea aceea care așa știau să plângă la o apăsare de buton. Într-o secundă scoteau lacrimi și zbierau și țipau.

Eu pentru că am studiat literatura, am studiat și folclor literar sau cultură populară românească. Chiar în ziua de astăzi sunt în anumite comunități tradiționale bocitoare, care îți plâng excepțional. Știu cuvintele cele mai alese ca să-ți stârnească lacrimi ș.a.m.d. Și bocitoarea țipa și cei doi din fluier cântau în disonanță. Aceasta trebuie să se creeze, un haos care să arate că moartea a stricat totul.

Auzeai cortegiul acesta venind cu toată disonanța aceea și un altul care vine frumos, în armonie, în bucurie și se întâlnește viața cu moartea. Aici este extraordinar! Cuvântul spune că „Domnul când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea.”

Aici este adus înaintea noastră un atribut al divinității, al dumnezeirii, care este extraordinar și la care trebuie să ne uităm întotdeauna, înainte poate de a ne uita la alte atribute, care pe unii îi incomodează: la mila Lui, la dragostea Lui care este încărcată de milă. S-a uitat la această femeie, I s-a făcut milă de ea, s-a apropiat de ea, cred că a luat-o cu gingășie și i-a spus: „Nu plânge.”

Nu știu dacă acea femeie și-a dat seama că Acesta este Isus. Dar după ce i-a spus acest lucru, S-a apropiat, s-a atins de racla aceea, oamenii s-au oprit în uimire gândindu-se ce ar vrea să facă Omul acesta și El a spus atât doar: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!”

În momentul acela șocul pentru mulțime a fost de nedescris. Au văzut cum tânărul acesta înfășurat în giulgiu alb a început ușor să se miște și probabil oamenii s-au dat în spate. Alții văzând ce se întâmplă, s-au apropiat să-l ajute să se desfacă din giulgiul acesta. Și Cuvântul spune că „Mortul a şezut în capul oaselor.” Adică s-a ridicat și a stat în picioare. Domnul l-a luat și l-a dus la mama lui.

Este frumos să ne uităm la detaliile acestea dragii mei, pentru că sunt extraordinare! Imaginați-vă pe mama care își vede fiul în viață. Ce frumos, ce bucurie! De la durerea ei cea mai mare, la bucurie ei cea mai mare! Niciodată nu trăise o bucurie ca în clipa aceea.

Aici este momentul în care Domnul Isus demonstrează fără discuție, că El are putere peste viață și peste moarte, lucru pe care l-am înțeles și din textul anterior. Ofițerul roman care i-a spus să nu vină în casa lui, ci doar să poruncească să fie vindecat, a conștientizat faptul că Isus avea putere viață și peste moarte. Este o demonstrație fără discuție că El este Domnul vieții.

„Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Un mare proroc S-a ridicat între noi; şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Vestea aceasta despre Isus s-a răspândit în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile.” Evident că așa ceva se răspândește peste tot. Oamenii s-au dus și au spus: „Am văzut cu ochii noștri pe acest tânăr înviat din morți.”

Când oamenii au spus că un mare prooroc s-a ridicat printre ei, era adevărat. Era o împlinire profetică, se întâmpla ceva acolo. Dar de regulă când un prooroc se ridica în mijlocul poporului, acel lucru însemna un act de judecată. Orice prooroc care s-a ridicat de-a lungul istoriei, s-a ridicat împotriva păcatul poporului. Dumnezeu vorbea și mustra poporul. Aici are loc însă o schimbare. Proorocul care S-a ridicat între ei nu venea să judece, ci să vindece poporul. Căci judecata este lăsată mai târziu. El aducea viață, aducea vindecare, aducea pâine. Isus este Dumnezeu întrupat care are autoritate asupra vieții și asupra morții.

Acum dragii mei, aș vrea să vedem câteva aplicații pe care le extragem din niște afirmații de bază.

Prima aplicație: moartea este rezultatul direct al păcatului. Acest lucru trebuie să-l înțelegem cu toții foarte bine. Dincolo de situații de accident sau de boală, sau de bătrânețe, moartea este rezultatul direct al păcatului. Dacă înțelegem lucrurile din perspectiva aceasta, am să vă spun care trebuie să fie atitudinea noastră.

Înainte ca să cadă Adam în păcat, Dumnezeu i-a spus: „În ziua în care vei mânca, vei muri negreșit.” Și aceasta s-a întâmplat. În ziua aceea Adam a intrat într-o moarte. O moarte marcată de moartea fizică și apoi de moarte veșnică, dacă nu avea împăcarea cu Dumnezeu.

Ieri seară am avut o discuție cu soția mea. Nu știu câți ați urmărit dezbaterile acestea pentru alegerile din State. Noi avem cetățenie americană, dar este poate o dilemă neîntâlnită pentru soția mea mai ales, dar și pentru mine. Am vrut și eu să votez pentru prima dată. Este un drept constituțional și o datorie civică. Judecând lucrurile fără sentimente patriotice, judecând lucrurile raportat la ce sunt și ce spun oamenii aceștia, este probabil dilema cea mai mare care a fost vreodată întâlnită într-o campanie electorală din State: doi oameni corupți, doi oameni care au mințit mereu, doi oameni care vin și mint poporul. Și lumea în general cunoaște lucrul acesta. Situația pentru cei mai mulți din America, este să aleagă răul cel mai mic.

A venit momentul când au fost întrebați despre avort și candidatul democraților a spus că susține libertatea femeii de a decide avortul chiar și în luna a noua. Am rămas șocat când a afirmat acest lucru. Celălalt candidat a reacționat puternic, a folosit afirmația aceea, afirmând foarte clar că este o anomalie să faci lucrul acela în luna a noua. Nu că el a fost întotdeauna dedicat susținerii vieții, că și el ani de zile a susținut avortul, iar acum a schimbat strategia pentru politică și poziție.

Dar soția mea a început să-mi spună ce înseamnă un avort la acea vârstă a copilului. Faptul că avortul are loc e ca și cum ar fi în luna I sau a II-a. Sau este luat cu forcepsul și zdrobit. Uneori probabil copilul este viu când este extras din uter și este lăsat să moară.

Criminalii din America, din statele care au pedeapsa capitală când sunt executați, au un tratament uman: li se dă o injecție, adorm liniștiți și mor. Copii nenăscuți au un tratament barbar. Pentru că cineva spune că este un drept mai mare, dreptul femeii de a avea libertatea să facă ce vrea în detrimentul dreptului copilului la viață din pântecele ei.

În timp ce îmi povestea soția lucrurile acestea, vă mărturisesc că o aveam în imagine pe această femeie și s-a născut o ură în inima mea. Era greu să te stăpânești și să-ți oprești sentimentele acelea.

Acum aș vrea să vă gândiți la altceva dragii mei. Când noi înțelegem că de fapt dincolo de o persoană în sine, este o realitate a păcatului care dospește în oameni ca aceștia (și adesea în noi) și că păcatul duce la moarte, vreau să vă întreb ce fel de ură ar trebui să am eu față de păcat? Și ce fel de ură ar trebui să ai tu față de păcat? În orice formă s-ar manifesta acest păcat.

Știți ce mi-a descoperit Dumnezeu meditând la aceste lucruri? Mi-a descoperit următorul lucru: că orice păcat în care eu particip, orice păcat pe care eu îl fac, este ca și un fel de conspirație în tot ce înseamnă realitatea căderii și a morții. Da, prin minciuna mea nu omor pe cineva, dar prin ea eu intru într-un fel de sistem al răului care duce la moarte. Când ești ispitit în orice formă (să deschizi computerul și să te uiți la mizerii, să minți ca să obții un avantaj, să faci niște lucruri care nu sunt demne de niște copii ai lui Dumnezeu), nu ar fi frumos și nu ai fi motivat în momentul acela să zici un „Nu!” hotărât? Știind și dorind ca noi să nu participăm în conspirația aceasta a răului și a morții, care duce lumea aceasta la moarte.

A doua aplicație pornește de la faptul că moartea aduce suferință. Acolo unde moartea lovește, produce un cutremur, un seism al tuturor convingerilor pe care le avem, a valorilor pe care le avem.

De multe ori m-am gândit la un lucru și pentru mine vreau să vă spun că este atât de greu! Ca părinți știți că auziți copilul în miez de noapte plângând, țipând de durere, te trezești, te duci la el, încerci una, încerci alta și nu mai știi ce să faci. Și deodată vine un gând: probabil copilul are o problemă pe care nu o știi. Vrei să chemi salvarea, nu o chemi, stai în lupta aceea interioară și câți dintre voi nu v-ați imaginat moartea copilului? Cred că majoritatea. Și să stai și să te gândești că copilul tău ar putea muri și că ar trebui să fii la înmormântare, este groaznic, este teribil! Fiorii morții vin și îți cuprind inima.

Atunci când mă gândesc la aceste lucruri, îmi pun întrebarea: cum m-aș mai uita la Dumnezeu dacă astfel de lucruri s-ar întâmpla? Vreau să vă spun dragii mei, că moartea, mai ales în situații în care nu are loc în mod natural la vârsta de bătrânețe (unde înțelegi că este sfârșitul vieții omului), ci are loc prematur, vreau să vă spun că durerea pe care cineva o trăiește în inimă, la fel cum este și în cazul femeii din textul nostru, vă spun că durerea este exponențial mai mare decât durerea fizică. Vă spuneam că orice părinte ar suporta orice fel de durere fizică, dar să nu vadă moartea copilului.

Ei bine, dragii mei, știți care este aplicația? Acolo este momentul în care noi trebuie să arătăm milă! Acolo este momentul în care noi trebuie să ne apropiem de cel ce trăiește realitatea aceasta și să arătăm milă cu multă înțelepciune! Nu cu cuvinte de genul „Știu cum îți este, înțeleg cum îți este.” Nu! Uneori nu trebuie decât să stai lângă cel ce plânge și să plângi împreună cu el. Nu vorbi prea mult, doar mângâie-l, arată-i milă.

Și în final, dincolo de faptul că este durere și suferință, dincolo de faptul că moartea este rezultatul direct al păcatului, aș vrea să ne aducem aminte de un lucru: că moartea va fi biruită definitiv! Isus Hristos a murit ca noi să nu mai murim moartea aceea eternă, veșnică!

Ascultați câteva versete din 1 Corinteni 15: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” Glorificat fie Numele Lui!

Iar cartea Apocalipsei încheie atât de frumos cu această imagine a vieții, în care moartea este pe deplin biruită. Cuvântul spune în capitolul 20: „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.” Aceasta este judecata!

Apoi din capitolul 21, Cuvântul ne spune: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi.” Moartea va dispărea din existență absolut definitv.

Dar lucrul pe care trebuie să-l înțelegem dragii mei, este următorul: nu moartea fizică este ceea ce trebuie să ne înspăimânte, ci a doua moarte! Căci Scriptura spune că toți suntem datori cu  moartea aceasta fizică. Durerea este mare când se întâmplă prematur. Toți trebuie să murim, acesta este rezultatul păcatului și al principiului și al blestemului care a venit peste omenire prin păcat. Dar moartea a doua este cea care trebuie să ne înspăimânte pe fiecare. Și pentru aceasta trebuie să ne rugăm pentru credința noastră, credința altora, credința copiilor noștri, ca să nu moară a doua oară și să fie despărțiți de Dumnezeu.

Vreau să închei cu a treia aplicație. Dragii mei, îmi aduc aminte că am asistat la înmormântarea mai multor copii. Este durere foarte mare. Dar știți ce? Cu toții de aici vom asista la multe înmormântări și vom asista poate la înmormântarea unor copii. Și poate unii dintre noi vor trebuie să stea la înmormântarea propriilor copii.

Așa cum am spus acolo, totul se mișcă sub picioarele noastre și suntem încercați în credința noastră. Dar vreau să ne aducem aminte de aceste cuvinte ale Scripturii, ale lui Dumnezeu: „Că moartea va fi înghițită de biruință.” Și când vom sta acolo, vreau să vă spun că sub picioarele noastre nu va fi nisip, sub picioarele noastre nu vor fi aburi sau niște scânduri care se mișcă, ci va fi o stâncă care este parte dintr-un munte care reprezintă promisiunea lui Dumnezeu.

În ziua aceea eu și tu trebuie să ne aducem aminte că noi stăm pe o promisiune: că moartea va fi înghițită de biruință! Promisiunea că nu peste multă vreme îi vom vedea din nou pe cei dragi ai noștri. Nu peste multă vreme vom sărbători cu toții în noua creație a lui Dumnezeu, viața! Și moartea nu va mai fi!

Astfel ne pregătește Dumnezeu pentru momentele grele. Când mă veți chema, când mă veți suna și mă veți anunța cu durere că cineva drag a plecat în veșnicie, am să vă aduc aminte de aceste cuvinte. Și de veți veni la înmormântarea mea, să mi le amintiți. Nu mie, ci celor care vor sta în jurul meu. Moartea va fi înghițită de biruință! Aceasta este nădejdea noastră dragii mei, aceasta este speranța noastră, în ciuda durerii și urâciunii care este în moartea aceasta.

Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care a murit ca noi să avem viață. Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie înălțat! Trăiește pentru El, urând păcatul, neparticipând în conspirația morții. Mângâie pe cei ce trăiesc durerea morții și adu-ți aminte că moartea va fi înghițită de biruință. Amin!