Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

13 February 2017

Luca 8:22-25 - Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 8:22-25 – Sorin Prodan – Providența Brașov

Suntem într-o secțiune a Evangheliei după Luca, în care Îl urmărim pe Domnul Isus mergând din cetate în cetate și din sat în sat, ca să propovăduiască și să vestească Evanghelia Împărăției. Cu El erau 12 apostoli și mai multe femei, un grup. Cuvântul ne spune în Luca 8:4 că s-a strâns o mulțime mare. Atunci când ne uităm la mulțimea aceasta care Îl îmbulzea, care umbla după El, care se aduna și întreba „Unde este?” și Îl urmărea până acolo încât Domnul adesea obosea tare și încerca să se retragă din îmbulzeala aceasta a mulțimii și să găsească un loc mai liniștit.

Când vedem mulțimea aceasta, poate mulți dintre noi am zice: „Fenomenal! Ce impact! Ce mișcare, ce revoluție, ce trezire!” Dar Domnul Isus nu era precum politicienii noștri care își numără mulțimile. Dimpotrivă, El se uita la mulțime și cum spune în Ioan: „El știa ce este în inima fiecăruia din ei. Și nu Se încredea în ei pentru că îi cunoștea pe toți. Nu avea trebuință să-i facă cineva mărturisire despre nici un om, pentru că El Însuși știa ce este în om.” După cum Domnul Isus știe și astăzi ce este în inima ta și în mintea ta, în intențiile tale și ale mele! El știe.

Dacă noi dăm impresia că suntem spirituali și cântăm cu ochii închiși sau ridicăm mâinile, să știți că acest lucru s-ar putea să nu-L impresioneze pe Domnul Isus. Ba dimpotrivă, s-ar putea să-L dezamăgească, pentru că starea inimii și a ființei tale nu sunt cele pe care le exprimi cu mâinile, cu ochii, cu trupul.

De accea nu era impresionat de mulțimile dinaintea Lui, ci dimpotrivă le spune franc: „Aici sunteți puțini care ascultați Cuvântul lui Dumnezeu așa cum trebuie.” În fața Cuvântului noi suntem confruntați cu o ascultare. Este o de ascultare. Iar în funcție de ascultare aceasta, noi devenim un sol, un pământ fie bătătorit, fie spinos, fie bulgăros, fie stâncos sau un pământ bun, pe care Cuvântul lui Dumnezeu se așează și aduce roadă și are efect în viața noastră, efect transformator, sfințitor.

În mulțimea aceea mare, la un moment dat mama și frații Domnului Isus vin, și pentru că nu-și puteau face loc, trimit cumva pe unul din cunoscuții Domnului sa-I spună Lui că sunt acolo și că vor să ajung acolo la El. Atunci când acesta vine și spune Domnului „Mama Ta și frații Tăi sunt afară și vor să Te vadă”, Domnul Isus Hristos spune: „Mama Mea și frații Mei sunt aceia care ascultă Cuvântu Lui Dumnezeu și-L împlinesc.”

În acest context Îl vedem pe Domnul Isus. Aceasta era de fapt realitatea de zi cu zi a Domnului Isus, predica Evanghelia Împărăției mulțimilor care-L îmbulzeau. Unii erau într-adevăr flămânzi, alții au văzut că vindecă și veneau acolo cumva poate o vindeca aritmia inimii, sau problema sufletească, sau știu eu ce necazuri o fi având ei.

Așa se face că într-una din aceste zile extrem de aglomerate și tumultuoase, Domnul Isus obosește. Domnul Isus nu era Iron Man, omul de oțel, nu era Superman, cum sunt portretizați aceștia eroi. Era Dumnezeul întrupat în carne și oase! Aici ne este prezentat în mod extraordinar tabloul în care vedem atât partea umana, cât și partea divină, umanitatea și divinitatea Domnului Isus îmbinânduse.

Ceea ce teologii nu pot să explice cum Domnul Isus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu întrupat, în totalitate divin, în trup, în totalitate uman, umbla printre oameni. Marea taină pe care teologii nu pot să o exprime, este exprimată într-un tablou simplu. Și singurul lucru care rezolvă dilema aceasta este credința! Prin credință noi putem pricepe lucrurile pe care filozofi cu multă minte și creier nu pot să le rezolve. Credința ne duce în universul cunoașterii profunde și tainice a dumnezeirii.

Ce se întâmplă în ziua aceea? Domnul Isus urcă în corabie împreună cu ucenicii și le spune: „Hai să trecem dincolo de lac.” Pornesc de undeva din partea de nord-vest, undeva spre partea de est sau sud-est, pentru că următorul episod este undeva în Gadara, în ținutul gadarenilor.

Așadar ucenicii erau în această corabie și treceau împreună dincolo de lac. Atmosfera era liniștită, probabil era soare, vâsleau. Între timp Domnul Isus a adormit, oboseala și-a spus cuvântul. Predicase și a obosit.

Aici vreau să mă opresc puțin și sa spun celor care au impresia că predicatul este o treabă ușoară, să vii aici în față să vorbești niște lucruri. Și unii au sentimentul, poate din perspectiva omului care muncește 8 sau 10 ore pe zi la un patron, sau la o firmă și se gândește: „Ce ușor e pentru fratele Bebe, sau Sorin, sau Alex, sau alții care predică. Vin și predică duminica 45 de minute sau un ceas și ne obosesc de ne-au rupt și gata! Ce slujbă interesantă au aceștia, ce ușor le este!”

Dragii mei, vă mărturisesc un lucru: am lucrat la computer programare și treaba aceasta nu-i ușoară. Am fost și profesor la catedră și am predat literatură și am făcut și alte lucruri. Dar vă mărturisesc că cel mai greu lucru de făcut, este să predici! Vă mărturisesc că după câte un mesaj, așa sunt de rupt că aș fi putut munci trei zile în șir și nu mă frângea atât de mult. Există un consum în exercițiul predicării, care nu se poate compara cu nimic, cu muncă fizică sau muncă intelectuală.

Într-o zi după ce pregăteam sau scriam alte lucruri despre adevărul Scripturilor, mergeam acasă, iar David și Lucas, băieții mei, trăgeau de mine și vă spun că nu mă mai puteam ridica de pe scaun. În altă zi m-am dus acolo unde îmi fac casă și am dat cu lopata nu știu câte ore, de așa m-am rupt că nu mai puteam împinge roaba. O împingean un metru, mai stăteam, o mai împingeam un metru, iar mai stăteam. Se vede că nu sunt obișnuit cu munca fizică. Însă după ce am mers acasă și am făcut un duș, vă mărturisesc că am început să mă joc cu băieții și fugeam prin casă, de mă uitam la mine și-mi ziceam: „Ce-i cu mine domle’!? ” În mod normal ar trebuie să fiu mai obosit decât atunci când vin de la birou.

Domnul Isus era obosit de atâta predicare și El predica mult mai mult, evident, toată ziua probabil. De aceea a adormit și în timp ce dormea, deodată, din senin au apărut norii, totul s-a schimbat și a început pe lacul acela un vârtej de vânt că se umplea corabia de apă și erau în primejdie.

Aici din nou vreau să fac un popas și dacă tehnica ne ajută, aș vrea să ne uităm puțin la acest loc pe videoproiector, care este lacul Galileii. Ați remarcat când ați citit evangheliile că se folosesc două numiri pentru locul acesta? Luca folosește cuvântul „Lacul Galileii”, iar ceilalți evangheliști folosesc și termenul de „Marea Galileii.” Însă dacă ne uităm atent la cum arată locul acesta, cu toții ajungem la concluzia că nu-i o mare ca Marea Neagră, sau Marea Nordului, sau Marea Caspică, ci este un lac precum Lacul Sfânta Ana, Lacul Vidraru sau alte lacuri.

Remarcați că se află este undeva în zona Galileei. În partea de sud este Iudeea. De undeva dinspre nord pornește pârâul Iordan, care intră în marea Galileei. Astăzi râul Iordan face granița între Israel, în partea de vest și Iordania din partea de vest.

Am fost acolo și am înconjurat tot lacul acesta cu mașina. Puteai să vezi dintr-un capăt al lacului celălalt capăt. Lângă lacul acesta se afla chiar ținutul gadarenilor. Credeți-mă, când am ajuns acolo în locul acela în Gadara, am simțit niște atacturi, niște duhuri ciudate. Atât de ciudat este geografia acelui loc, morfologia acelui teren, încât am zis: „Cu adevărat aici au fost și cred că au mai rămas ceva duhuri.”

În orice caz, lacul acesta este înconjurat în partea de est de niște munți. Acelea sunt de fapt înălțimile „Golan” și sunt destul de mari. Locul acela se duce până la aproape 1000m altitudine. Lacul Galileei este cu 200m sub nivelul mării. În partea de est este Marea Mediterana care este cu 200m deasupra acestui lac. Apoi în partea de nord sunt munții Libanului, munții Hermonului. Munții aceștia dragii mei, sunt de aproape 3000m pătrați altitudine. Foarte, foarte înalți in partea de nord. În partea de vest sunt dealurile Galileii care ajung undeva la 600-700m înălțime.

Cu alte cuvinte locul acesta este înconjurat de înălțimi și aici este locul unde currenții care vin dinspre mare, curenții mediteraneeni dinspre Marea Mediterana, se întâlnesc cu curenții de Muntele Hermonului, de pe Munții Libanului și cu curenți deșertici care vin dinspre est. Atunci când se întâlnesc curenții aceștia, curenți reci, cu curenți calzi, se formează un fenomen acolo în ținutul acela, care produce realmente uragane. Astfel lacul devine ca un fel de farfurie, ca un bol de supă în care începi să învârți cu lingura și la un moment dat se face vârtej. Dacă pui ceva acolo se adună undeva în mijloc și gata gata să fie înghițit. Cam acest lucru s-a întâmplat pe Marea Galileii.

Acum nu spun toate acestea ca să fac demonstrația aceea ce crede teiștii, că Dumnezeu a creat universul acesta, a pus niște reguli, S-a retras și lasă întreg universul să funcționeaze ca un ceas pe care-l tragi și face tic-tac, tic-tac, până când se termină strânsura aceea. Nu! Ci dimpotrivă! Vreau să vă spun că toate fenomenele acestea au fost create de Dumnezeu, așezate acolo, pentru ca în ziua aceasta când ucenicii se aflau pe mare cu Domnul Isus să învețe o mare lecție a credinței.

Dumnezeu așeza toate evenimentele și toate fenomenele acestea într-un așa fel, încât în momentul acela, Domnul Isus să fie acolo și ei să trăiască convulsia aceasta în care s-au aflat, pentru ca apoi să învețe o mare lecție a credinței.

În timp ce corabia se umpla de apă, au venit la El, L-au deșteptat și au zis: „Învățătorule, Învățătorule pierim! Domnul Isus S-a sculat, S-a uitat la tot ce era acolo, la vârtejul acesta, a certat vânturile și valurile înfuriate.” Unii din evangheliști consemnează că ar fi spus: „Taci! Ține-ți gura!” Și convulsia aceea, totul s-a liniștit. Și Marea Galileii a devenit ca o oglindă. Apoi după ce s-a uitat la mare, la valuri și la cânt, S-a întors spre ucenici și i-a întrebat: „Unde vă este credința?” Ucenicii mirați au spus: „Cine este Acesta de-L ascultă vânturile și apele?”

Aș vrea să trecem la câteva lecții, direct la aplicații. Este rar ca undeva în economia unei predici, deja să intrăm în lecții. Dar sunt câteva lecții extraordinare.

Prima lecție este legată de întâmplarea aceasta, ce s-a întâmplat acolo și de altfel de întâmplările din viața noastră. Dragii mei, nu este așa că modul în care noi trăim în fiecare zi este unul în care presupunem că totul va fi în regula în ziua respectivă? Care dintre voi v-ați sculat astăzi, duminică dimineată și v-ați pregătit să veniți la adunare, gândindu-vă astăzi că s-ar putea să fiți la spital după masă? Care dintre voi s-a gândi așa? Nici unul! V-ați gândit că veniți aici, vă închinați în această zi, vă întoarceți acasă, vă odihniți (somnul sfânt de duminică de după masă), știm că avem studiul biblic după masă. Totul pornește cu presupunerea unei normalități, nici unul nu se gândește ca ceva vine astăzi în mod neașteptat în familia sau în viața ta.

Însă furtuna aceasta care s-a stârnit instantaneu pe lac dragii mei, este o imagine a spontaneității cu care încercarea sau criza ne lovește dintr-o dată. Așa este? Criza nu ne anunță, nu vine la noi și zice: „Fii atent, pregătește-te că după masă vin să-ți fac o vizită!” Și atunci zici „Ce mă fac? Bine! Mă duc, mă închin și după masă sunt pregătit să lupt cu criza aceasta!” Nu? Nu! Nimeni nu face așa!

Care dintre noi în agenda săptămânii ne scriem acolo: „Mi-am ales ca marți să mă confrunt cu cea mai puternica criză! Miercuri să mă lupt cu cea mai puternică ispită. Joi să mă întâlnesc cu ispita vieții mele: fratele cutare sau sora cutare.” În general nu facem așa. În general pronim cu presupunea că este totul bine, normal și dintr-o dată încercarea sau criza intră hodoronc tronc în viața noastră.

Îmi aduc aminte de o zi în care nu m-aș fi așteptat în niciun fel că vine o încercare total neașteptată și de natura aceea. Era ziua în care doream să o cer de soție pe Trisha, să cer mâna Trishei de la tatăl ei. Acum mulți ar spune: „Și ce mare lucru?” Eee, dar dacă l-ați fi văzut pe tatăl ei lângă mine! Este un om de peste 2 m, umeri largi, un munte în fața căruia eu m-am simțit ca un pipirig întodeauna. Și era ziua de „Thanksgiving”, ziua recunoștinței în 2009 și eu trebuia să mă duc la tatăl ei să spun: „Vreau să mă căsătoresc cu fiica ta. Ești de acord să mi-o dai de soția?”

Mă aflam în baie acolo la biserica lor și mă pregăteam, îmi așezam părul și vreau să vă spun, știți ce păr frumos aveam atunci? Azi a mai rămas ceva, dar atunci aveam un păr frumos de toate fetele din familia soției mele ziceau: „Ce păr extraordinar!” Nu știu dacă părul o fi făcut o primă bună impresie spre Trisha sau ce altceva, dar părul era apreciat. Și îl așezăm așa frumos când dintr-o dată a început să mă doară un rinichi. Așa lovitură am primit că din momentul acela nu am mai avut o clipă să zic „Cred că trece.” Nu! Am făcut o criză de pietre la rinichi. M-am dus în pat, am început să mă zvârcolesc într-o parte și-n alta: „Ce se întâmplă?”

După un ceas de chin și transpirație, începeam să mă gândesc că parcă seamănă cu ceva ce am avut în trecut, pietre la rinichi. L-am sunat pe un prieten care era medic în altă parte a Americii, i-am spus și a zis: „Cred că ai pietre la rinichi!” Am sunat familia, am devastat toată ziua de „Thanksgiving” așteptată cu mare anticipație și bucurie de întreaga familie. Au venit, m-au luat și m-au dus la doctor și doctorul mi-a spus: „Ai pietre la rinichi. Ai asigurare medicală?” Și eu nu aveam asigurare medicală. Își puneau toți mâinile în cap: „Vai de mine! Ce să facem? Cum să facem, că dacă ajunge la spital, 30000$ ne costă totul!” Și doctorul din adunare aceea îmi zice: „Du-te, bea apă câtă poți tu de multă și roagă-te să dai pietrele acelea afară.”

Dragii mei, îmi era o rușine cum nu se poate! Eram în prezența viitorului meu socru și a trei cumnați ca munții și eu acolo în mașină strigam de durere. Nu știam cum să mă mai mișc că mă rupea durerea aceea. Și după ce ne-am întors acasă, zice viitorul meu socru: „Dragul meu, ce să-ți mai fac, cum să te pot ajuta?” Și în cultura românească se zice că poți rezolva problema cu bere și i-am spus: „Dute si cumpără niște bere!” Eu care am renunțat la alcool de vreo 10 ani, îi spun viitorului meu socru care era cel mai hotărât împotriva alcoolului, să se ducă să-mi cumpere bere. Săracul nu mai știa ce să facă, s-a dus de mi-a cumpărat bere și a spus: „Este dezalcolizată.” Scumpa și viitoarea mea soție, a venit acolo și a stat în capelă, în adunare și se ruga cu foc ca să-mi treacă. Eu eram undeva într-o altă cameră chinuit și undeva după 12 ore am dat piatra afară și am scăpat de necazuri.

Așa vine încercarea dragii mei, neașteptată, neinvitată, neprogramată, vine într-un moment total neașteptat în viața ta. Și aici cred că putem face o antologie de astfel de momente în care încercarea și-a înfipt colții în noi, și-a înfipt picioarele în viața noastră.

Dar ce învățăm din modul în care crizele și încercările vin și ne surprind? Cu siguranță nu învățăm să trăim cu o teamă, cu o fobie. Nu trebuie să trăiesc cu teama că poate mâine vine criza de pietre la rinichi. Să nu trăim cu teama aceasta de viitor.

Știți povestea lui Creangă cu drobul de sare? O mamă care avea un copilaș și erau și alții pe lângă ea, era acolo un cub de sare pe dulap și ea se gândea: „Dacă pică cubul acela de sare pe masă, și masa lovește lingura, și lingura lovește scaunul, și scaunul lovește pe copilul meu mic și moare?” Dar vă spun lucrurile acestea pentru că știți bine că unii trăiți și trăim astfel de temeri și fobii.

Cu clădirea din centrul orașului, nu știu de câte ori pe presupuneri am stat și m-am învârtit în pat dintr-o parte în cealaltă și se făcea trei dimineața și eu mă gândeam: „Și dacă face ăsta așa? Și dacă zice așa? Ce o să-i zic? Aaa am să-i zic așa! Și o să zică așa!” Și imediat începem să ne lăsăm prinși într-un scenariu de presupuneri, cu o teamă care ca o caracatiță își învârte tentaculele pe lângă noi și aproape nu mai dormim o noapte întreagă. Nu așa trebuie să abordăm posibilele încercări care vin în viața noastră.

Ce trebuie să învățăm? În primul rând să învățăm dragii mei, că nu suntem noi stăpâni pe viața noastră, că nu noi suntem stăpânii vieții, ai morții și ai evenimentelor.

Să vă dau un exemplu cum se mai întâmplă lucrul acesta. Te uiți la cineva care se confruntă cu probleme zilnice în viață și este poate foarte bolnav. Iar dintr-o dată vine în inima ta sentimentul că tu ești „tare” și zici: „Eu nu am avut probleme niciodată! Eu mănânc usturoi în fiecare dimineață!” Și începi să-i spui săracului om cum te fortifici tu în trupul acesta și cât de bine îți merge ție.

Oh, nu dragii mei, ispita aceasta vine câteodată și în dreptul meu. Și mă cred „tare” ca după aceea să spun poate persoane-i pe care o priveam mai de sus că umblu și eu pe la Spitalul Militar și pe la Spitalul Colentina și nu știu după ce analize. Știți ce trebuie să învățăm? Că suntem dependenți în fiecare clipă de Dumnezeul nostru! Să nu trăim cu presupunerea că totul va fi bine, dar nici cu o teamă și o îngrijorare că nu știm ce o să se întâmple, ci să ne uităm spre Dumnezeu nostru cu credință.

În acest punct i-a adus Domnul Isus pe ucenici în momentul în care a venit încercarea în viața lor: „Unde vă este credința?”

Anticipăm viitorul cu credință! Trăim în momentul încercării cu credință! Și ieșim din astfel de evenimente cu credință! Și credința noastră care trece din punctul „A” în punctul „B”, în final va fi o credință mai mare și mai puternică. Nu vreți lucrul acesta? Păi atunci de ce vă rugați pentru credință? Dacă nu vreți să treceți prin mare și prin încercări, călătoria noastră prin viață este o călătorie pe mare.

De aceea Scriptura vrea să ne aducă în fața acestui tablou, să înțelegem că trecem prin marea aceasta a vieții. Câteodată lină, liniștită, frumoasă, că zici „Vai ce frumos este!” Îți faci rezervare la hotel și te duci în luna de miere sau te duci cu prietenii în Antigona.

Dar anticipăm oare lucrurile acestea cu credință? Spunând: „Prin credință fac lucrul acesta, prin credință mă duc, trăiesc un moment frumos, minunat. Dar s-ar putea acolo să dau de belea.”

Noi ne-am dus odată în vacanță și am ajuns pe la doctori, nu ne făcusem asigurări medicale, dar până la urmă totul a fost bine. Acest lucru dragii mei, trebuie să ne învețe dependența, dar trebuie să mai și tempereze în noi independența, mândria și aroganța noastră. Aceasta este lecția pe care o învățăm din întâmplarea care a venit instantaneu peste ucenici și întâmplările care vin adesea neașteptate, neanunțate în viața noastră.

A doua lecție o învățăm de felul în care Domnul Isus parcurge El episodul acesta. Îmi  place să remarc ceea ce un om al lui Dumnezeu a remarcat în textul acesta. Uitați-vă la calmul Domnului Isus înainte de furtună, la calmul Domnului Isus în furtună și la calmul Domnului Isus după furtună! A parcurs întregul experiment, întreaga experiență, cu un calm extraordinar! Și ucenicii când au văzut în ce stare sunt, că intră apa, n-aveau găleți să scoată apa din corabie, la un moment dat s-au uitat la El și au început să strige: „Învățătorule! Învățătorule! Pierim!” Un alt evanghelist a mai adăugat acolo ce ar fi spus ucenicii: „Nu-Ți pasă? Ție nu-Ți pasă că pierim?”

De ce era Domnul Isus așa de calm încât părea că nu-I pasă? Voi sunteți calmi atunci când vine încercarea? Eu nu prea sunt, îmi pun mâinile în cap și mă întreb „Ce mă fac?!” Și nevasta mea se uită la mine mirată, dar ea este calmă, abordează problema atent, o gestionează bine în timp ce eu îmi ridic mâinile și mi le pun în cap. Ce bincuvântare extraodinară pentru mine!

Dragii mei, în cazul Domnului Isus, oare ce era calmul acesta? Să fi fost venit din oboseala aceea extraordinară că a adormit? Haideți să fim sinceri. Care dintre voi ați putea să stați într-o corabie, să vină apa, să văd ude și să stați să dormiți? Câți dintre voi dormiți așa? Eu cum aud cel mai mic zgomot undeva, deschid ochii.

Nici unul dintre noi nu am putea trăi având un astfel de calm. Dacă este agitație, ne trezim la fiecare foșnet. Domnul Isus avea un calm extraodinar. De ce? Știți de ce? Nu pentru că nu-i păsa de ucenici, nu pentru că era prea obosit și extenuat încât nici apa nu-L mai trezea, ci El era calm pentru că știa ceva.

Haideți să deschidem puțin Scriptura la Evanghelia după Ioan 13, să citim de acolo un scurt fragment: „Înainte de praznicul Paştilor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi, fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul Cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă, Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.”

Acolo El le spune de ce face gestul acesta în versetul 11: „Căci ştia pe cel ce avea să-L vândă.” Domnul Isus știa totul, El știe ce este în inima omului, de aceea nu trebui să-i spună cineva. Atunci, pentru că El știa care este planul, care este parcursul vieții Lui și știa unde se duce în final, El trăia cu calm.

Aici este lecția pe care trebuie să o învățăm noi dragii mei, cât de bine știi care este viața ta, care este chemarea ta și care este modul în care Dumnezeu vrea să lucreze în viața ta. Cât de bine știi lucrul acesta? Că dacă îl știi bine, lucrurile se schimbă.

Știți care a fost cel mai frumos lucru pe care l-am învățat săptămâna trecută din citirea Scripturilor și meditație? Mi-a venit în minte versetul acela din Romani 8:28: „Pe de altă parte, ştim.” Ați auzit? „Pe de altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.”

Au fost multe accente care au apărut în versetul acesta: „Știm că toate lucrurile lucrează”, „împreună”, „spre binele”, „a celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Poți pune accente oriunde în versetul acesta. Dar accentul de săptămâna trecută pentru mine a fost „Pe de altă parte, ştim.” Știm!

Și mă gândeam la multele lucruri pe care trebuie să le facem. Avem probleme cu dinții fiului meu, cu dinții mei, cu toți dinții pe care îi avem în familie. Cred că dacă ar fi să încep de sus până jos, pot spune că avem probleme peste tot în trup. Cu privire la construcție, când te gândești câte probleme sunt, aproape că poți fi copleșit.

Nu facem noi câteodată un bilanț al vieții noastre? Ne gândim și câteodată parcă vine frica și ne face inima temătoare. Dar vine acest verset: „Pe de altă parte, ştim.”

Atunci când vii și te agiți în fața altuia, știți care este cel mai bun răspuns pe care altul poate să ți-l dea? „Unde îți este credința frate?”

Învățăm dragii mei că trebuie să avem încredere. De unde știm lucrul acesta? Atunci când ne uităm în Scripturi și vedem consecvența cu care Dumnezeu a lucrat întotdeauna în poporul Său. Atunci când ne uităm în toate paginile Scripturii, vedem că întotdeauna Dumnezeu a avut un scop și ca să-și ducă poporul la scopul acela, a trecut poporul acesta prin felurile încercări.

Așa lucrează Dumnezeu! Știi lucrul acesta? Pentru că atunci când îl știi există un calm. Desigur nu o indiferență, nu o pasivitate, nu înseamnă că dacă văd copilul țipând și strigând, eu să stau liniștit și să mă uit la meci la televizor. Nu! Mă ridic și intervin, dar nu-mi pun mâinile în cap, nu-mi smulg părul și fac tot felul de lucruri, care arată necredință. Ci acționez demonstrând că știu că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

A treia lecție este lecția pe care o vedem în gestul Domnului Isus. Ucenicii Îl trezesc, nu știu dacă L-au zgâlțâit, dar I-au spus ceva, ca și o ofensă: „Nu-Ți pasă că pierim? Noi aici cădem din barcă și Ție nu-Ți pasă?”

Știți ce vedem aici? Cât de obraznic poate fi omul în momentul încercării. Cât de lipsit de bun simț poate să ajungă. Aveți grijă dragii mei, că în astfel de momente ne jignim partenerul care a sacrificat atât de mult pentru noi, acestea sunt momentele în care putem să spunem prietenilor noștri cele mai urâte cuvinte.

Un om ales al lui Dumnezeu pe care îl prețuiesc foarte mult, la un moment dat și-a pierdut cumpătul și mi-a zis niște cuvinte de m-au devastat, de nu m-am recules ore întregi. În sfârșit am reușit să mă reculeg și să merg mai departe. A doua zi dimineață la ora 6, a venit și a bătut la ușă la mine, m-a invitat în camera lui și mi-a spus în felul următor: „Tu mă cunoști pe mine așa este? Știi cine sunt eu cu adevărat? Omul pe care l-ai văzut ieri!” Și a plâns în fața mea și s-a pocăit. Astfel am putut să-l admir pe prietenul meu, un om care nu se camuflează și tratează superficial lucrurile, ci un om care arată vulnerabilitățile și se pocăiește.

Acum nu știu realmente, în momentul în care ucenicii L-au trezit, ce s-ar fi așteptat ca Domnul Isus să zică sau să facă. Dar știu ce nu s-au așteptat: sub nici o formă nu s-au așteptat să-L vadă pe Domnul ridicându-Se, uitându-Se la mare și să-i zică: „Ține-ți gura!” La așa ceva nu s-ar fi așteptat. Că dacă s-ar fi așteptat la așa ceva, cu calm ucenicii ar fi spus: „Învățătorule, Rabi, poți te rog să ne ajuți în situația aceasta?” Și să fi anticipat că Domnul Se ridică și ei să fi zis: „Cum a înviat pe fiica rabinului din Iair, cum a vindecat pe atâția pe care i-am văzut, Domnul Isus ca rezolva și problema aceasta.”

Iată care este lecția dragii mei. Adesea Dumnezeu face lucruri la care noi nu ne așteptăm. Așa este? Într-o anumită situație în care teama ne cuprinde și noi ne agităm și spunem lucruri nepotrivite, Dumnezeu vine și rezolvă problema într-un mod total neașteptat de noi.

Aici este problema credinței. Dacă într-o situație care pare critică, noi nu vedem cumva o cale, să știți că Dumnezeul nostru are sigur o cale de a rezolva problema. Câte episoade putem aduce din viața noastră în sensul acesta? Câte povești am putea aduce de modul în care Dumnezeu a venit și a rezolvat lucrurile?

Eram odată prin Croația, microbuzul plin de oameni și la un moment dat pe autostradă explodează roata! A trebuit să ieșim de pe autostradă, să mergem într-un sat, într-o localitate. Roata era ferfeliță. Ce să ne facem noi la 12 noaptea cu pneul spart? Cum să rezolvăm problema? Stăteam și ne uitam toți acolo, iar un frate mai înțelept a zis: „Haideți să ne rugăm!” Ne-am pus pe lângă mașină zicând: „Doamne, scapă-ne, ajută-ne! Amin!”

Apoi unul dintre noi a zis: „Autostrada nu este departe, hai să mergem până acolo.” Era noapte‚ închis peste tot, numai noi, mașina și pneul spart. Și am pornit spre autostrada. Am ieșit eu cu un prieten din Timișoara în autostradă și vedem o mașină venind, i-am făcut semn și mașina se oprește. Era un mercedes frumos, care s-a oprit lângă noi. Intrăm în mașină și șoferul tânăr, ne întreabă ceva în limba croată. Am încercat să comunicăm în engleză și înțelegea cât de cât. În sfârșit pornește și îl vedem apoi beat criță! Așa de beat era că mergea pe autostradă dintr-o parte în alta! Apoi frica iar ne-a cuprins. Acum aveam o frică de alt soi, nu că rămânem o noapte în frig.

Ne-a dus până la urmă la o benzinărie și mă gândeam apoi cum să-l răsplătesc. A găsit apoi o cheie de desfăcut șuruburile la roată și ne-a cerut pe ea 20 de beri. I-am plătit cele 20 de beri și ne-a dus omul înapoi, tot așa stânga dreapta și ne-a lăsat la mașina noastră.

Am luat cheia să încercăm să dăm roata jos, și când să desfacem șuruburile, se răsucește cheia și se rupe! Ce era de făcut? Ne-am mai rugat din nou și în timp ce ne rugam, a venit un tir care nu avea voie să iasă de pe autostradă și să intre într-o localitate, pentru că era semnul care îi interzicea. Dar a venit tirul în spatele nostru și a oprit. S-a dat șoferul jos s-a uitat la noi, a înțeles problema noastră și a adus o cheie din aceea imensă! Bagă cheia în șuruburi, le desface, schimbăm pneul și gata.

Pentru mine întâmplarea aceasta a rămas ca o pildă, că întotdeauna Dumnezeu are o soluție. Poate ți s-a întâmplat de multe ori și sunt convins că ai ajuns la niște momente critice, în care nu ai știu ce să mai faci, nu ai mai avut bani, ai rămas blocat într-o problemă.

Și totuși te afli aici, după zeci și zeci de astfel de evenimente, aducându-ți aminte că Dumnezeu cumva te-a scos din acea situație. Sunt multe exemple. Este minunat să vedem pe Dumnezeul nostru că are o soluție și adesea o soluție la care nu ne-am gândit niciodată.

Ultima lecție o vedem din frica ucenicilor. Aici sunt uimit cel mai mult, aici este punctul în care rămân șocat. Pornește furtuna, începe frica, la început ei ca pescari experimentați când au văzut că încep valurile să se miște, nu au reacționat pentru că fuseseră pe lac, știau că este ceva obișnuit. Însă valurile începeau să fie mai mari și acolo începe o ușoară frică și când au văzut că vârtejul de apă umplea corabia, i-a cuprins frica.

Ei au mai văzut așa ceva și mulți au murit acolo pe lacul Galileii și au auzit povești nenumărate cu pescari experimentați care au murit.

Valurile intră în corabie și ucenicii strigă disperați: „Doamne, Învățătorule pierim! Nu-Ți pasă?” Se trezește Domnul și liniștește marea. Care este reacția la care te-ai fi așteptat după ce marea s-a liniștit? Eu mă așteptam că ucenicii se așază și încep să respire ușurați și cum se liniștește marea, se liniștește și inima lor. Dar nu este așa. Scriptura ne spune acolo că după ce marea s-a liniștit, plini de spaimă și de mirare au zis unii către alții: „Cine este Acesta?”

Știți că există o diferență între frică și spaimă? Frica face să-ți bată inima, începe să bată și cu cât frica este mai mare, cu atât bate mai tare. Spaima apare atunci când ceva instantaneu te-a surprins și dintr-o dată te trece un fior din cap până în picioare și aproape să cazi de pe picioare.

După ce s-a liniștit marea, frica ucenicilor s-a transformat în spaimă. De ce oare? Pentru că și-au dat seama dintr-o dată, că ei stau în fața Unuia mai mare decât valurile și uraganul care era pe lac. Stăteau în prezența lui Dumnezeu Însuși!

Vreau să te întreb dragul meu dacă s-a întâmplat într-un moment din viața ta, când în căutarea ta după Dumnezeu, s-au într-o anumită situație, ți-ai dat seama cine este Dumnezeu? Și dintr-o dată întregul corp să fie pătruns de un fior încât abia să poți sta pe picioare.

Vă aduceți aminte de Ioan în insula Patmos când deodată în vedenia lui L-a văzut pe Domnul Isus în slavă? Ce ne spune Cuvântul? „Atunci am căzut!” A căzut de pe picioare. În cartea Daniel, când îngerul Domnului a venit, Căpetenia oștirilor lui Dumnezeu, Daniel L-a văzut și a căzut la pământ. Acesta este sentimentul și reacția pe care o ai când stai în prezența Dumnezeului Atotputernic.

Dragii mei cu cât înțelegem mai bine cine este El, noi avem o frică potrivită. Cuvântul spune că frica de Domnul este începutul înțelepciunii. Aceasta trebuie să ne facă să fim atenți la modul în care ne închinăm înaintea lui Dumnezeu, să nu fim prea lejeri cu închinarea noastră. Desigur nu este o impietate ca cineva să se închine cu mâinile în buzunar. Dar câteodată stau și mă gândesc la câți oameni muritori ne permitem să mergem în birou și să stăm cu mâinile în buzunar? Sau lejeri gândindu-ne la alte lucruri, dând din gură, neonorând pe Cel care este vrednic de toată slava.

Dacă s-ar arăta dragii mei, precum aprozii care au fost trimiși să-L aresteze, s-au întors înapoi la marii preoți și au spus: „Noi nu ne putem atinge de Omul Acesta!” Sau soldații care au căzut la pământ în grădina Ghetsimani! Ce atitudine diferită ar trebui să avem în fața Atotputernicului Salvator, în fața căruia trebuie să ne închinăm într-un mod potrivit!

Așadar unde ne este credința? Iată o temă la care trebuie să ne gândim și vă garantez dragii mei, că furtunile vor veni. Știți de când? De mâine dimineață? Nu, nu, ci de astăzi furtunile vor veni să testeze credința noastră și Dumnezeu ne va întreba: „Unde îți este credința?” Mă rog ca Dumnezeu să ne ajute ca în exercițiul acesta al valurilor vieții, credința noastră să crească. Amin!