Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

17 September 2017

Luca 9:10-17 - Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 9:10-17 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Suntem angajați într-o excursie, într-un maraton prin Evanghelia după Luca cu dorința de a-L cunoaște pe Domnul Isus Hristos, cu dorința de a ne așeza în fața lui Hristos și de a descoperi împreună prin Cuvântul lui Dumnezeu, cine este El, cum lucrează El și cum transformă El viața noastră, ca în această generație să ne împlinim scopul pentru care El ne-a chemat la mântuire.

O imagine cu care ne-am propus să parcurgem această Evanghelie, este imaginea unei vizite la o galerie de artă. O galerie de artă care este bine concepută, încearcă să așeze o temă, iar toate tablourile și camerele din galeria respectivă trebuie să urmeze această temă, trebuie să existe ceva unitar în creația unui pictor sau a unor pictori. La fel, elementul care unește întreaga narațiune pe care evanghelistul Luca o expune în această carte, este să facă demonstrația ultimă și decisivă, că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Acest lucru era extrem de important pentru el, în generația respectivă. Vreau să vă spun, cu toate că suntem atât de obișnuiți cu acest lucru, nu este mai puțin important pentru noi în generația aceasta.

Este interesant că această experiență, acest episod, acest tablou apare în toate celelalte patru evanghelii. Nu sunt multe din experiențe relatate în toate cele patru evanghelii. Acest lucru este realmente vital.

Dar m-a uimit faptul că acolo unde Ioan a relatat și el în capitolul 6 acest episod, finalul minunii a făcut ca oamenii să privească, cei care erau prezenți acolo pe câmp și care au mâncat, să spună: „Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat Acesta este Proorocul cel așteptat în lume!”

Vă dați seama ce fior a străbătut toată mulțimea? Când oamenii aceștia mâncau, gândiți-vă că în mintea lor se petrecea ceva. Au văzut minunea și pâinea pe care ei o luau în mâinile lor, o puneau în gură și o mestecau, era rezultatul unei minuni extraordinare. Iar în final toți spun: „Cu adevărat Acesta este Proroocul cel mult așteptat în lume!”

Acesta este scopul pentru care apare relatarea aceasta și în Evanghelia după Luca: să demonstreze identitatea Domnului Isus Hristos.

Și ar mai fi un al doilea scop, care apare cumva semnalat și subliniat tot în Evanghelia după Ioan, acolo unde Isus așează provocarea aceasta în fața ucenicilor: „  Dați-le voi de  mâncare.” În fața aceste provocări, ucenicii trebuiau să facă ceva. Pentru ucenici, cei care erau lângă Domnul Isus, acest lucru reprezenta un test. În Ioan scrie: „Domnul Isus spunea lucrul acesta ca să încerce credința.”

Așadar avem demonstrată identitatea, când ne uităm spre Domnului Isus, iar când ne uităm spre cei din jurul Domnului Isus și spre mulțimea aceea, acolo vedem un test al credinței.

Contextul în care are loc această minune, este atunci când apostolii s-au întors de unde i-a trimis Domnul Isus și acolo unde au fost, ei au propovăduit Evanghelia și au făcut tămăduiri. S-au întors încântați, extaziați de ceea ce au trăit. Nu se așteptaseră ca atunci când au fost trimiși să facă așa ceva. Acum venea la Domnul și îi spuneau tot ce au făcut. Cuvântul ne spune că El i-a luat la Sine și i-a dus la o parte într-o cetate numită Betsaida.

Cred că în Evanghelia după Luca, motivul care a stat în spatele acestei decizii de a-i lua deoparte, era oboseala, extenuarea. Era mult entuziasm ca rezultat a ceea ce s-a întâmplat, dar ucenicii erau extenuați și Domnul a vrut să-i ia să se odihnească.

Însă Scriptura ne spune că „noroadele au priceput lucrul acesta și au mers după El.” Aici este interesant, în loc ca Domnul Isus să mențină această separare între ucenicii care erau obosiți și mulțimile care veneau, Luca spune că „Isus le-a primit bine. Le vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu și vindeca pe cei ce aveau trebuință de vindecare.”

Acest lucru mă face să mă gândesc la cei ce slujesc câteodată o zi întreagă în câmpul Evangheliei. De pildă, am avut uneori campanii care se întindeau pe o zi întreagă. Nu de mult am avut o campanie de distribuție de cărucioare pentru persoane cu dizabilități. Eram acolo de dimineața de la 8, până la seara pe la 18:00. Când terminai o zi ca și aceea, erai epuizat. Mă gândeam că după ce terminam ziua aceea, mă duc și eu undeva să mă odihnesc. Dar cred că în nici una din acele zile, nu am avut apoi un timp de odihnă. La fel ca și ceilalți colegi de lucrare, trebuia apoi să mergem repede în altă parte să mai facem ceva pentru lucrarea clădirii bisericii.

Este acel tumult care vine și ai senzația că nu termini niciodată munca. Dar într-o bună zi vom intra în concediu etern! Atunci ne vom odihni când vom intra în Sabatul etern, în care ne vom odihni de toată lucrarea noastră. Până atunci, vreau să vă încurajez, nu suntem primii care ne confruntăm cu momente de epuizare în lucrare și imediat ce întoarcem ochii spre o mică Betsaida unde să ne odihnim, întâlnim o mare mulțime de oameni care are nevoie de ajutor.

Un alt amănunt care este important acolo, Cuvântul ne spune că „ziua se pleca spre seară și cei 12 au venit la Domnul Isus să semnaleze o problemă.” Locul acela unde au ajuns ei era pustiu (Matei ne spune acest lucru). Deci era un loc pustiu și era pe înserate.

Acest lucru m-a făcut să mă gândesc că ne aflăm împreună cu ucenicii aici într-un loc nepotrivit și într-un timp nepotrivit, cu o problemă: un loc pustiu, unde nu aveai cum să rezolvi o problemă imediat și un timp care nu prea îți dădea posibilitatea să rezolvi problema. Dacă era dimineață, probabil aveai timp în cursul zilei să gândești ce poți să faci.

Dragii mei, lucrul acesta ne aduce pe noi înaintea unui mare inventar, probabil în dreptul fiecăruia, pe care îl putem face, la care ne putem gândi în multele noastre situații prin care am trecut, în care am fost într-un loc nepotrivit, la un timp nepotrivit. Lăsați puțin mintea să se ducă la atâtea momente de criză în care te aflai într-un loc nepotrivit și într-un timp nepotrivit. Momente în care ai zis: „Ce pot eu să fac în situația aceasta?” O criză realmente care părea că te zdrobește. Sentimentul era că nu există cale de rezolvare a problemei în fața căreia te aflai și momente de frământare, în care aproape că începeai să te cerți cu Dumnezeu de ce te-a lăsat într-un loc nepotrivit și într-un timp total nepotrivit pentru criza respectivă.

Îmi aduc aminte de cineva care mi-a spus: „Când te gândești la toate experiențele acestea, nu a fost cumva vreo intervenție în final?” În clipa aceasta, toți putem să mărturisim că nu am rămas blocați complet și total în acel moment nepotrivit și loc nepotrivit. Cumva, de undeva în mod supranatural a venit o soluție. În soluția aceea, cred că am putut identifica bunătatea lui Dumnezeu care a venit atunci când probabil noi nu mai puteam să gândim (omenește vorbind) soluții.

Așadar, iată dragii mei, iată provocarea care stătea în fața ucenicilor. Ei au constatat că sunt în acel loc pustiu, Domnul Isus vorbea despre Împărăție, vindeca pe cei ce aveau nevoie, era spre seară și ucenicii au știut un lucru: era momentul ca ei și toți ceilalți să mănânce.

Dar nu prea avea nimeni de mâncare acolo. Era spre seară, ce era de făcut? Ucenicii au venit cu o propunere rapid, aș spune omenească: „Doamne, noroadele au nevoie să mănânce ceva. Dă-le drumul să se ducă în satele și cătunele de prin împrejur, să găzduiască și să-și caute de ale măncării, pentru că aici suntem într-un loc pustiu. Nu este un loc potrivit, nu avem ce să facem. Mai bine le dăm drumul să-și găsească de mâncare.” Însă Domnul Isus vine cu o provocare și zice: „Dați-le voi să mănânce.”

Ioan ne spune că Filip s-a dus să vadă ce resurse există, a găsit cinci pâini și doi pești, iar Filip, pragmatic, vine și spune: „Doamne, cam atât avem.” Tot Ioan ne spune, că Andrei s-a uitat ce aveau în bugetul lor de echipă de misiune și aveau 200 de dinari. Ce însemna 200 de dinari? 1 dinar era plata pe o zi a unui muncitor, deci ce aveau ei, era echivalentul la 200 zile de muncă. Nu era puțin, dar nici mult. Problema era că banii aceștia nu ajungeau pentru mulțimea ce trebuia hrănită, în număr de 5000 de bărbați.

Știți ce însemna lucrul acesta? Evreii când calculau în grup, nu erau ca și noi care ne uităm la o mulțime într-o sală și numărăm locurile care sunt în sală și punem la numărătoare și copii, și femei, și bărbați. În cultura evreiască, erau numărați doar bărbații, lucru care înseamnă că mulțimea prezentă acolo, era probabil (ne spun unii exegeți) de cel puțin 20000 de persoane.

Cât câștigă o persoană în zilele noastre, minim pe economie? 1100 lei. Dacă faci calculul la 30 de zile, ar veni 50 lei/zi. Dacă înmulțești cu 200, îți iese o sumă în valoare de 10000 Lei. Apoi împărțițicei 10000 lei, la 20000 de persoane. Care este rezultatul? 50 bani/persoană. Cum poți hrăni pe cineva cu 50 de bani? Să zicem că este și 1 leu sau 2 lei, dar este imposibil. Prin urmare, provocarea pe care Domnul o așeza în fața ucenicilor, era una de natură care depășea capacitatea lor de a răspunde.

Acum dragii mei, vreau să înțelegem de aici o lecție. Nu vi se pare că atunci când ne gândim la acele momente de criză dintr-un loc și un timp nepotrivit, întotdeauna provocare ni s-a părut mult prea mare decât ce puteam noi face?

Nu de puține ori m-am întâlnit cu astfel de provocări în viață. Atât în materie de viață personală, de viață de familie, cât și în ce privește lucrarea lui Dumnezeu. Mereu am avut sentimentul că provocarea cu care vine Dumnezeu înaintea mea este una mult prea mare, dincolo de ce pot eu duce. Și Dumnezeu face astfel în mod intenționat. De ce? Pentru că tendința noastră imediată este să ne gândim ce putem noi să facem, ce rezolvare putem noi da, cu creierașul nostru mic. Venim și punem problema în față și repede facem ecuația: 5 pâini + 2 pești + 200 de dinari = imposibil de a liniști foametea unei mulțimi de 20000 persoane.

Acesta este modul în care Dumnezeu prezintă provocarea înaintea noastră. Ce este de făcut în astfel de momente și crize majore în care suntem noi așezați? Este foarte interesant că textul ne arată cum Domnul Isus a venit în tensiunea aceasta, așezând provocarea înaintea lor: „Dați-le voi să mănânce.”

În Ioan ni se spune că Filip a găsit la un copil cele 5 pâini și cei 2 pești, iar Domnul Isus Hristos spune: „Aduceți aceste lucruri la Mine.” Ucenicii au dus ceea ce au găsit la Domnul Isus. Lecția pe care o învățăm de aici dragii mei, este următoarea: în momentul în care criza din viața ta este de așa natură încât să te zdrobească, primul pas și cel mai bun pe care Domnul Isus te îndeamnă să-l faci, este să vi cu problema aceea la El. Imediat ce ai înțeles că situația este imposibilă de rezolvat, vino la Domnul cu inima liniștită.

Avem o bază biblică pentru acest lucru? Filipeni 4:6: „Nu vă îngrijorați de nimic.” Cum adică? Chiar să fiu așa de indiferent de viață și de orice? Ce club select! Isus ne invită la a nu ne îngrijora de nimic, ci în orice lucru să aducem cererile noastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri cu mulțumiri. Cu alte cuvinte, îndemnul acesta de a nu ne îngrijora pentru nici o situație, nu este una de genul: „Fiți habarniști, să nu vă pese de nimic!” Nu! Îndemnul este susținut de faptul că noi trebuie să aducem orice problemă în rugăciune la Dumnezeu.

Dragii mei, vreau să vă spun ceva. Cu toate că știu adevărul acesta, cu toate că îl predic, aveți înaintea voastră probabil una din cele mai falimentare persoane când este vorba de situații de criză. Îmi este uneori rușine de soția mea că mă aude predicând și învăț pe alții să stea cu încredere în Domnul, că El este prezent, că El aduce criza, că El face rana și că El vindecă.

Nu au trecut decât câteva ore de când eram cu băiatul meu cel mai mic, Lucas, la urgență la spitalul pentru copii. A făcut o tumbă cum face el de obicei, a căzut în cada de apă și a făcut o rană adâncă la bărbie. Am plecat repede de pe șantier acasă. În timp de conduceam mă gândeam cât de grea este situația. Când am intrat în casă, ca niciodată, David, băiatul mai mare plângea de rupea pământul și se auzea în tot blocul strigătul lui David pentru fratele lui și disperarea lui că Lucas s-a rănit. M-am gândit împreună cu soția ce să facem, dacă să-l ducem la spital sau să îl bandajăm noi, dacă se va lipi bine bandajul, că altfel mai târziu va trebui să se bărbierească.

În astfel de momente de criză și disperare, ce facem? Acolo la spital te iau și la interviuri: „Nu cumva voi l-ați luat de un picior să dați de pământ cu el?” Tot felul de suspiciuni în astfel de momente grele. Dar au fost momente în care Domnul a vegheat peste noi și ne-a dat înțelepciune. Pentru aceasta m-am rugat în timp ce conduceam spre casă, pentru pace în inimă și problema să fie rezolvată în consultare cu Dumnezeu. Dar nu întotdeauna este așa, soția mă știe când îmi pun mâinile în cap și aproape să-mi smulg părul ca evreii de disperare. Și câte situații nu ne-a lăsat Dumnezeu de frământare. Parcă a fost luat de sub picioarele noastre pământul și noi începeam să ne coborâm în abis. Dar Domnul știa lucrul acesta.

Aceasta a fost provocarea care stătea înaintea ucenicilor. Vedeți dragii mei cum teoretic ca și ucenicii știm? Domnul este în control, dar atunci când vine criza, practic uităm. Aceasta este provocarea credinței, care vine în viața noastră. Ce spune Domnul Isus? „Aduceți la Mine ceea ce aveți.” Adu problema la Domnul Isus.

Apoi Isus mai face un lucru, al doilea. Isus spune ucenicilor Săi: „Puneți-i să șadă în cete de câte cincizeci.” Ucenicii puteam spune: „Doamne, care este logica? Oricum, și să-i punem noi să stea câte 20, 50 sau 100, tot nu se rezolvă problema. Ce avem de mâncare nu poate hrăni această mulțime.” Însă lucrul pe care Domnul Isus Hristos vroia să-i învețe pe ucenici aici, este că în fața unei probleme care pare să fie imposibilă, Dumnezeu ne spune să facem ceva, niște pași mici. Întotdeauna când avem o provocare în faț noastră, sunt niște pași mici pe care Dumnezeu ni-i cere să-i facem. Problema este următoarea: noi ne gândim la acea problemă, acea provocare sau vrem ceva extraordinar, dar nu suntem dispuși să facem cei mai mici pași pe care Dumnezeu ni-i cere. Rămânem cumva paralizați în fața unor provocări și mai degrabă ne certăm cu Dumnezeu în loc să ne așezăm, aducând problema la El și să facem acei mici pași pe care Dumnezeu ni-i cere.

Domnule le-a porunci ucenicilor să-i pună să șadă în cete de câte cincizeci. Pașii mici pe care Dumnezeu adesea s-ar putea să ni-i ceară, sunt poate momentele în care trebuie să ne oprim din agitația în care am intrat, de nu mai știm ce să facem și începem să ne certăm cu partenerul, sau certăm copiii și să stăm liniștiți în duhul rugăciunii. Orice problemă să o aduceți la cunoștința lui Dumnezeu.

În fața altor provocări, s-ar putea ca Dumnezeu să vină și să spună: „Postiți!” În Neemia poporul a postit. În fața marilor provocări pe care le-am avut cu construcția clădirii noastre, când Dumnezeu a chemat biserica să postească, vreau să vă spun că de fiecare dată (lucru confirmat de toți cei care sunt implicați în proiectul acesta) Dumnezeu a mișcat lucrurile. Nu este un exercițiu în care zicem și noi că am făcut ceva ca biserică, ci este o acțiune care într-adevăr mișcă inima și mâna lui Dumnezeu. Biserica face un pas.

Pe de altă parte, s-ar putea ca Dumnezeu în mijlocul provocării și a crizei în care te așează, vrea să-ți schimbe inima și viața ta. S-ar putea să-ți spună: „Cenzurează internetul. Mărturisește-ți păcatul.” Fă pasul acela mic care va aduce o mare binecuvântare în viața ta și care va rezolva problema.

A doua lecție este următoarea: ascultă atent. După ce aduci problema care te zdrobește și care te sfărâmă înaintea Domnului, ascultă atent la pașii pe care Dumnezeu ți-i cere să-i faci.

Ucenicii a divizat mulțimea, apoi Domnul Isus Hristos a luat acele resurse, le-a binecuvântat și apoi le-a dat ucenicilor și a spus: „Împărțiți-le acum.” Dacă acolo era un serviciu de „cina Domnului”, probabil ucenicii se apucau și fărâmițau pâinea ca să dea mulțimii. Dar nu era un serviciu de cina Domnului. Oamenii aceia erau realmente flămânzi și nu aveau nevoie de firmituri.

Din nou mă gândesc că atunci când ucenicii au resursele, s-au gândit: „Ce să facem? Cum să împărțim puținul care este aici la o așa de mare mulțime?” Aici este momentul testului credinței. Faci ce îți spune Dumnezeu în fața problemei imense în care te afli?

Îngerul Domnului a venit la Ghedeon și când și-a dat seama că este îngerul Domnului, a spus: „Doamne, mulțumesc că ai venit! Acum vom birui, vom ieși din criza aceasta pe care madianiții au pus-o peste noi.” Ce face apoi Ghedeon? Începe să se plângă și Îi spune problema. Vă amintiți ce spune îi spune Domnul? „Cu puterea pe care o ai, dute și fii biruitor!” Probabil când Ghedeon se pregătea să spună „Dar nu știi cine sunt madianiții? Ce pot face eu cu puterea pe care o am?”, Domnul îi răspunde astfel: „Oare nu Eu te trimit?” „Oare nu Eu îți spun să împarți mulțimea apoi să dai să mănânce mulțimii?” Și totuși ce vedem cu ochii noștri firești, nu pare să fie o rezolvare, pentru că ochii noștri adesea nu sunt ochii credinței, ci sunt ochi ai unei rațiuni umane, ai unei logici umane, a unui calcul omenesc.

Știți cum erau pâinile evreiești? Nu ca pâinile de pe vremea lui Ceaușescu de făceai hernie dacă cărai o pâine ca aceea. Cumpărați o lipie care este subțire și dacă o întinzi, aproape că poți să vezi prin ea. Aceea era pâinea evreiască, nedospită și subțirică. Cinci astfel de pâini erau acolo. Unul singur le putea mânca.

Peștii știți cum erau? Nu știu în ce Evanghelie din cele patru este specificat, dar scrie că peștii erau de mărimea unei sardine. Ați mâncat sardine (peștele numit „sardină”)? Este de aproximativ 5 cm lungime. Doar doi pești mititei aveau.

Observați provocarea care era înaintea ucenicilor de a lua acele pâinișoare și acei doi peștișori și să împartă mulțimii? Acolo se produce miracolul dragii mei. În momentul în care au făcut pasul acela al credinței de a lua probabil ce era în coșulețul acela și să înceapă să dea, tot m-am gândit cum s-au înmulțit.

V-ați gândit la acest lucru? Au fost niște filme cu Isus din Nazaret, unde în unul dintre ele Isus a ridicat coșurile în sus și când le-a coborât erau pline. Dar și așa pline cum erau tot nu puteai sătura mulțimea. Eu mă gândesc că în timp ce ei împărțeau, când lumea lua pâine sau pește, tot rămânea acolo.

Era o poveste pe care băiatul meu cred că m-a pus să i-o citesc de zeci de ori. Se făcea că era cineva care avea o căciulă pe care o moștenise și când venea împăratul și lua căciula din cap, îi rămânea altă căciulă. Împăratul s-a supărat tare rău pe el și i-a zis: „Dă căciula jos!” A dat căciula jos și i-a rămas alta. El tot dădea căciuli jos și îi rămânea o alta pe cap. Apoi a vrut să-i taie capul ca să nu mai aibă căciulă pe cap. Și cu cât dădea mai multe căciuli jos, cea care rămânea pe cap era tot mai frumoasă. În final când a dat împăratului cea mai frumoasă căciulă care exista pe pământ, n-a mai vrut nici el nici o căciulă și s-a rezolvat problema.

Nu știu, probabil că dădeau din pâini și nu se mai oprea. Era o abundență.

Lecția a treia pe care o învățăm dragii mei în fața provocării, în fața chemării, este aceea de a ne încrede în Domnul Isus. Ghedeon trebuia să răspundă cu încredere. Ucenicii au răspuns cu încredere, au făcut ce le-a spus Isus. Probabil și îndemnați de faptul că nu a fost prima situație în care ei vedea că Isus acționa în momentul în care era ascultare. Credința înseamnă ascultare. Credința nu este închipuire, nu este un pas în abis, în orbire, ci credința este simpla ascultare de ce ne spune Domnul Isus Hristos.

Îmi place să văd acțiuni ale credinței care aduc binecuvântări, nu doar peste noi, ci peste toți cei care sunt în jurul nostru. Încrede-te în Domnul Isus Hristos.

Rezultatul pe care îl vedem aici, este unul extraordinar! Întreaga mulțime mănâncă pe săturate. Dumnezeu aduce binecuvântarea ca rezultat al credinței în mod abundent. Nu suficient, nu în mod superficial, ci abundent. Când există acest pas al credinței, Domnul Isus care este Dumnezeu, binecuvântarea se revarsă în abundență.

Mulțimea a mâncat, s-au săturat și au ridicat 12 coșuri pline cu firmituri. Nu cred că lucrul acesta este la întâmplare. În primul rând, cuvântul „coșuri” în limba greacă este „cofinos”. Nu era coșulețul scufiței roșii, pe care îl pui pe umeri și te duci cântând pe imaș. Nu, „cofinos” erau niște lăzi pe care le folosea armata romană ca să ducă arsenalul de război. Doi oameni trebuiau să prindă de acele lăzi, de o parte și de alta și să le care. Și nu erau ușoare. 12 lăzi, „cofinos”, coșuri mari pline cu firmituri. Când ucenicii le-au pus în fața, s-au fi gândit: „12 coșuri, 12 ucenici, o lecție pentru fiecare dintre noi.” O lecție a credinței încât fiecare să poată spune: „Am văzut slava lui Dumnezeu!”

Aceasta este în care ne aduce Dumnezeu câteodată. După ce ne trece prin încercare, dacă suntem o familie de cinci persoane, sunt 12 dovezi mari și late că El poartă de grijă. 12 coșuri pline rămase din abundența pe care Dumnezeu o dă în situația respectivă.

În final vreau să vă spun că experiența aceasta, testul acesta făcea diferența fundamentală între mulțimea care era acolo și care a avut parte de binecuvântare și ucenici. În Evanghelia după Matei ni se spune că Domnul Isus s-a uitat la mulțimea aceasta și I S-a făcut milă de ea și a binecuvântat-o, deși oamenii aceia nu erau urmași, ucenici ai lui Hristos. Aici în momentul de test este clară dovedită diferența dintre mulțime, gloată și ucenici.

Gloata venea după El (Ioan ne spune) și Îl urma pentru că văzuseră minunile pe care Isus le-a făcut. Apoi tot Ioan ne spune că Îl urma pentru că înmulțea pâinile și dădea norodului de mâncare. Gloata este formată din oameni care caută într-un fel pe Dumnezeu pe linie religioasă pentru rezolvarea problemelor și a crizelor, Îl caută poate pentru minuni. Se îmbulzesc la câte un hram din acesta pe lângă biserici. Se aduc niște oase dintr-un loc în altul și mulțimea se înghesuie pe la astfel de locuri să vadă o minune.

Dar aceeași gloată care se duce până la Iași sau în alte părți, mă întreb, este o urmare zilnică din partea acestei mulțimi? Sunt oamenii aceștia cu adevărat ucenici ai Domnului Isus? Sau sunt doar căutători, prezenți într-o mulțime pe care o filmează televiziunea într-un loc sau altul? Mulțimea aceasta în momentul când s-au întors de la un loc religios, revin la aceleași păcate pe care continuă să le facă zilnic și s-or mai întâlni ei cu Dumnezeu la alte hramuri.

Dragii mei poate nu este bine să ne gândim numai în termenii aceștia, ci ne putem gândi și în dreptul fiecăruia dintre noi. Căci adesea ne raportăm la relația noastră cu Dumnezeu în exact aceeași formă a gloatei, a mulțimii. Venim câte puțintel să primim ceva, dar nu suntem gata să fim urmași ai lui Hristos. Un urmaș al lui Hristos nu este un simplu admirator, un ucenic al lui Hristos nu-L caută doar pentru minuni, nu-L caută doar pentru crize. Un ucenic al lui Hristos rămâne cu El.

Dacă veți citi în Ioan puțin mai departe de episodul înmulțirii pâinii și peștilor, Domnul spune: „Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer. Cine Mă mănâncă pe Mine va avea viață.” Mulțimea aceasta care a venit acolo, admiratorii, căutătorii, spun: „Este prea de tot!” Și se întorc și pleacă. Cine rămâne acolo? Ucenicii. Și Domnul le spune: „Voi nu vă duceți?” Și ei spun: „Unde să ne ducem Doamne? Tu ai cuvintele vieții veșnice.”

Dragul meu, adu-ți aminte că atunci când provocarea și criza vine în viața ta, nu este ceva la întâmplare, ci este o încercare a credinței. Tu poate nu știi soluția, dar Domnul o știe. Nu este oare suficient pentru noi să știm acest lucru ca să nu intrăm în agitație? Să știm că El este în controlul tuturor lucrurilor? Că El așează provocare și că El aduce rezolvarea? Dimpotrivă, situația noastră ar trebui să fie de pace în inimă și de a vedea care sunt acei pași simpli pe care Domnul ni-i cere să-i facem spre un pas decisiv al credinței în care El aduce răspunsul și binecuvântarea din abundență.

De ce? „Nu sunt Eu Acela care te trimit?” De ce? Nu este Domnul Isus Stăpân pe toate lucrurile? Nu El este Fiul lui Dumnezeu care ridică păcatul tău și păcatul lumii? Nu este El Cel care prin încercare pe care o aduce vrea să mărească credința, răbdarea și să te ducă la desăvârșire?

Aceasta este demonstrația pe care El, Fiul lui Dumnezeu, o face. Lui, Celui care este Domnul, Împăratul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul să fie toată slava și cinstea! Amin!