Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

6 March 2018

Luca 9:28-36 - Sorin Prodan

Evanghelia după Luca 9:28-36 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Înaintarea noastră în Evanghelia după Luca este lentă, dar este sigură. Știți că atunci când Titanicul a pornit spre Statele Unite, a pornit lent. La un moment dat căpitanul a vrut să testeze capacitatea acestui mamut marin care plutește și a poruncit echipajului să dea drumul la motoare și în momentul în care a pornit cu viteza aceea mare, nebăgând de seamă la icebergurile care erau în oceanul înghețat, s-a scufundat.

Prefer să mergem mai lent și să nu ne scufundăm, decât să mergem prea repede și să nu ajungem unde dorim să ajungem.

Ultimul popas pe care l-am făcut în Evanghelia după Luca, a fost la un moment în care Domnul Isus a pus o întrebare fenomenală: „Cine zic oamenii că este El?” Au venit diverse răspunsuri, după care Domnul Isus i-a întrebat direct pe ucenici: „Dar voi, cine ziceți că sunt Eu?” Răspunsul lui Petru a fost corect: „Tu ești Fiul Dumnezeului Celui viu.” După această declarație, Domnul Isus face o altă afirmație capitală: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.”

Ce am învățat, este că cel care face o afirmație de asemenea greutate, acea afirmație are o implicație de aceeași greutate. Nu poți să faci doar o simplă afirmație și să-ți trăiești viața într-un mod diferit de afirmația respectivă. Afirmația aceea are implicații în viață. Domnul Isus dorește să le spună urmașilor Lui: „Iată care sunt implicațiile.” Cel care declară că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, trebuie să se lepede de sine, să-și ia crucea și trebuie să-L urmeze pe Domnul în fiecare zi.

Acel moment s-a încheiat cu o afirmație, având o greutate la fel de mare: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu.” Această afirmație a lăsat un semn de întrebare. Până și astăzi teologii stau și pun întrebarea aceasta: „La cine s-a referit Domnul Isus acolo, că dintre cei prezenți, nu vor muri până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu?”

Haideți să citim în continuare Scriptura din Luca 9:28-36: „Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă şi vorbeau despre sfârşitul Lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim. Petru şi tovarăşii lui erau îngreuiaţi de somn; dar, când s-au deşteptat bine, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau împreună cu El. În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, Petru a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Nu ştia ce spune. Pe când vorbea el astfel, a venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; ucenicii s-au înspăimântat, când i-au văzut intrând în nor. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi.” Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur. Ucenicii au tăcut şi n-au spus, în zilele acelea, nimănui nimic din cele ce văzuseră.”

Îngăduiți-mi să pun o întrebare: ați avut vreun moment sau o circumstanță în viață, până astăzi, în care să fi văzut slava lui Dumnezeu? Mă refer la un episod pe care l-ați trăit și după ce s-a cosumat momentul respectiv, să fi avut în inimă convingerea că în acel loc s-a manifestat slava lui Dumnezeu.

Văd că nu se grăbește nimeni să spună „da” și este firesc. La o asemenea întrebare, nu cred că trebuie să fim pripiți în a răspunde „Eu am văzut slava lui Dumnezeu.”

M-am gândit că dacă patriarhul Iacov ar fi printre noi și i-aș fi pus întrebarea aceasta, Iacov ar fi spus: „S-a întâmplat de cel puțin două ori când am văzut slava lui Dumnezeu.” Ne-ar fi povestit că într-o noapte fugind de acasă a ajuns într-un loc în care a adormit, având ca pernă o piatră și a avut un vis care nu a fost unul obișnuit, care a fost o vedenie. Visul acela sub orice analiză prin trăsăturile pe care le avea, nu era un vis obișnuit. Ci era o vedenie și a văzut o scară care mergea până la ceruri și îngeri coborându-se și urcându-se pe acea scară. Și după ce s-a trezit, Iacov a declarat că în locul acela este Casa lui Dumnezeu. Și a numit locul acela „Betel”, care înseamnă „Casa lui Dumnezeu.” Și apoi mi-ar fi spus: „Am mai avut o situație în care am văzut slava lui Dumnezeu. Într-o noapte am luptat cu o ființă până dimineața. Ființa aceasta m-a lovit în șold și mi-a fracturat șoldul. În final mi-am dat seama că lupta aceea nu a fost cu o ființă obișnuită, ci a fost chiar cu Domnul.” Apoi Iacov a declarat: „Am văzut slava lui Dumnezeu. Domnul a fost în locul acesta și eu nu am știut.” Și a dat nume locului acela „Peniel”, adică „Fața lui Dumnezeu” și spunând: „Am văzut fața lui Dumnezeu și totuși am rămas în viață.”

Dacă l-aș fi întrebat pe Moise și el mi-ar fi spus că a văzut slava lui Dumnezeu. Mi-ar fi plăcut să trecem prin mai multe situații în care slava lui Dumnezeu s-a manifestat, unde oamenii au privit și au fost convinși că aceea a fost cu adevărat slava lui Dumnezeu manifestată. Evreii numeau manifestarea slavei lui Dumnezeu „Shekina”, adică „Prezența lui Dumnezeu.”

Cuvântul lui Dumenzeu ne spune că Iacov, Ioan și Petru, au trăit experiența slavei lui Dumnezeu. Cum s-a manifestat lucrul acesta? Cu adevărat a fost ceva total neobișnuit, în așa fel încât după ce au trăit episodul acela și după ce s-a consumat experiența aceea, oamenii aceștia au știut că n-au mai fost pe tărâmul vieții normale, ci au pătruns într-un alt tărâm, deși erau fizic încă aici.

Marele om de literatură C.S. Lewis, a încercat să reprezinte într-o formă alegorică ideea tranzitării din realitatea aceasta, într-o altă realitate în care este slavă. A captat ideea aceasta în „Cronicile din Narnia.”

O parte din dumneavoastră fie ați citit, fie ați văzut ecranizarea după Cronicile din Narnia, când niște copiii la un moment dat evadează din realitatea aceasta, pătrund într-o altă lume, într-o altă țară numită „Narnia”, care este total diferită și este fascinantă. Acolo se afla „Aslan”, leul lui Dumnezeu, care biruiește. Cei trei ucenici au trăit evadarea din realitatea aceasta și au văzut slava lui Dumnezeu. Cum s-a manifestat lucrul acesta?

Cuvântul ne spune că la opt zile după ce Domnul Isus a făcut declarația aceasta „vor fi oameni acolo care nu vor muri până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu”. Toți evangheliștii (în Evangheliile sinoptice) vorbesc despre episodul acesta: Matei, Marcu și Luca vorbesc despre episodul acesta extraordinar.

Un alt evanghelist spune că Domnul a declarat că sunt câțiva care nu vor vedea moartea până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în slava Lui. Referința era la Domnul Isus. Astfel la opt zile după această declarație, trei din ucenici sunt împreună cu Domnul Isus pe munte. Care este circumstanța în care are loc episodul acesta? Cuvântul lui Dumnezeu spune că ei s-au dus pe munte ca Domnul Isus Hristos să se roage. Din nou este un moment în care Domnul Isus Se duce la rugăciune, ia câțiva ucenici cu El să se roage, că doar nu ia luat că Îi era frică de întuneric, ci cu siguranță să fie în rugăciune cu El. Și acolo are loc o experiență extraordinară. Dacă vă aduceți aminte de un principiu pe care l-am învățat într-un episod similar, când a avut loc o altă minune în contextul rugăciunii, am învățat următorul lucru: atunci când cineva se roagă, când stă în prezența lui Dumnezeu, există șansa manifestării puterii lui Dumnezeu.

Personal nu cred că trebuie să tragem concluzia că rugăciunea în mod necesar Îl face cumva pe Dumnezeu să Se manifeste sau că printr-o anumită insistență noi putem să Îl facem pe Dumnezeu să ne arate ceva. Ceea ce vreau să spun, este că diferența dintre unul care stă și se roagă și între unul care nu se roagă decât foarte rar, cel care se roagă are șanse mult mai multe să vadă slava lui Dumnezeu și manifestarea puterii Lui.

De aceea, eu cred că realitatea rugăciunii ne așează pe noi într-un mediu în care Dumnezeu poate lucra cu mare putere și să ne arate slava Lui, fie printr-un răspuns imediat la o rugăciune, fie printr-o manifestare a slavei lui Dumnezeu încât tot poporul poate să spună: „Cu adevărat Dumnezeu S-a manifestat în slava Lui!”

Este important să știm că în mediul rugăciunii Dumnezeu cu adevărat Își manifestă slava. De aceea vă încurajez să căutați rugăciunea, să o căutați în locul de taină cu Dumnezeu și veți trăi experiențe extraordinare cu Dumnezeu, veți trăi experiențele evadării din presiunea aceasta a vremurilor și a lumii și de grijile care ne apasă. Pentru că atunci când stai în rugăciune Dumnezeu te ridică și îți arată cât de mărunte sunt experiențele acestea ale vieții, cât de neimportantă este teama pe care o trăiești pentru ziua de mâine sau de diverse situații care îți aduc probabil tulburare în inimă. Dumnezeu te ridică în prezența Lui și acolo ai șansa să trăiești un moment al slavei în care poți spune: „Aș vrea să fiu cu Domnul! Aș vrea să mă dezbrac de cortul acesta care m-a încapsulat în viața aceasta, care deseori mă apasă.” Oricât de frumoasă ar fi viața aceasta în anumite dimensiuni ale ei, are și alte dimensiuni care sunt grele. Însă în rugăciune ești în prezența lui Dumnezeu.

În acest context, pe când Domnul Isus Se ruga, I s-a schimbat înfățișarea feței și îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare.

M-am întrebat cum a fost această transformare? Am mediat la faptul că I s-a schimbat înfățișarea feței și m-am întrebat dacă realmente trăsăturile feței Sale, așa cum erau cunoscute de cei care erau cu el, ucenicii și alții, în întregime s-ar fi schimbat într-o persoană diferită decât ce cunoșteau ceilalți că este El. M-am gândit la Maria care în ziua învierii, în grădină, când s-a întâlnit cu Domnul Isus, a crezut că este grădinarul. Mi-am pus întrebarea dacă și în contextul acela dupa înviere, fața Domnului Isus s-ar fi schimbat și s-ar fi transformat în așa fel încât nu mai erau aceleași trăsături care erau înainte.

Tare mult trebuie să se schimbe un prieten apropiat de al meu ca să nu-l mai recunosc. Mi s-a întâmplat însă, ca la întâlnirea de 20 de ani cu foștii mei colegi de clasă, să văd pe cineva intrând în sală și să nu mai știu care dintre colegii mei a fost, după ce am trăit 4 ani de zile în aceeași clasă și să nu-l mai recunosc.

Să fi fost transformarea aceasta în acest mod? Nu cred. Eu cred că a fost o transformare a ființei Domnului Isus (vedeți că nu este vorba doar de față, ci spune că îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare) care L-a făcut ca din El să iradieze slava lui Dumnezeu.

În plus, observați că ucenicii de abia se trezeau din somn și ochii le erau împiedicați cumva să-L recunoască imediat. Cred că a fost o slavă care L-a înconjurat pe Domnul Isus, la fel ca slava pe care a avut-o după înviere, când se arăta Mariei, ucenicilor, apostolilor și tuturor celorlalți, cam la 500 de persoane și este aceeași slavă care Îl va înconjura pe Domnul Isus Hristos când va veni din nou a doua oară să-Și răpească Mireasa și aceeași slavă în care Domnul Isus Hristos va exista în eternitate și noi vom vedea slava aceasta.

În manifestarea aceasta a slavei, ucenicii au mai văzut și pe Moise și Ilie, care se arătaseră atunci în slavă. De ce oare Moise și Ilie? De ce nu s-a arătat acolo Adam și Eva? De ce nu s-a arătat Avraam? Sau împăratul David care era prototipul împăratului din linia lui Iuda? De ce Moise și Ilie?

Sigur că au fost multe interpretări, dar cred că cea mai corectă interpretare pe care o putem avea, este cumva în ceea ce Moise și Ilie reprezintă ei ca ființe din perioada vechiului legământ. Cine a fost Moise? El a fost omul prin care Dumnezeu a adus Legea poporului Israel. Pentru evreii din ziua de astăzi Moise rămâne cap de linie. Pentru ei Moise este cel mai important din tot Vechiul Testament. Pe de altă parte, Ilie a fost proorocul lui Dumnezeu care a făcut o demonstrație extraordinară a puterii lui Dumnezeu.

Eu cred că într-adevăr cei doi sunt persoane reprezentative pentru două statute: statutul de profet, Ilie și statutul de dătător al Legii, Moise. Și în contextul acela, avem ceva ce cred că Dumnezeu vrea să comunice atât celor trei care sunt acolo, cât și tuturor celor care citesc Scripturile.

Există o legătură dincolo de ce reprezintă ei. Gândiți-vă la Moise care și el a fost pe munte și a văzut slava lui Dumnezeu, a coborât de pe munte și fața i-a strălucit. Din el a iradiat slava lui Dumnezeu. Totuși cred că slava aceea a lui Moise nu se putea compara cu slava care a emanat din Domnul Isus Hristos. A fost o slavă, într-adevăr, care l-a înconjurat pe Moise, fața i-a strălucit, poporul a văzut acea slavă, dar ea era doar o slavă reflectată. Însă, în Domnul Isus Hristos era o slavă care venea din propria Lui ființă, care eu cred că depășea infinit mai mult decât slava lui Moise.

Dacă ne gândim la Ilie și el a avut o experiență tot pe munte, pe Carmel. Când a fost acea demonstrație extraordinară care a coborât foc din ceruri și a mistuit altarul. Dar nu cred că acesta este elementul care îi face pe cei doi să fie și ei acolo pe munte, ci faptul că ei reprezintă două statute importante care acum veneau la un moment al împlinirii și al finalității.

Alta ar fi fost circumstanța dacă ucenicii s-ar fi dus ei singuri să se roage pe munte. Iar dacă s-ar fi arătat Moise și Ilie, ucenicii probabil ar fi fost pe jos, plecându-se înaintea lui Moise care le-a dat Legea și înaintea lui Ilie, marele prooroc.

Dar ce le spune Dumnezeu acolo? „Nu vă uitați la Moise și Ilie. Pentru ei este timpul să plece. Acesta este Fiul Meu Preaiubit. De El să ascultați.” Astfel începând de aici, vine momentul când Legea și proorocii au ajuns la împlinire și finalitate, iar de aici încolo vine o altă lege: Legea lui Hristos de care noi trebuie să ascultăm.

Un legământ s-a finalizat, vechiul legământ s-a finalizat și noul legământ începe acolo, în contextul acela în care Domnul Isus este declarat ca fiind Fiul lui Dumnezeu și Cel care aduce o noutate.

Pe de altă parte dragii mei, arătarea lui Moise și Ilie este de mare folos atunci când avem de-a face cu oameni care socotesc că atunci când omul moare, dispare realmente în neființă.

Cel puțin două mișcări afirmă lucrul acesta: mișcarea adventistă și mișcarea martorilor. Ambele mișcări consideră că la moarte, omul ca ființă dispare complet și nu există o trecere, nu există nici un fel de viețuire într-un alt habitat decât cel terestru, că nu mai există conștiință, că nu mai există nimic din ființa omului care supraviețuiește și că oamenii rămân în starea aceea de moarte și de neființă și neștiință până când va veni învierea. Aceste mișcări nu recunosc o identitate a ființei umane în realitatea aceasta fizică și realitatea spirituală pe care noi o numim „suflet” sau „duhul omului.”

Convingerea noastră este că atunci când omul ajunge la momentul morții, el nu intră în neființă, nu există așa ceva. Nu este intrare în neființă, pentru că ceva ființează după aceea. Este duhul omului sau sufletul care trece dincolo. Partea fizică se duce în țărână de unde a fost luată.

Mișcarea adventistă și a martorilor consideră că sufletul și trupul omului este o singură entitate, că este unul și același lucru, iar că moartea este definitivă în ce privește omul.

Cu aceasta este suficient să pui următoarea întrebare: „Nu înțeleg! Dacă aceasta este convingerea voastră, ce este cu Moise și cu Ilie? Ce a fost cu cei doi? Care a fost explicația cu apariția celor doi acolo? Au avut ucenicii halucinație sau lucrul acesta a fost adevărat în Scriptură?”

Scriptura afirmă că acolo pe munte s-au arătat cu adevărat Moise și Ilie. Dar mai important decât lucrul acesta dragii mei, ceea ce trebuie să înțelegem noi prin faptul că s-a arătat Moise și Ilie, este faptul să indice o finalitate și o împlinire pe de o parte, însă pe de altă parte uitați-vă vă rog ce scrie acolo: „Aceștia s-au arătat în slavă și vorbeau despre sfârșitul lui Isus pe care avea să-l aibă în Ierusalim.”

Dă-mi voie să-ți pun o întrebare: dacă ai avea șansa să ajungi în prezența unei personalități importante, a președintelui de exemplu, ce ai vorbi cu el? Despre ce ai discuta? Desigur mulți ar zice poate de necazuri, de limitări, pensii, șomaj sau alții ar spune: „Nu te lăsa, luptă mai departe suntem și noi în stradă.”

M-am gândit că Moise și Ilie ar fi putut vorbi cu Domnul Isus de foarte multe alte lucruri. Ar fi putut vorbi cu Domnul despre eternitate, spunând: „Ai părăsit eternitatea.” Pentru că Moise și Ilie erau în slavă când Domnul S-a coborât pe pământ. Și ar fi putut să-I zică: „Așteptăm să te întorci și să fi din nou acolo.” Nu știu, dar Cuvântul ne spune că au vorbit despre sfârșitul Lui.

Știți de ce? Ascultați-mă! Pentru că atâta vreme cât jertfa Domnului Isus nu era realizată, nici problema lor nu era rezolvată. Tot ce a fost în rânduiala Vechiului Testament în sistemul jertfelor, al credinței în faptul că cineva dacă aduce o jertfă, păcatele lui sunt transferate din dreptul lui în acea jertfă ispășitoare, problema nu era definitiv rezolvată până când nu venea adevărata jertfă care împlinea imaginea aceasta a jertfelor. Mântuirea lor, a lui Moise și Ilie nu era finalizată, nu era rezolvată până când Domnul Isus Hristos nu avea să moară ca jertfă de ispășire pentru toți: și pentru cei din vechiul legământ care au avut credință și pentru cei din noul legământ care vor avea credință.

Iată de ce era atât de important să vorbească despre sfârșitul Lui. Ar fi putut să-L incurajeze, căci și în grădina Ghetsimani au venit îngeri să-L întărească și să-L încurajeze să meargă până la capăt în mandatul acesta pentru care a venit.

Lecția pe care o învățăm este aceasta: cel mai privilegiat statut, chiar unul de reprezentant al Legii și reprezentant al proorocilor, cel mai privilegiat statut nu salvează pe nimeni. Nici faptele Legii, nici duhul poorocilor nu salvează pe nimeni, decât jertfa Domnului Isus. Oamenii se bazează astăzi, nu pe faptul că pot să țină o lege, ci pe faptul că sunt buni și că ajută pe unii sau pe alții. Sau că ei nu au făcut fapte vrednice de moarte. Cu toate acestea trebuie să-și aducă aminte că până când ei nu primesc jertfa lui Hristos, nu există iertare. Fără vărsare de sânge, nu există iertare. Orice alternativă pe care omul ar lua-o, căile lumii, căile religiilor, faptele, orice, nu rezolvă problema. Doar jertfa Domnului Isus rezolvă problema.

Haideți acum să ne mutăm privirea de la Domnul Isus, de la Moise și Ilie, spre ucenici: „Petru şi tovarăşii lui erau îngreuiaţi de somn.” Acest lucru m-a pus pe gânduri. Ce s-a întâmplat cu ei, că aproape întotdeauna când era un moment extraordinar, un moment de manifestare a slavei, îi apuca somnul?

Nu știu când vă apucă somnul pe voi. Pe mine mă apucă somnul când vreau să cânt la chitară, de aceea nici nu prea am avansat. Cânt 10-15 minute la chitară și apoi casc și mă opresc. Când eram student mă apuca somnul când mergeam la cursuri. Totdeauna mă vizita somnul. V-am povestit situația aceea când eram într-o sală de cursuri dimineața și am văzut scris pe bancă: „Aici am luptat cu somnul și am fost biruit.”

Pe ucenici i-a biruit somnul exact în momentul cheie. M-am gândit că ei dormeau când nu trebuiau să doarmă și nu dormeau când trebuiau să doarmă. Poate pe Marea Galileii când Domnul dormea, ar fi trebuit să doarmă și ei liniștiți. Însă s-au speriat acolo din cauza valurilor și au strigat la Domnul Isus să-i scape. Ucenicii dormeau când nu trebuiau să doarmă și nu dormeau când trebuiau să doarmă. Este o lecție bună pentru fiecare dintre noi.

Dragii mei, știți ce am înțeles eu din lucrul acesta? Am înțeles că există o inerție în ființa umană când este vorba de captarea momentului slavei lui Dumnezeu. Este ceva ce ne face să ratăm momentul acela extraordinar. Pe unii îi apucă somnul exact când eu mă apuc să predic și poate ratează ceva extraordinar din predică.

Nu vreau să fiu prea exigent, că și pe mine mă apucă somnul când predică alții. Dar este o realitate, nu? Suntem activi, suntem vigilenți în multe alte contexte, nu ne apucă somnul când ne uităm la un film, nu ne apucă somnul când ne uităm la un meci de fotbal, dar ne apucă somnul când ne punem să citim Scriptura, ne apucă somnul pe genunchi. Există această inerție în ființa umană când este vorba de contemplarea slavei lui Dumnezeu.

Dragii mei, somnolența aceasta poate lua forme foarte diferite. Poate suntem îngreuiați de griji și ele ne copleșesc, nu ne mai dau voie să mergem și să căutăm fața lui Dumnezeu, nu ne mai dau voie să citim Scriptura, suntem îngreuiați de muncă excesivă, nu mai știm când să zicem „Punct” și „De aici vreau să stau în prezența lui Dumnezeu.” Și continui apoi activitatea cotidiană, zilnică. Suntem îngreuiați de încercarea de a construi ceva pentru noi și alergăm în stânga și în dreapta. Sau somnolența aceasta lejeră în media, în internet, în filme. Sunt unii care nu se mai satură să se uite la film după film, după film, și ar vrea să mai vadă altul și parcă nu sunt împliniți, vor mai mult. Tot timpul în ființa aceasta există o căutare și este adevărat acest lucru.

Dar știți de fapt care este căutarea aceasta a ființei noastre? Căutarea care noi credem că se împlinește, este fie în ceva ce ne arată o fascinantă poveste de dragoste, sau faptul că, căsătoria le va împlini căutarea aceasta, iar unii cred că sexul le va împlini căutarea aceasta și intră devreme în căsătorie. Iar după ce intră și trăiesc experiențele acestea, constată că tot caută într-una. Și pentru că nu mai sunt mulțumiți de nevastă, divorțează de ea și își iau una mai tânără, apoi constată că nici cu ea nu se produce împlinirea aceea. Și tot aleargă după ceva.

Dar după ce aleargă omul? Știți după ce? După slavă! De aceea aleargă omul să facă lucruri mărețe, ca oamenii să zică: „Iată slava!” Dar această slavă este una efemeră, a omului. Cât de mare ar facel el catedrala, cât de mare ar face el Casa Poporului, până la urmă fascinația și slava aceea se risipește și își dau seama că tot nu au atins ceva ce au vrut ei și ar vrea mai mult.

De ce? Pentru că în fiecare dintre noi este chipul lui Dumnezeu, care atunci când vede slava se simte atras de ea, pentru că am fost creați pentru aceasta, pentru slavă! Nu am fost creați pentru moarte, pentru suferință, ci câteodată prin suferință și moarte, Dumnezeu ne ia în slavă. Pentru aceasta am fost creați.

De aceea, a treia lecție pe care aș vrea să o învățăm este următoarea: nu te mulțumi frate și soră cu acest comfort al somnolenței și al vieții, al unor plăceri mărunte care vin și trec o dată cu timpul. Ci caută mai departe slava aceea a lui Dumnezeu, tânjește după ea, dorește-o, caut-o în taină, caută fața lui Dumnezeu. Iar atunci când fața lui Dumnezeu se va manifesta, strălucirea feței Sale pe fața lui Isus Hristos va fi reflectată în noi. Nu te mulțumi cu somnul, căci somnul s-ar putea să vină chiar în momentul în care Dumnezeu Își va manifesta slava.

Totuși, ucenicii până la urmă s-au deșteptat bine și au văzut slava lui Isus și pe cei doi bărbați care stăteau împreună cu el. Acum fiți vă rog atenți la următoarea reacție: „În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, Petru a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.”

Petru întotdeauna are idei imediate, năstrușnice câteodată și a făcut și alte câteva declarații: „Cu Tine am să merg până la moarte!” Cam întotdeauna Domnul Isus l-a temperat pe Petru care era de admirat într-un anumit fel, dar uneori el era tot timpul cu mâna pe sus, ca studentul care ridică mână și atunci când nu știe. Aici Luca scrie și el: „Nu știa ce spune.”

Un alt evanghelist, consemnează și spune: „A spus lucrul acesta, pentru că îl apucase spaima și nu știa ce să zică.” A fost șocat și în acea sperietură a zis: „Doamne hai să facem trei colibe.” Aceasta a fost prima idee care i-a venit.

Însă există o idee legată de această afirmație, să facă trei colibe. Petru spune: „Doamne, este bine să fim aici.” Mulți care predică din acest text, spun că este bine să fii la biserică, având la bază acest text.

Eu cred că Petru a dorit să facă cele trei colibe ca să permanentizeze momentul acela, moment în care slava era manifestată. Când vezi pe Domnul Isus, pe Moise și pe Ilie, ce ai mai vrea? Să spui clipei „Rămâi, nu te mai duce!” De ce? Pentru că acela a fost momentul dragii mei, când Dumnezeu a îngăduit o revelație și o trăire de câteva minute probabil din acea slavă în care Petru, Iacov și Ioan vor fi și în care și noi vom fi. Acolo Dumnezeu a dat mahrama la o parte și ei au văzut slava aceea după care noi toți tânjim.

Vorbind despre lucrul acesta, aduceți-vă aminte că 1 Corinteni 13, Scriptura ne spune că „acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea față în față.” Atunci vom vedea slava manifestată plenar și nu va mai fi parțialitate, doar sclipiri ale slavei. În tot parcursul revelației, câteodată Dumnezeu întindea vălul acesta care poate mai crăpa ici colo și vedeai momente de slavă, dar nimeni nu a văzut cu adevărat într-un mod plenar slava lui Dumnezeu. Nu știu dacă ucenicii au trăit plenar slava aceea, pentru că erau încă în trup.

Dragii mei știți care este frumusețea? Atunci când vom fi în glorie și trupurile acestea vor fi schimbate în slavă, vom vedea slava Domnului Isus, slava lui Moise și Ilie, dar eu voi vedea și slava voastră, frații mei! Și voi veți vedea slava mea și va fi o stare eternă de slavă.

Cred că dincolo de slava aceasta parțială care ne este dată să o vedem, noi trăim de fapt în realitatea aceasta a lui „deja, dar nu încă.” Noi suntem în Împărăția lui Dumnezeu, trăim experiența slavei într-o anumită măsură, dar încă nu pe deplin. Este interesant să vedem cum evangheliștii care au fost acolo, au vorbit despre lucrul acesta.

De pildă, Ioan. Haideți să ne uităm în Ioan 1:14: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.”

De aceea când am pus întrebarea aceasta „Ați văzut slava lui Dumnezeu?”, a fost firesc să avem o ezitare, pentru că probabil ne gândim la acea slavă pe care au văzut-o cei trei ucenici. Dar pe de altă parte este legitim să spunem „Da, am văzut slava lui Dumnezeu!”, pentru că noi avem prin Cuvânt realitatea aceasta!

Acest lucru o spune și Petru care a văzut slava Domnului Isus. 2 Petru 1:16-17: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea. (la botezul Domnului Isus). Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt (pe muntele schimbării la față). Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.”

Ce spune Petru aici, este următorul lucru: „Da, am văzut slava aceea manifestată!” Dar dragii mei și noi putem vedea slava Lui prin Cuvânt! Petru spune despre slava Cuvântului. Este adevărat că este slava lui Hristos pe care ei au văzut-o în mod fizic, dar este și slava Cuvântului care ne arată și ne relevă nouă slava Domnului Hristos!

Pavel vorbește și el despre slava aceasta pe care noi o vedem, o trăim și face comparație între ce a fost slava în vechiul legământ și ce este manifestarea slavei în noul legământ. 2 Corinteni 3:7-18: „Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului?” Scumpii mei, slujba Duhului este o slujbă a slavei. Ori de câte ori biruim prin Duhul lui Dumnezeu, este o manifestare a slavei, ori de câte ori noi lucrăm prin Duhul lui Dumnezeu, aceasta este o manifestare a slavei. Când proclamăm Cuvântul cu puterea lui Dumnezeu, aceasta este o manifestare a slavei.

„Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Şi, în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător era cu slavă, cu cât mai mult va rămâne în slavă ce este netrecător!” Observați că oamenii se uită după slava trecătoare, faima de o clipă, plăcerea de o clipă a păcatului și apoi rămân goi, dar orice om care crede în Domnul Isus Hristos, are experiența slavei care nu este temporară, ci este eternă.

„Fiindcă avem, dar, o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală şi nu facem ca Moise, care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător. Dar ei (evreii) au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată (ei tot citesc Vechiul Testament, Îl tot așteaptă pe Mesia, tot țin Legea, tot vor să facă templul, tot vor să aducă jertfe), fiindcă marama este dată la o parte în Hristos.

„Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar, ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată. Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

Extraordinar! M-am întrebat cum suntem noi „schimbați din slavă în slavă prin Duhul”? Copiii lui Dumnezeu au ștanța slavei lui Dumnezeu pe ei! Nu doar chipul pe care fiecare ființă îl are, ci faptul că ei prin credință au primit statutul de fii ai lui Dumnezeu, în ei este o slavă care se manifestă și suntem schimbați din slavă în slavă.

Cum vine acest lucru? Când eu am terminat clasa a IV-a, în mine se vedea o slavă a elevului care termina clasa a IV-a. Dar slava aceea a elevului de clasa a IV-a nu se compara cu slava elevului de clasa X-a. Deja era un cumul, o creștere spre ceva mai mult. Dacă eu făceam demonstrația unei teoreme sau unui grafic de funcție trigonometrică, evident reflectam o slavă a cunoașterii care nu se compara cu slava cunoașterii de clasa a IV-a.

În mod spiritual noi trecem la etape superioare de slavă, când trăim experiența credinței și căutăm pe Dumnezeu, și ajungem din slavă în slavă, până vom ajunge la desăvârșire.

Pavel continună și în 2 Corinteni 4:3-6 și spune: „Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.”

Dragii mei, înnotăm aici în valurile slavei. Cuvântul ne arată câtă slavă este disponibilă și câtă slavă se risipește printre degetele noastre, pentru că nu căutăm fața lui Dumnezeu, nu ne cufundăm în Cuvântul care ne descoperă slava lui Dumnezeu!

Ucenicii au văzut ceva și au vrut să permanentizeze momentul acela. Dar Domnul știa că pentru ei este rezervată o slavă pe care o vor gusta când Duhul lui Dumnezeu Se va coborî peste ei.

Chiar în altă parte scrie că Domnul Isus le-a zis să nu facă cunoscut momentul acesta, până după înviere când avea să vină Duhul lui Dumnezeu și ei intrau într-o atmosferă a slavei. Petru care era plin de frică, în momentul coborârii Duhului lui Dumnezeu, el se ridică și vorbește înaintea întregului Ierusalim fără frică de moarte. De ce? În el era o slavă. Oamenii stăteau în pridvorul lui Solomon și se uitau cu o anumită teamă, pentru că acolo era putere, era slava lui Dumnezeu manifestată în ei.

După ce ei au văzut slava aceasta mai sunt două lucruri, la care aș dori să ne uităm.  Domnul Isus Hristos îi dă răspuns la propunerea lui Petru și spune: „Nu, nu Petru.”

În altă Evanghelie Domnul spune: „Hai să mergem în vale!” După ce Petru face propunerea „Hai să facem trei colibe”, Domnul Isus spune „Mergem în vale.” Lucrul pe care îl învățăm aici, este că deși este o tânjire a noastră după slava lui Dumnezeu pe care adesea o gustăm la grade diferite de intensitate, Dumnezeu ne spune: „Nu acum este momentul slavei plenare. Acum este timpul să mergem în vale!” Și vom vedea în predica viitoare că imediat ce au coborât de pe munte, acolo un om îndurerat a venit și a spus: „Doamne, fiul meu este muncit de un duh rău, îl apucă, îl scutură, îl trântește. I-am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată și nu au putut!”

Așadar Domnul le spune: „Haidem în vale, în bătălie, care să câștigăm suflete pentru slavă.” Da este o slavă care ne așteaptă, dar acum este momentul trecerii prin valea umbrei morții în care să le spunem celorlalți despre slava lui Dumnezeu.

Acum ne vom uita la ultimul lucru. Cuvântul ne spune că după ce Petru, Ioan și Iacov au văzut experiența aceasta a manifestării slavei, norul i-a acoperit, au auzit declarația lui Dumnezeu „Acesta este Fiul Meu Preaiubit: de El să ascultați.”, Moise și Ilie au plecat, iar ucenicii au rămas acolo împreună cu Domnul Isus. Ucenicii au tăcut și nu au spus nimic nimănui în zilele acelea.

Marcu spune că Domnul Isus a poruncit să nu spună nimic. Mi-am pus întrebarea, nu doar în contextul acesta, ci și în alte situații în care Domnul Isus a făcut o minune mare și după ce a făcut minunea, le-a spus ucenicilor și le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui nimic. M-a intrigat lucrul acesta și mi-am pus întrebarea „De ce?” De ce să nu fie un megafon, o portavoce a cine este Isus? Să spui celorlalți: „Iată ce am văzut, iată ce am trăit.”

Pe de o parte să zicem că răspunsul este în această așteptare a învierii și a coborârii Duhului Sfânt, dar pe de altă parte cred că mai este ceva. Mă gândesc la faptul că atunci când avem experiența de moment a slavei lui Dumnezeu, în noi există o vulnerabilitate. O grabă în primul rând, poate să le spunem altora ce am văzut și este în noi vulnerabilitatea aceasta de a povesti celorlalți nu cu un temei bun, ci cu unul în care ne putem pune pe noi în riscul mândriei.

Lucrul acesta eu cred că are și susținere. De ce? Pentru că vedeți, în inflația aceasta de vedenii, de vorbiri în alte limbi, de descoperiri, de vindecări – ele sunt bune, dar iertați-mă – cred că este un exces necontrolat în anumite medii. În excesul acesta și în goana aceasta după revelații, când se întâmplă ca cineva să aibă cât de cât un pic de experiență, nici el nu știe bine dacă a fost vedenie, nu a fost, vorbire în limbi sau nu. Ce se întâmplă după aceea, este că pornește și povestește pe la biserică, pe la televizor, dă mărturie și se duce prin lumea largă să le spună la zeci de biserici ce experiență a avut el cu Dumnezeu: „Așa vorbește Domnul! Mi-a vorbit Dumnezeu!” La un moment dat se transformă totul într-un spectacol și într-un circ în care omul se joacă cu oamenii cum îi vine lui la mână.

Dragii mei, îngăduiți-mi să vă spun că oamenii care au trăit cu adevărat experiențe mari cu Dumnezeu și au avut descoperiri de la Dumnezeu și manifestări ale slavei, sunt mai reținuți. Domnul Isus iată, recomandă discreția.

Pavel spune cu o anumită teamă în 2 Corinteni 12: „Cunosc un om în Hristos, care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer.” Cine o fi fost prietenul acesta sau acest om pe care Pavel îl cunoștea că a fost răpit? Se vede din tot textul, începând cu versetul 1: „E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos.” Lauda aceasta este riscantă. „Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului.” El vorbea despre sine: „Cu un astfel de om mă voi lăuda; dar, întrucât mă priveşte pe mine însumi, nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele”.

Pavel nu a fost grăbit să se laude cu toate vedeniile lui. În Corint se vorbea în limbi, iar Pavel a trebuit să-i mustre și să-i liniștească că era o hărmălaie acolo. Pavel vorbea în limbi mai mult decât ei toți, dar nu se lăuda peste tot că vorbește el în limbi.

Dragii mei, eu cred că cel care are cu adevărat experiența descoperirilor lui Dumnezeu în formă de vedenie, de anumite sclipiri ale slavei lui Dumnezeu, ceva extraordinar din realitatea slavei lui Dumnezeu, din omul acela, poate din trăirea lui și din învățătura pe care o dă, transpare ceva din slava lui Dumnezeu.

El nu are nevoie de amplificatoare, nu are nevoie de reflectoare pe el, nu are nevoie de campanii, de mărturii ca să spună ce experiență a avut el cu Dumnezeu. Nu sunt nevoie de cuvinte, de popularizare sau de amplificatoare. Ci este nevoie de o căutare în continuare a slavei lui Dumnezeu. Oricât de discret ar fi omul acela în a vorbi despre slava aceea, acel lucru se vede în mod natural.

Ucenicii au tăcut și nu a spus nimic din cele ce văzuseră, pentru că ceea ce au trăit ei acolo a fost o pregustare a slavei eterne.

Iubiții mei frați și surori, prieteni, Dumnezeu ne-a creat pentru slavă așa cum l-a creat pe Adam și el a pierdut slava aceea prin alegerea și prăbușirea lui în păcat. Dumnezeu ne-a creat pentru slavă, ne-a făcut-o de cunoscut în Domnul Isus Hristos și ne lasă să o gustăm în măsura în care Îl căutăm pe Hristos în Cuvânt, în rugăciune, în meditație, în contemplarea slavei Lui. Și o trăim într-un grad mai mare dacă suntem dispuși să ne angajăm în căutarea aceasta și într-un grad foarte mic, aproape neperceptibil dacă ne lăsăm în somnul acesta al generației și al veacului în care trăim.

Invitația lui Dumnezeu este să venim cu credință la Hristos, Fiul Său și să vedem slava Lui. Iar atunci când o vedem, este o reflectare naturală a slavei Lui, dinspre noi înspre cei în jurul cărora trăim. Fie ca Domnul să ne ajute să gustăm slava Lui!