Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

25 July 2015

Faptele Apostolilor 11:19-30 - Bebe Tomeci

Faptele Apostolilor 11:19-30

Săptămâna trecută am fost cu fratele Sorin undeva în Târgoviște la o conferință organizată de Johny and friends. Venind înapoi spre Brașov, am trecut prin Pucioasa, și am văzut un câmp așa de frumos cu pomi, o frumusețe a naturii. Probabil are legătură cu copilăria mea această atracție. Eu am crescut într-un sat tot așa cu pomi fructiferi. Dar m-am simțit ca și cum Dumnezeu a scăldat pământul în frumusețe. Tot ce este frumos în jurul nostru, este de la Domnul. Dacă este o frumusețe într-o persoană, în soție, soț, în natură, este pentru că vine din frumusețea lui Dumnezeu.

Stăm în fața frumuseții Cuvântului lui Dumnezeu. Ca și biserică, noi am pornit un studiu care dorim să fie profund, un studiu în care trebuie să avem suficientă răbdare să stăm în fața Lui, ca Cuvântul să ne vorbească. Iar când stăm, Dumnezeu nu se lasă așteptat. El este ca un Tată bun care trimite copiilor Săi pâine.

Haideți să citim Fapte 11:19-30 și ultimul verset (25) din Fapte 12, pentru că are legătură cu pasajul din Fapte 11.

Vreau să fac o scurtă recapitulare, să vedem unde suntem. Vreau să pornim de la un tablou mai mare, ca apoi să ne uităm specific la acest text.

Cartea Faptele Apostolilor, este o carte care ne descoperă ceea ce chiar primul verset ne spune: ceea ce Domnul Isus a început, Biserica continuă. Acesta este scopul cărții Faptele Apostolilor. Este adevărat că această carte este limitată, are 28 capitole și ea se oprește cu ajungerea lui Pavel în Roma. Dar într-un alt sens, ea nu este închisă pentru că Biserica lui Isus Hristos continuă ceea El a început. Așa că sunteți parte la ceea ce au fost și ei și suntem și noi parte dintr-un întreg.

Sunt câțiva pași, pe care aș vrea să-i repetăm ca să-i înțelegem.

Este un punct de plecare în Fapte 1:8, în care Domul Isus îi învață ceva pe ucenici următorul lucru: „Ci voi veți primi o putere (se referea la ucenici, la Biserica Lui de atunci) când se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi și-mi veți fi martori în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.

Primul pas din împlinirea aceasta o vedem chiar în Fapte 2, când Duhul Sfânt se pogoară – Rusaliile – și este momentul de început al Bisericii când Duhul Sfânt sub forma acestor limbi ca de foc se așează pe ei. Petru nu mai este acel Petru care s-a lepădat, cel căruia i-a fost frică de o slujnică, ci îl vedem un Petru schimbat și nu doar un om curajos, ci și unul înțelept și modul în care Îl înțelegea pe Dumnezeu era schimbat radical.

Vedem de aici o lucrare care începe în Ierusalim între evrei. Primul pas este în Ierusalim între evrei.

Următorul pas este în Fapte 8, unde îl vedem pe Filip. Nu a fost scopul și planul ucenicilor să ajungă la Filip, dar ceea ce s-a întâmplat cu prigoana aceea, a rezultat răspândirea Evangheliei și ea ajuns astfel în Samaria. Samaritenii erau un popor aproape de evrei, dar erau amestecați cu neamurile din răsărit. Când ei au fost luați în Babilon, asirienii au adus națiuni din est și au înlocuit populația luată. Cumva a mai rămas o anumită populație evreiască și astfel a devenit o mixtură, atât în credințele lor cât și în naționalitatea lor (probabil ei s-au căsătorit între ei). Astfel ei erau un popor evreu dar nu chiar pur.

Noi vedem că Dumnezeu a făcut o lucrare între samariteni. Fapte 8 este următorul pas, când Evanghelia trece de la evrei (din Ierusalim) la samariteni (în Samaria).

Apoi următorul pas foarte important (pentru că noi suntem parte din acestă categorie) îl vedem în Fapte 10 și 11 – trecerea Evangheliei la neamuri.

În Fapte 10 este relatat un caz specific – Corneliu, centurion roman – din Cezareea (destul de aproape de Ierusalim). Aici vedem cum Dumnezeu l-a mântuit într-un mod extraordinar. Scriptura ne dă foarte multe detalii despre profilul omului moral care are nevoie să audă Evanghelia și să o primească, pentru că fără Evangheliei, el este pierdut, chiar dacă este moral.

Așa cum vedem, Duhul Sfânt se apropie ca un telescop și ne dă detalii, apoi se retrage și ne dă un peisaj mai larg.

În Fapte 11, vedem același lucru – Evanghelia merge la neamuri – dar într-un altfel de context, pornit de altcineva și chiar noi nu știm autorii pe nume, cine erau ei. Dar ne vom uita acum la ei și la text și lăsăm textul să ne învețe lecțiile pe care cred că Dumnezeu le-a lăsat acolo pentru Biseria Lui.

Ne aflăm așadar în Fapte 11, parte din aceste capitole în care vedem că Evanghelia trece la neamuri. Nu știu dacă ați experimentat vreodată, să mergeți la cineva și să nu beneficiați de drepturile de care alții beneficiau. Dacă ați stat la un rând și când să ajungeți în față, vi s-a spus: „S-a închis, îmi pare rău!” – mi s-a întâmplat acest lucru în copilărie.

Să vă dau un alt exemplu. Am făcut o clinică medicală cu o echipă și era timpul în care spuneam: „Veniți, sunteți bineveniți!”, dar la un moment dat am spus:

  • Nu mai putem primi!
  • Dar am o urgență!
  • Nu mai putem primi, îmi pare rău!

Acest lucru nu depindea de mine, ci de dentiști. Am înțeles încă o dată prin experiența aceasta ce înseamnă harul, să fii primit. Poate nu realizăm, dar fraților, faptul că neamurile au fost acceptate să fie parte la moștenirea aceasta a Evangheliei alături de evrei, samariteni și neamuri, este un mare har.

Trebuie mereu să realizăm cum spune în Romani: „Voi nu erați ramuri firești, că nu voi țineți măslinul, ci el vă ține pe voi!” Dumnezeu ca să-și arate îndurarea și harul a trecut și la noi. Slăvit să fie Domnul!

Dragii mei, haideți să ne punem această întrebare: cine sunt cei ce vestesc Evanghelia?

Am citit textul, dar haideți acum să ne uităm mai specific în el.

Cine sunt cei ce vestesc Evanghelia? Versetele 19-21. Știm ce s-a întâmplat, prigoana a pornit, Ștefan a fost omorât și cei mai mulți au plecat (doar apostolii au rămas în Ierusalim).

În Fapte 9, vedem dorința evreilor să prigonească Biserica. Saul a vrut să meargă la Damasc ca și Apollo și să-i prigonească, să-i pună în închisoare. Dar Dumnezeu l-a convertit pe Saul în Pavel.

Până acum noi am cunoscut personajele, de unde proveneau ele, cum au ajuns să cunoască adevărul. Dar dintr-o dată în aceste versete apar niște oameni pe care noi nu îi știm cine erau exact. Dacă ne punem întrebarea „Cine erau ei?”, prea exact noi nu putem să răspundem. Dar știm ceva, exact ce au făcut ei.

Ceea ce știm despre ei este că odată cu prigonirea, cei mai mulți dintre ei au plecat. În versetul 19 ne spune că au ajuns până în Fenicia (partea de nord, spre Damasc, Libanul de astăzi). Cipru este o insulă în Mediterană, destul de aproape, iar Antiohia mai spre nord-est spre Turcia.

Toți au ajuns acolo, spune versetul 19, și vesteau Evanghelia. Cuvântul ne specifică ceva despre cei care mergeau și vesteau. Această categorie erau evrei pentru că ei mărturiseau numai iudeilor.

În versetul 20 vedem că au fost oameni și din Cipru și Cirena (probabil erau evrei dar născuți în Diaspora, în Cipru și Cirena – culturi grecești) care au venit în Antiohia, au vorbit și grecilor și le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Eu aș intitula aceste 3 versete 19,20,21 în felul următor: necunoscuții Domnului într-o lucrare cunoscută lumii întregi.

Chiar și astăzi după atâtea generații, și noi știm despre necunoscuții Domnului într-o lucrare cunoscută lumii. Vom vedea mai târziu că acolo li s-a dat numele de creștini.

Deci ei erau evrei și știm sigur ce au făcut ei. Ei au avut curajul să treacă peste acea prejudecată și să se uită la un om născut dintr-o familie grecească (sau de altă etnie) și să spună despre Domnul. Ce frumos este că Duhul lui Dumnezeu le-a schimbat inima acelor păgâni și luau aminte la ceea ce spunea ei și s-au convertit! Aici este lucrarea lui Dumnezeu! Necunoscuții Domnului într-o lucrare cunoscută lumii întregi!

Vreau să avem următoarea întrebare în mintea noastră: cine te oprește să fii unul asemeni lor? Cine mă oprește să fiu unul asemeni lor? Observăm că Dumnezeu a ales să nu le spună numele, să nu ne de-a detalii despre ei și vom vedea de ce.

Dacă ne uităm bine, noi vedem două lucruri. În Fapte 6:4 (când a fost acea neînțelegere), vedem ceea ce apostolii au pus. Vedem că alți oameni, diaconi ca era și Ștefan și ceilalți, au fost puși în slujbe nu neapărat să vestească Evanghelia, ci mai mult de organizare.

Nu am toată informația pentru că nu am ajuns la călătoriile lui Pavel, dar deja de aici noi vedem că parcă ar fi o categorie și un scop concret să vestească Evanghelia și alții nu. Eu le-am dat următoarele denumiri:

  1. Evanghelizare intenționată – scopul călătoriei în sine este misiunea. Vom vedea aceasta în călătoriile lui Pavel și Barnaba. Vedem la ceea ce apostolii se referă, ei aveau un scop concret. Când a venit Barnaba în Antiohia el avea o țintă clară.
  2. Evanghelizare neintenționată – adică scopul nu era în sine să vestească Evanghelia, ci era o slujbă, un bussines, un comerț: „Mă duc la spital în București și merg cu trenul. Mă duc la piață și pot să mă întâlnesc cu foarte mulți oameni!”

Deci observăm că există evanghelizare într-un mod intenționat în care oamenii se vor strânge și acesta este scopul călătoriei și asta vom face. Dar există și această categorie în care într-un mod indirect eu pot împărtăși Evanghelia și să-mi fac treburile vieții cotidiene. De exemplu mergi la București, iei pe cineva în mașină sau mergi cu cineva și dincolo de discuțiile care le aveți, îi spui: „Uite vreau să-ți spun ceva, ce mi-a schimbat viața și ceea ce-mi dă putere în viață.” Și îi spui Evanghelia!

Indiferent ce evanghelizare facem, amândouă sunt biblice. În zilele de atunci ca și acum, evanghelia intenționată (misiunea) era mai costisitoare. Te costă mai mult să pui bani și timp deoparte.

Dacă categoria evanghelizării indirecte (am numit-o eu), ar fi mai dezvoltată, vă spun sincer, impactul ar fi mult mai mare.

Să nu uităm: necunoscuții Domnului într-o lucrare cunoscută lumii întregi. Nu știi niciodată cum te folosește Dumnezeu, îndrăznește.

Acești evrei au avut și ei temerile lor și probabil una din temeri a fost: „Ce vor zice cei de la Ierusalim, Biserica?” Poate s-au temut și ei, poate s-au temut de reacția păgânilor legat de Evanghelie: „Poate nu vor crede, par ciudat, poate pierd în bussinesul meu.” ș.a.m.d.

Ce mă împiedică pe mine să fiu asemeni lor? Fraților cu această întrebare trebuie să rămânem!

Versetele 22-24 – dacă cineva te întreabă: „dă-mi o definiție a creștinului”, răspunsul este: „Un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință”. Această definiție este completă, este excelentă această definiție a creștinului.

Ne vom uita puțin la Barnaba. În Fapte 4:36, ne spune că el era un levit, de neam din Cipru. Vedem că el era din casa lui Levi, rudă cu Aaron, cu Moise, rudă cu marii profeți. Familia lui se mutase în Cipru, se îndepărtase de Templu, nu știm cauzele. Dar vedem credincioșia lui Dumnezeu, care l-a adus pe acest bărbat înapoi la Ierusalim. A primit Evanghelia și a devenit un om de încredere pentru Biserică, un lider, un apostol într-un sens.

El face un lucru excelent, frumos, care a fost o ispită pentru Anania și Safira. Dar el face o faptă bună cu inima curată. Deci vedem că el, fiul mângâierii, a dat ce avea în plus, astfel ca Biserica să aibă parte financiară.

Îl mai regăsim pe Barnaba și în Fapte 9:27. El a fost un om care a cercetat cu deamănuntul. El nu s-a temut de reclama lui Saul: „Marele prigonitor”, nu a căzut în capcana: „Nu am încredere în tine” (este o tendință să ne temem, să nu avem încredere). El s-a apropiat de Saul și a ascultat mărturia lui și a văzut că într-adevăr ceva extraodinar se întâmplase în viața lui Saul, apoi devenise Pavel.

Barnaba îl introduce de fapt ucenicilor – Fapte 9:27. Când am predicat de aici, l-am numit pe Barnaba ca fiind un om al profunzimii, un om care nu mergea în acest trend al superficialității și al prejudecăților.

Deci era omul mângâierii și omul care cerceta lucrurile cu seriozitate și cu profunzime. Eu aș zice să descoperim visul și viziunea „Barnaba.”

Cu siguranță în timpul acela nu exista 2 Timotei 2:2. Acest verset este unul foarte important. De fapt un lucru foarte important în învățătură creștină și viața creștină este multiplicarea, este această ștafetă care trebuie să o vedem la următoarea generație. Atunci nu exista pentru că Pavel încă nu scrisese.

Dar el știa ceva (Barnaba) și haideți să ne uităm la Proverbe 9:9. El știa probabil ceva. Prin aceste cuvinte eu văd viziunea lui Barnaba și anume ucenicizarea.

Versetul 25 – mesajul creștin nu are de-a face numai cu proclamarea lui.

Am un exemplu să înțelegem mai bine. Mesajul creștin este în această formă: este articulat rațional, are un început, un cuprins și un sfârșit; se adresează minții. Este o parte importantă și este o parte biblică. Dar mai are încă o parte: implementarea proclamării Evangheliei în care capătă chip, capătă o formă și deja încep să deslușesc. Mesajul creștin este proclamare dar și implementarea în viața noastră.

De ceva timp m-am frământat cu această idee, pentru că eu am văzut ceva în viața mea și anume: proclam ceva și îl cred, sunt de acord cu el dar nu este implementat în viața mea. Și la fiecare chestie, mă văd făcând alt lucru și aceasta pentru că nu sunt ucenicizat. Nu am această desprindere în care Evanghelia coboară în caracter în viața mea, până la ultima celulă.

Noi trebuie să proclamăm Evanghelia dar s-o și punem în viață. Când spun aceasta mă refer la ucenicizare.

Vreau să te întreb, cine este ucenicul tău. Te rogi să poți să ucenicizezi pe cineva? Vreau să vă fac o mărturisire. Noi nu stăm foarte, foarte bine cu acest lucru. Trebuie să ne smerim, să căutăm pe Domnul și să avem această viziune a lui Barnaba.

Eu am cunoscut pe cineva care avea „Fundația Barnaba” și ajuta pe alții. Dar eu văd că tăria lui Barnaba nu era de a ajuta sau de a fi filantrop, ci era de a face ucenici, a proclama Evanghelia și de a implementa Evanghelia în viața oamenilor. Pentru că-l vedem cum a plecat cu Pavel, vedem apoi cum Dumnezeu a separat pe cei 2 lideri, ca să mai formeze de fapt încă 2 echipe și fiecare își formează alți ucenici, Barnaba luând pe Ioan Marcu.

Viziunea „Barnaba” (nu intrăm în detaliile ucenicizării) este implementarea Evangheliei și se face prin expunere de la viață la viață. Aceasta este partea cea mai grea. Este greu și să stai aici și să predici – câtă frământare este înainte, poate nici nu poți să mănânci, iar ce mănânci nu-ți pică bine la stomac, este un stres. Fraților poate fi în cele din urmă o suferință sau o greutate acceptată. Cred că a împărtăși viața ta altcuiva, este un pas aș zice de curaj și de greutate și mai mare. De aceea nu ajungem acolo, pentru că este ușor să stăm între noi, doar venim și ne contactăm din când în când, dar nu am pe cineva căruia să-i descopăr viața mea, și viața lui, vieții mele.

În acest proces lider-ucenic există o schimbare. Liderul va dispărea, iar tu ești chemat să ucenicizezi pe altcineva ș.a.m.d.

Barnaba dacă ar fi fost un oportunist, ar fi lucrat singur și numele i s-ar fi ridicat în ochii apostolilor (uitați-vă ce oportunitate era pentru el). Dacă ar fi fost oportunist, ar fi zis: „Ăsta este momentul să devin cunoscut în țară!” El nu s-a gândit la sine, pentru că Evanghelia în viața lui Barnaba zdrobea eul lui.

Nu căuta folosul tău, caută folosul lui Hristos și caută să investești în altul. Toate au o legătură și vom vedea acest lucru imediat.

Rețineți! Când vă vine în minte „Barnaba”, dincolo de ajutor, este visul sau viziunea „Barnaba”: multiplicarea, ucenicizarea. El a făcut o treabă excelentă. Probabil din inima lui (căutându-L pe Dumnezeu) i-a venit acest gând să se ducă să-l caute pe Saul la Tars. Îi știa potențialul, îi știa capacitatea lui și tăriile lui și și-a zis: „Cu el aici vom avea un impact și mai mare!” Și așa s-a întâmplat!

Versetul 26 – „când l-au găsit l-au dus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările Bisericii și au învățat pe mulți oameni.” Vreau să ating această idee legat de învățătura Bisericii. Învățătura în Biserică este foarte importantă.

Probabil vă dați seama, dar noi suntem o biserică mică, dar avem conferințe, seminarii și noi punem accentul pe învățătură. Să știți că nu m-am născut invățat legat de acest lucru. Prin harul lui Dumnezeu am intrat în contact cu Heart Cry de 15 ani când eram în București. Și ceea ce sunt, sunt pentru că ei au investit în mine învățătură. Ei au adus învățători, vorbitori, care erau cu mult înaintea mea pe calea credinței și din experiența lor m-au învățat și am învățat. Și prin harul Lui sunt ceea ce sunt, pentru că am avut parte de harul lui Dumnezeu prin acest contact.

Voi toți care sunteți aici într-un fel suntem împreună, puteți beneficia de această învățătură. Învățătura în sine, și mă refer la învățătura lui Dumnezeu, este de fapt un element esențial.

Vreau să vă pun o întrebare. Ești o persoană învățabilă? Să fii mereu o persoană învățabilă, să te lași și să ai mereu această sete de a fi învățat, este o calitate de ucenic. Dacă încetăm să mai învățăm, suntem în riscul plafonării și al căderii chiar. Dacă ai ajuns să nu mai poți primi, înseamnă că nu înveți pe alții. Nu ești o conductă, ci un vas.

Am avut botez, și știți că am rămas fără apă. A trebuit să mai așteptăm aproape jumătate de oră să punem apă. Dacă mai așteptam 2 ore, îl umpleam, așa mare cum era bazinul. Pentru că un vas cât de mare sau mic ar fi el, tot îl umplem, problema fiind de timp. Însă dacă ești o conductă, niciodată nu se oprește robinetul – ci apa trece.

Trebuie să fim o conductă fraților. Trebuie să primim învățătură, dar trebuie să avem grijă, căci dacă nu o dăm, la un moment dat nu mai putem primi. Trebuie să găsim un ucenic, care să-l învățăm.

Biblia spune: „Femeile mai în vârstă să le învețe pe cele mai tinere”, cu bărbații la fel. Biblia ne dă direcții clare cum să ne alegem și să ne găsim ucenicii. Trebuie să avem clar în mintea noastră că Dumnezeu ne cheamă să investim în cineva. Rugați-vă și luați inițiativă și faceți lucrul acesta! Va fi o binecuvântare pentru el, dar va fi o binecuvântare și pentru tine. Pentru că în acest fel eu pot să primesc mai mult.

Am câteva versete, argumente biblice, legat de acest aspect: 1 Timotei 4:1,6. Iată, Timotei era o conductă. El învățase și el dădea mai departe învățătură. 1 Timotei 4:11,16 – cât de importantă este învățătura! Am luat doar aceste câteva versete, însă Scriptura este plină de astfel de argumente, ca de exemplu Psalmul 119, care vorbește așa de mult de Cuvântul Lui și de învățătura Lui.

Sunt eu o persoană învățabilă? Trebuie să ne cercetăm, trebuie să fim învățabili. Uneori eu mă văd că nu am răbdare și nu pot să primesc, atunci e o problemă cu mine. Trebuie să fac niște schimbări cu viața mea! Domnul să ne ajute!

Haideți să revenim la textul nostru la Fapte 11:26 – „Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creștini în Antiohia.” Întrebarea este de ce? Ce s-a întâmplat acolo?

Vă spun o povestire cu viața mea. Când eram mic, eu am crescut într-un sat și satul nostru era la fel cum era Pucioasa cu pomi fructiferi, toamna mergeam la cules de mere și prune. În comuna respectivă se aduceau mai mulți oameni din alte sate, adică în zona în care se culegeau merele și prunele. Noi eram satul Băjești și veneau oameni din nord, unde erau aproape de munte și veneau din alt sat. Și noi ca și băieți ne băteam cu ei, ne și porcleam, nu era corect ce făceam, dar ne porecleam. Ei ne spuneau nouă „vărzarii” iar noi le spuneam lor „gușații.” De ce? Părinții noștrii și zona noastră cultiva varză în așa măsură de mult încât eram practic niște vărzari. Mâncam varză, produceam varză. Ei nu aveau terenuri ca noi, pentru că între noi era o luncă între două râuri. Ei probabil din cauza apei lipsite de iod, majoritatea aveau gușă și noi le spuneam „gușații.”

Ce vreau să spun cu asta, este că dacă te identifici atât de mult cu un lucru, aproape că pot să-ți spun la fel cum îi spun și acelui lucru.

În mesajul lor, Hristos era atât de prezent încât i-a identificat cu El și i-au zis „creștini.” Era parcă o poreclă! Însă nu este o poreclă, ci te înnobilează numele acesta. Când spui că ești creștin, de fapt tu spui „Am viță nobilă.” Hristos este de viță nobilă! Te înnobilează, de onorează, ce nume minunat ne-a lăsat Dumnezeu să ne identificăm cu El.

Haideți să facem și noi la fel ca ei. Identificați-vă atât de mult cu Hristos încât în discuțiile pe care le aveți să fie vorba numai despre El, nici să nu aduceți argumente prea mult timp. Ci spuneți de Hristos și vă veți simplifica foarte mult discuția! De fapt Duhul lui Dumnezeu lucrează cu mai multă putere astfel. Prin experiența mea, aceasta am văzut. Să avem atât de mult în mesajul nostru „Hristos”, încât ceilalți să te numească „creștinul.” Aceasta te înnobilează!

Mergând mai departe, ne uităm în Fapte 11:27-28 – un strateg uman ar gândi în modul următor: „Resursele ajută la extindere.” Când a fost războiul în 1941, unul din motivele pentru care Germania a atacat URSS-ul, au fost resursele. URSS-ul deținea cele mai mari resurse de petrol. Resursele ajută la extindere.

De ce Dumnezeu a îngăduit o foame în plină expansiune a Bisericii? Acest lucru nu este nou în Scriptură. Dacă vă veți uita la Geneza 12:10, când Avraam sosește în țara Canaan, în această țară promisă, el întâmpină un an cu foamete. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-l impresioneze pe Avraam, măcar în anul acela nu ar fi trebuit să fie foamete. Așa am gândi noi, dar Dumnezeu gândește altfel fraților, Dumnezeu este diferit de noi. Acesta este un lucru care trebuie să fie foarte clar pentru noi. Dacă noi suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că El e ca noi. Dumnezeu este altfel, El este Dumnezeu, noi nu suntem.

Vreau să te întreb, este foamete în viața ta? Ești ispitit să gândești că Dumnezeu a uitat de tine? Nu vreau să condamn pe cei ce sunt aici – am trecut și eu prin astfel de sentimente umane. Uitați-vă că aspectul acesta de foame, nu este numai unul al inimii care vreau să-l ating.

Uitați-vă, este un an foarte greu și media a început să zică că va fi foamete. Și va fi, nu este ceva nou. Noi vedem că Avraam a avut perioadă de foamete, la fel și Isaac, Iacov ș.a.m.d. În fiecare generație a fost o perioadă de foamete. Haideți să nu ne mai lăsăm dominați de ceea ce se strigă acum în media că vom muri de foame. Haideți să-L căutăm pe Dumnezeu și să respingem această idee a mediei, pentru că este ceva normal și natural. De fapt în plină expansiune a Bisericii, Dumnezeu a trimis foamete, atunci când a venit Avraam a fost în Canaan, Dumnezeu a trimis foametea. De ce? Haideți să vedem de ce.

Ce au făcut ucenicii? Scriptura ne învață ce trebuie să facem – versetul 29. Tocmai acest context a fost pentru noi o posibilitate să facem ceva mai mult, să răspundem la o mare binecuvântare. Dumnezeu ne-a dat, noi putem să dăm. Dacă ar fi un an de belșug, în care am avea atât de mult, nimănui căruia îi dai cea mai bună mâncare, nu este mulțumit. Luați aminte, este o oportunitate pentru noi să ajutăm!

Versetele 29-30 – Acesta a fost un act de credință. Au fost și ei destul de aproape de limită. Nu erau nici ei prea departe de Ierusalim; și ei au trecut prin foametea respectivă.

Dincolo de bunătatea și caracterul ucenicilor din Antiohia, văd că au o recunoștință profundă față de dărnicia în Cuvânt de care au avut parte datorită Bisericii din Ierusalim.

Când a fost ultima dată când ți-ai exprimat recunoștința față de cel ce te-a îndatorat? Vorbesc serios. Luați în serios această întrebare! Eu m-am gândit: când a fost ultima oară când mi-am exprimat cu adâncă recunoștință pe cel ce m-a îndatorat? – mă adresez soțiilor față de soții lor, mă adresez soților față de soțiile lor, mă adresez celor care sunteți aici și primiți din ceea ce se comunică aici. Nu este un duh de critică, ci unul de adâncă recunoștință.

Ucenicii nu au văzut foametea ca un blestem, cum cei mai mulți probabil ar vedea astfel. Ei au văzut aceasta ca o posibilitate încât au zis: „Acuma este timpul nostru! Din puținul nostru putem să dăm! Dacă ei ne-au dat, arătăm că am învățat lecția lui Hristos și că și noi putem să dăm și să le trimitem lor!”

Slăvit să fie Domnul pentru aceasta! Așadar nu vă temeți dacă va veni foametea! Este o oportunitate pentru noi toți să trăim într-un mod practic credința noastră.

Vreau să mai abordez încă un lucru și cu aceasta închei.

Versetele 29-30 – „integritatea: virtute dumnezeiască.” Barnaba și Saul au dus ajutoarele la Ierusalim iar în Fapte 12:25, vedem că după ce și-au îndeplinit această însărcinare, ei s-au întors făcând încă un ucenic. Au văzut în Ioan Marcu un potențial, că el poate să fie în echipa lor și i-au zis: „Vino cu noi!” Și el s-a dus.

Frații mei, în viața de zi cu zi, suntem puși în această posibilitate să ne testăm integritatea. Ce puteau să facă ei? Cât de ispitiți au fost și ei, Barnaba și Saul? Să știți că au fost! Au primit ceva să ducă fraților din Iudea. Dumnezeu ne încredințează ceva ca să ne testeze integritatea. Integritatea este o virtute dumnezeiască.

Copii, când părinții noștrii ne spun: „Du-te!” sau „Nu fă aia!” sau „Nu deschide calculatorul!”, ascultă de ei, pentru că aceasta este integritatea.

Aș vrea să fac un rezumat cu privire la am spus.

  1. Necunoscuții Domnului într-o lucrare cunoscută întregii lumi. Ce mă oprește pe mine să fiu asemeni lor?
  2. Definiția creștinului: om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință. Domnul să ne ajute la aceasta!
  3. Viziunea „Barnaba” – proclamare și ucenicizare. Fără aceste două lucruri, mesajul nu este complet. La un moment dat, dacă doar proclamăm și nu facem ucenici, ceva se întâmplă. De fapt noi o să ajungem la o mutație de creștinism, ceva care nu merge, care se oprește, pentru că se produce ceva greșit.
  4. Învățătura în Biserică – gândește-te, ești o conductă sau un bazin?
  5. Numele creștin este o moștenire care te înnobilează.
  6. Există foamete în viața mea? De ce? Poate pentru că nu știu să fiu recunoscător! Poate că încă nu înțeleg că acesta este timpul în care Dumnezeu mă cheamă să ofer.
  7. Integritate: virtute dumnezeiască.

A Lui să fie slava și gloria! Amin!