Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

27 July 2015

Faptele Apostolilor 13:1-41 - Sorin Prodan

Faptele Apostolilor 13:1-41

Dragilor, noi vrem să fim împlinitori cu fapta și nu doar ascultători ai Cuvântului. În această zi, rugăciunea mea este ca Domnul să încarce cuvintele cu putere și să așeze aceste cuvinte adânc în inima, în conștiința și în comportamentul nostru.

Cred că am împlinit deja un an de când Dumnezeu ne-a dat această viziune de a ne uita în cartea Faptele Apostolilor, de la începutul cărții și până la sfârșitul acestei cărți. În parcursul acestui an vreau să vă spun că am devenit tot mai convins de faptul că Scriptura trebuie citită și trebuie predicată așa cum ne-a descoperit-o Dumnezeu. Unele biserici practică predicarea Cuvântului ducându-se dintr-un text în altul, mergând din Noul în Vechiul Testament sau prin alte cărți, dar eu cred că cea mai corectă abordare, este să ne așezăm pe o carte a Scripturii și să descoperim mesajul pe care Dumnezeu ni-l dă în forma în care El l-a descoperit.

Îngăduiți-mi să vă dau un exemplu. Dacă ați avea un copil plecat de acasă, departe, poate la școală la facultate în alt oraș și vă trimite o scrisoare, este adevărat că niciodată nu deschideți scrisoarea și începeți să vă uitați la mijloc sau la sfârșit și să săriți pe sărite scrisoarea aceasta? Pentru că dacă o citiți pe sărite s-ar putea să citiți într-un loc „Sunt foarte bolnav”, mai încolo „Mi-am pierdut examenul” și mai la sfârșit „Trimite-mi bani!” Modul acesta de citire al unei scrisori, te bulversează. Dar dacă citești de la început scrisoarea, constați că în prima parte sunt cuvinte de dragoste pe care fiul ți le spune: „Îmi este dor de tine mamă”, „Am fost bolnav, dar acum sunt bine!”, „Am pierdut un examen, dar după 2 zile l-am luat!”, „Trimite-mi bani pentru că mi s-a terminat mâncarea.” Sună cu totul altfel dacă citești scrisoarea de la început, până la sfârșitul ei, așa cum a fost scrisă.

Când Dumnezeu ne vorbește, el o face într-o succesiune logică. De aceea noi am descoperit că modul corect de predicare care se numește predicare expozitivă, adică trecem cu biserica prin fiecare verset al unei cărți, prin fiecare capitol și prin toată cartea. Acest mod de predicare, cred că ne oferă nouă tuturor cel mai corect mod înțelegere a Cuvântului lui Dumnezeu. Poate nu este atât de ușor ca și celălat tip de predicare în care te duci și alegi doar texte frumoase și interesante (toată Scriptura este frumoasă). Dar sunt anumite texte grele. Atunci când predicăm Cuvântul lui Dumnezeu în această formă expozitivă, noi nu mai evităm textele grele, suntem constrânși, suntem obligați să ne ducem prin toate textele Scripturii și să predicăm Cuvântul așa cum este. În sensul acesta noi împlinim Cuvântul care ni se spune prin apostolul Pavel care s-a adresat efesenilor și le-a zis așa: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu!” Acesta este efortul pe care-l facem aici și dorința de a vesti tot planul lui Dumnezeu!

Am descoperit că tema cărții este stabilită la începutul cărții. Am înțeles acolo, că firul care trece prin toată cartea Faptele Apostolilor este formulat sub această temp: Domnul Isus Hristos a început lucrarea Împărăției, Biserica răscumpărată continuă lucrarea Împărăției. În acest sens noi suntem parte a lucrării pe care Domnul Isus Hristos a început-o.

Ne-am uitat la multe texte din Scriptură, am parcurs deja 13 capitole și am învățat din ele un principiu foarte important. Am învățat că realitatea credinței trebuie trăită și trebuie proclamată. Avem multe texte în care vedem cum Biserica se ruga, postea, Biserica dădea ajutor, Biserica își vindeau averile și aduceau totul la picioarele apostolilor.

Ne uităm așadar în aceste texte și vedem o trăire absolut uimitoare. În același timp ne uităm la alte texte în care vedem cum oameni ai lui Dumnezeu s-au ridicat și au predicat cu putere.

Avem așadar în toată cartea Faptele Apostolilor, dinamica aceasta între trăire și proclamare. Acesta este principiul pe care noi trebuie să-l învățăm ca Biserică, că realitatea credinței trebuie atât trăită cât și proclamată.

În Faptele Apostolilor 13, în acest pasaj în care am ajuns, avem de-a face cu un pasaj de natură proclamativă. Aici îl vedem pe Pavel ridicându-se și proclamându-L pe Hristos. Pavel și-a început lucrarea, a plecat din Antiohia, a ajuns în insula Cipru și acolo în mod neașteptat a dat de un dregător pe nume Sergius Paulus care era împreună cu un vrăjitor pe nume Elima. Un alt nume pe care acesta îl avea era Bar-Isus – fiul lui Isus – dar el era vrăjitor.

În mod șocant și neașteptat, Pavel în prima lui călătorie misionară, primul lucru pe care îl întâlnește este un vrăjitor și un dregător. Și am învățat că niciodată nu știm unde pornim și unde ajungem. La fel cum Petru și Ioan care s-au dus la Templu (Fapte 3), nu au știut că acolo la poarta „Frumoasă” vor întâlni un olog din naștere, că Dumnezeu îi va folosi ca să vindece ologul acela, el să fie mântuit și Cuvântul să se răspândească cu putere. La fel, Pavel cu Barnaba, nu au știut că vor pleca, nu au știut unde vor ajunge și ce vor întâlni acolo.

Lecția pe care o învăță de aici, este următoarea: după ce Dumnezeu ne echipează, noi nu știm ce se va întâmpla când ne ducem într-un anumit loc. Nu știm dacă astăzi după ce se termină întâlnirea noastră, ne ducem poate undeva în oraș sau acasă și vorbim cu un vecin și în momentul acela total neașteptat de noi, Dumnezeu folosește cuvintele noastre să mântuiască persoana aceea. Noi nu știm dacă cumva Dumnezeu ne cheamă astăzi să ne ducem la un om bolnav, să ne rugăm pentru el și Dumnezeu să-l vindece. Nu știm ce va face Dumnezeu! Dar ce știm și ce este important să știm, este că noi trebuie să avem așteptări mari. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al minunilor, Dumnezeu nostru este Dumnezeul care face minuni extraordinare, cea mai mare fiind mântuirea unui suflet.

De aceea cu această așteptare, cu această anticipare, noi trebuie să umblăm în lumea aceasta. În fiecare zi când ne trezim, poate ar trebui să ne punem întrebarea: „Doamne ce vrei să faci astăzi cu mine? În ce fel vrei să mă călăuzești?”

Și astfel se face că Pavel și Barnaba împreună cu Ioan Marcu, s-au dus în această insulă și după ce Dumnezeu i-a folosit acolo în mod extraordinar, au plecat din acea insulă și au pornit cu corabia din Pafos la Perga în Pamfilia. Uitați-vă, citind acolo vedem că Ioan s-a despărțit de ei și s-a întors în Ierusalim. Pentru Pavel, acest lucru a fost unul greu de primit. Aduceți-vă aminte că mai târziu, ne spune Fapte 15 că Pavel împreună cu Barnaba s-au dus să cerceteze bisericile și i-a propus lui  Barnaba să se întoarcă și să meargă pe la frații din toate cetățile unde deja au vestit Cuvântul Domnului – să vadă ce mai fac – versetul 37 spune: „Barnaba a dorit să ia cu el și pe Ioan numit Marcu. Dar Pavel socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela care îi părăsise în Pamfilia și nu îi însoțise în lucrarea lor.” Aici aflăm că neînțelegerea dintre Pavel și Barnaba a fost atât de mare că au trebuit să se despartă unul de altul. Nu cred că s-au certat, dar Pavel a spus: „Nu mă mai pot baza pe Ioan Marcu.” Dar Barnaba a spus: „Eu vreau să-i dau o șansă!” Atunci Pavel a spus: „Bine, e treaba ta, dă-i o șansă, dar eu nu mă pot baza pe el.” Și Pavel s-a dus într-o direcție diferită. Barnaba însă l-a luat cu el pe Ioan Marcu și au plecat în Cipru, pentru că atât Barnaba care era din Cipru, cât și Marcu care avea rudenii în Cipru, s-au dus acolo pentru că spațiul acela le era probabil familiar.

Frumos este să vedem mai târziu, că acest Ioan Marcu a devenit evanghelistul Marcu, care ne-a lăsat o Evanghelie din Noul Testament.

La început Ioan Marcu, a fost vânâtor de entuziasm. El a crezut că lucrarea este ceva foarte ușor. Și adesea cei care sunt chemați în lucrare, anticipează lucrarea ca o aventură: „Gata, mergem, facem! Extraordinar!” Și când se duc în câmpul de misiune, dau de un vrăjitor, dau de un dregător, dau de niște probleme și uneori sunt descurajați. Ce învățăm de aici, este că trebuie să fim atenți, să nu privim lucrarea cu un soi de idealism de natură care să ne împingă afară din realism. Trebuie să ne uităm la viața creștină și la lucrarea creștină cu realism. Dar nepierzând din vedere faptul că Dumnezeu poate face lucruri mari cu noi.

Dacă abordăm lucrarea cu realism, atunci nu suntem descurajați când dăm de probleme. Dacă abordăm viața creștină cu realism, nu suntem pribușiți când vin primele încercări în umblarea noastră cu Hristos. De aceea un creștin are această combinație interesantă în viața lui de realism dar și de un idealism realist. Adică avem așteptări din partea lui Dumnezeu și trăim cu o anticipație extraordinară în lucrurile pe care Dumnezeu le poate face prin noi.

După ce Ioan s-a despărțit de ei și s-a întors în Ierusalim, constatăm că acolo în Perga, apostolul Pavel nu a predicat nimic, nu se întâmplă nimic. Nu citim nimic cum că s-ar fi întâmplat ceva sau că s-a predicat.

Unii comentatori spun că în Perga, Pavel s-a îmbolnăvit de un soi de febră specifică acelui spațiu geografic; probabil malarie.

În cartea Galateni, care scrisă este creștinilor din acest loc, Pavel le spune cât de bolnav a fost el acolo și se pare că boala l-a făcut să nu poată predica în Perga și apoi au plecat mai departe și au ajuns în Antiohia din Pisidia. Au așteptat ziua Sabatului, în acea zi au intrat în sinagogă și s-au așezat acolo.

Aflăm câteva detalii despre cum era slujba în sinagogă. Se spune că într-o sinagogă a evreilor se începea cu citirea Legii și era doar citită, nu și explicată. Apoi se citea din prooroci și acolo era puțină explicație și după aceea era cineva care venea și predica. Astfel se face că Pavel care era acolo cu Barnaba a fost invitat de fruntașii sinagogii prin cuvintele acesta: „Fraților dacă aveți un cuvânt de îndemn pentru norod, vorbiți!” Probabil sinagoga aceasta este ca multe din biserici: dacă vezi pe cineva venind, un străin, un musafir, îi spui: „Frate, vino și predică Cuvântul lui Dumnezeu!” Ei aveau mare încredere! Eu nu aș face lucrul acesta pentru că eu nu știu cine vine de afară, din nu știu ce parte, eu îl invit și el este mormon sau cine știe ce soi de sectant care aduce un cuvânt străin.Dar acolo iată că Pavel este invitat să predice și astfel Pavel se ridică și proclamă Evanghelia.

Am studiat până în acest capitol mai multe fragmente în care Evanghelia este proclamată. Până acum Evanghelia a fost proclamată de Petru, Ștefan și acum este rândul lui Pavel. Din acest moment vom merge cu Pavel până la sfârșitul cărții și-l vom vedea pe Pavel predicând Evanghelia.

Dacă ar fi să facem comparație între modul în care predică Pavel aici și modul în care a predicat Petru înainte sau Ștefan, vedem că lucrurile se aseamănă. Mesajele lor seamănă foarte mult și există un tipar care se află în predicarea lor. Fiecare începe cu un cuvânt de introducere spunând: „Fraților”, „Părinților”, „Fii ai lui Avraam, ascultați!” Și apoi încep să se ducă în istorie și să prezinte istoria lui Israel. După aceea fiecare dintre ei îl predică pe Isus Hristos și în final termină cu o chemare la pocăință și la credință. Ce diferă în mesajele acestora este doar ponderea în care unii se opresc poate la istoria lui Israel, alții se referă mai mult la Domnul Isus Hristos sau alții invită la mântuire.

Fapte Apostolilot 7, a fost după părerea mea cea mai apropiată predică de cea a lui Pavel din acest loc – seamănă foarte bine. Acolo în capitolul 7, Ștefan este arestat, dus în Sinedriu și este tras la socoteală pentru ce a spus poporului. Ștefan face acolo un recurs. Fiind în tribunal, el începe să prezinte istoria lui Israel, cu dorința de a predica pe Hristos în final. Desigur, acolo în capitolul 7 vedem că insistența lui Ștefan pe istoria lui Israel este mult mai vastă. Dar ce a fost interesant de acolo, au fost 3 lecții extraordinare pe care le-am învățat.

Prima lecție pe care am învățat-o acolo a fost că Dumnezeu este suveran în istorie. Dumnezeul pe care Ștefan L-a proclamat și L-a vestit este suveran în istorie, peste marile evenimente dar și peste detaliile din viața fiecărui individ. Aceasta a fost prima lecție.

A doua lecție pe care am învățat-o din acel capitol a fost că istoria are un scop, are o direcție și că scopul istoriei se împlinește în Domnul Isus Hristos. Și s-a spus acolo că epicentrul istoriei noastre umane este Domnul Isus Hristos.

Și în final am învățat lecția că Dumnezeu este credincios făgăduinței Sale și își împlinește făgăduința. Dar noi oamenii suntem tari la cerbice, împotrivitori, întotdeauna ne împotrivim planului lui Dumnezeu, însă El rămâne credincios.

Dacă ați citi atât capitolul 7 cât și capitolul 13, veți vedea că toate lecțiile pe care le-am învățat în capitolul 7 se aplică pasajului din capitolul 13. Când am studiat pasajul acesta, aproape că mi-a părut rău că am folosit lecțiile acestea în capitolul 7 și am zis: „Doamne ce frumos se aplică în capitolul 13!” Dacă nu aș fi folosit punctele acelea acolo, cu siguranță le-aș fi folosi în acest pasaj. Și din acest pasaj învățăm că Dumnezeu este suveran în istorie, că istoria are un scop și o direcție și se împlinește în Hristos și învățăm de asemenea cum Dumnezeu și-a împlinit făgăduința pe care a făcut-o părinților, copiilor lui Israel.

Toate aceste lecții sunt extraordinare, dar astăzi aș vrea să vedem că de fapt mesajul lui Pavel are și alte valențe.

Aș vrea să abordăm astăzi mesajul pe care Pavel l-a predicat bisericii din Antiohia Pisidiei într-o manieră puțin diferită: să ne uităm la acest mesaj, ca la unul pe care Pavel l-a așezat pe 4 piloni foarte puternici: Dumnezeu, Israelul, Isus Hristos și ultimul pilon Biserica!

Acestea sunt accentele care apar în mesajul lui Pavel. Vom vedea că aceste accente sunt de fapt așezate în fiecare secțiune din mesajul pe care Pavel l-a predicat evreilor și celor dintre neamuri din Antiohia Pisidiei.

Primul pilon al mesajului lui Pavel este Dumnezeu. Uitați-vă vă rog cum începe Pavel în versetul 16. Probabil era puțină hărmălaie acolo, poate aveau și copii printre ei sau evreii vorbeau între ei și Pavel a făcut semn cu mâna și s-a făcut liniște.

Care este primul cuvânt pe care îl spune Pavel în mesaj lui? Versetul 17 – Pavel începe cu cuvântul „Dumnezeu.” Dacă ne vom uita mai departe în întregul pasaj, veți vedea că Pavel descrie toată istoria, fiecare eveniment din istorie accentuând faptul că în spatele evenimentului este Dumnezeu.

Una din frumoasele aplicații pe care le-am învățat din ce a predicat Ștefan (și el L-a menționat pe Dumnezeu de fiecare dată) este următoare: dacă tu ți-ai spune povestea vieții, dacă tu ți-ai povesti istoria națiunii în care te-ai născut, cum ai spune-o? Ai spune-o, ducându-te probabil la cineva străin și vei zice: „Dumnezeu a îngâduit să mă nască în anul 1925, Dumnezeu mi-a dat o familie mare, Dumnezeu…”? Și să continui să povestești totul spunând că Dumnezeu a fost în spatele tuturor lucrurilor.

Ne-am uitat cu uimire când am văzut că în toate manualele de istorie pe care astăzi le avem, niciodată nu se scrie „Dumnezeu a îngăduit ca turcii să vină în țara noastră! Dar Dumnezeu a ridicat pe Ștefan cel Mare, apoi pe Mihai Viteazu și ne-a mai dat un pic de timp să respirăm. Apoi Dumnezeu a îngăduit să vină comunismul în România. Dar Dumnezeu ne-a izbăvit în 1989!” Este adevărat că nu citim astfel în cărțile de istorie? Când mergi la școala și citești, nicăieri nu citești așa ceva. Aceasta este o dovadă de anomalie pentru că națiunea aceasta care își spune „creștină” în proporție de 99% nu recunoaște mâna lui Dumnezeu în evenimentele istoriei și viața personală.

Aceasta a făcut Pavel aici. A arătat că Dumnezeu este în toate. A demonstrat că nimic din planul ontologic al ființei, nimic nu este independent de Dumnezeu. Și aceasta trebuie să învățăm și noi că absolut totul în viața noastră se întâmplă pentru că Dumnezeu este în spatele fiecărui lucru. Mă veți întreba poate: „Chiar și în lucrurile grele prin care trec? Chiar și prin încercări?”

Eram cu doar cu câteva zile înainte în cartea Iov și vorbeam cu un om al lui Dumnezeu din Statele Unite și el mi-a spus: „Trebuie să închei ca să vorbesc cu un frate din Finlanda.” Copilul lui s-a dus la școală și învățătoarea i-a întrebat pe copii: „Ce se întâmplă atunci când suntem neascultători?” Și un copil care era fiul unui pastor a spus: „Dacă eu sunt neascultător și sunt răzvrătit, tatăl meu mă pedepsește. Tatăl meu îmi dă cu nuieluța!” În următoarea zi, poliția a fost la casa acestui om și l-a arestat. Acum serviciile sociale din Finlanda vor să-i ia copilul.

Înțelegeți direcția în care mergem noi? Înțelegeți ce se întâmplă cu națiunile din Europa și probabil cu alte națiuni? Oamenii aceștia se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu care ne învață din Scripturi că trebuie să ne creștem copii în ascultare. Să nu-i scutim de nuielușă, pentru că dacă folosim nuiaua dezlipim nebunia de pe ei.

Și iată cum în manieri diferite, națiunile acestea care se numesc creștine se împotrivesc lui Dumnezeu.

Dar vreau să vă spun, chiar și în cazul acesta prin care trece fratele nostru, Dumnezeu știe și El te apără. Chiar și în cele mai grele situații prin care noi trecem, răsturnări neașteptate în viață (boală, tragedie), Dumnezeu știe. Și El îngăduie aceasta pentru că are un plan specific pentru fiecare eveniment din viața noastră; altfel n-ar fi adevărat versetul din Romani 8:28. Așadar în peisajul acesta noi trebuie să vedem și binele și răul așezat de Dumnezeu în viața noastră pentru a ne desăvârși în vederea mântuirii.

Nimic din tot ce se întâmplă nu este independent de Dumnezeu. Vă amintiți că această realitatea a fost formulată într-o expresie latină foarte potrivită: „Nihil sine Deo!” – nimic fără Dumnezeu. Mi-a plăcut când am fost la Castelul Peleș din Sinaia, acolo era într-o sală, scris mare pe tavan: „Nihil sine Deo!”

Mai târziu apostolul Pavel se va duce la Atenieni, vom învăța din capitolul 17 acest lucru și le spune celor din Atena, filozofilor, învățaților și cărturarilor greci că acest Dumnezeu este Dumnezeul care a creat totul, Dumnezeul cerului și al pământului. El spune la un moment dat un lucru foarte, foarte frumos: „Căci în El, avem viața, mișcarea și ființa!” La finalul capitolului 11 din Romani, Pavel spune: „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile.” Aceasta este afirmația pe care o face fiecare credincios. Totul izvorăște din Dumnezeu, totul există în Dumnezeu și totul se finalizează în Dumnezeu.

Dragii mei, până și ateii care au spus că nu este Dumnezeu, la un moment dat prin cuvintele lui Voltaire, au spus așa: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat.” De ce spune un ateu aceste lucruri? Pentru că își dădea foarte bine seama, că dacă temelia aceasta este dată la o parte, temelia aceasta se prăbușește. Își dădea seama că dacă nu există o bază morală absolută pentru societatea aceasta și-L dai afară pe Dumnezeu, toată societatea intră în haos. De aceea el a zis: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat.”

Deci, primul pilon este Dumnezeu. Vreau să vă spun dragilor, că dacă acest pilon nu există în viața noastră, viața noastră se prăbușește. Oamenii care scot pilonul acesta din viața lor, sunt oameni care își așează viața pe nisip și când vin uraganele, când vin vânturile, casa se prăbușește. Dumnezeu este pilonul cel mai important pe care trebuie să ne așezăm întreaga noastră viață.

Aș vrea să avem câteva aplicații la acest punct.

Prima aplicație o învățăm de la Iosif, care este aruncat de frații lui într-o groapă, dorindu-i moartea, dar Dumnezeu îl ia de acolo și-l trimite în Egipt ca sclav. Acolo în Egipt în casa lui Potifar primește cinste, pentru că el constată că Dumnezeu a binecuvântat casa lui prin viața acestui tânăr, însă nevasta acestui dregător îl ispitește, Iosif refuză să păcătuiască și ajunge în închisoare și stă acolo ani de zile. În cele din urmă, unul din cei doi pe care-i ajutase, tălmăcindu-le visul, îi spune lui faraon: „În închisoare este un tânăr care tălmăcește visele.” Faraon avusese două vise care l-au tulburat foarte mult și astfel află de Iosif care este în închisoare și poate tălmăci visele. Faraon îl cheamă, Iosif se duce înaintea lui și faraon îi spune: „Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci și am aflat că tu tălmăcești un vis îndată după ce l-ai auzit!” Ce putea să spună Iosif aici? Putea să spună: „Da împărate, da stăpâne, eu pot să tălmăcesc orice vis!” Dar ce spune Iosif? Ascultați ce zice: „Nu eu, Dumnezeu este acela care va da un răspuns prielnic lui faraon.” Apoi după ce îi spune visul, Iosif îi zice: „Ce a visat faraon înseamnă un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte lui faraon ce are să se întâmple.” Și în final îi spune: „Lucrul este hotărât din partea lui Dumnezeu și El se va grăbi să-l ducă la îndeplinire!”

Ei bine dragii mei, acesta este limbajul pe care noi ar trebui să-l folosim când vorbim unii cu alții. Când vorbim cu necredincioși, ar trebuie să le spune:

  • Dumnezeu mi-a binecuvântat familia.
  • Și ce mai faci?
  • Sunt binecuvântat de Dumnezeu.
  • Cum te simți?
  • Bine, Dumnezeu îmi dă sănătate.

Să arătăm că în viața noastră, pilonul de bază este Dumnezeu.

A doua aplicație. Săptămâna trecută a fost o conferință la Universitatea Transilvania pe tema dreptății. Au fost abordate diverse unghiuri legate de această temă. A fost dreptatea din punct de vedere juridic, politic, social și teologic. A fost o conferință foarte, foarte bună. Și în final mi-a plăcut foarte mult modul în care un frate de-al nostru, păstor de aici din Brașov, a demonstrat că dacă Dumnezeu nu este sursa dreptății aboslute, atunci pe pământul acesta am rămâne cu o dreptate de natură relativă. Eu aș avea dreptatea mea, tu ai avea dreptatea lui, sau criteriul ar diferi și fiecare ar avea dreptatea lor. Atunci ar fi un haos pe tot pământul. Dar tot ce știm noi, aboslut toți oamenii, estă că în ființa noastră noi știm că există o dreptate absolută. Și pe baza acestui sentiment pe care Dumnezeu l-a pus prin creație în noi, noi știm să facem diferența dintre bine și rău. Altfel ne-am trezi că nu ne mai putem înțelege unii cu alții. Atunci oameni care fac mari nedreptăți ar putea să zică: „Păi noi suntem cei drepți, voi sunteți cei strâmbi.” Hitler și-ar putea justifica crimele sale spunând că aceea este dreptatea. Stalin să justifice cele 60000-70000 de crime pe care le-a făcut, ar trebuie să spună că el are dreptate.

Să vă dau un exemplu mai simplu. Dacă dreptatea aceasta pe pământ nu ar avea o sursă aboslută atunci ne-am duce noi toți de aici într-un trib în Amazon și ne ducem cu lucruri scumpe pe care le avem. Cei de acolo din trib ne primesc cu bucurie că ne văd acolo, ne așezăm acolo la foc seara și vedem cum încep să ne ia lucrurile. Și noi zicem: „Dar aia e a mea!” Ne ducem la șeful de trib și spunem:

  • Camera aceasta este a mea, nu e drept să fie luată.
  • Aici la noi avem altă dreptate. Orice om care vine, trebuie să dea totul.
  • Nu, nu, nu, dreptatea noastră zice că dacă îi dau eu, poate să-mi ia.
  • Nu! Aici avem alt criteriu al dreptății. Și de altfel vreau să vă spun că mâine seară, voi veți fi gătiți la cină.
  • Nu e drept, nu-i cinstit!
  • La noi este o cinste când cineva ales ca să fie hrana celorlalți.

Observați că atunci când dreptatea este relativă, pe pământ este haos? Dar Dumnezeu este sursa dreptății absolute și prin creație El a așezat în noi, în ființa noastră, sentimentul acesta că există o dreptate absolută. Iar oamenii pe pământ reflectă în legile și în sistemul lor juridic această dreptate a lui Dumnezeu într-un mod mai mult sau mai puțin perfect. Aici pe pământ nici o lege nu este perfectă, de aceea există avocați care știu să facă slalom printre legi și să te scoată cu basma curată. Sau avocați care poate să scoată un criminal, chiar dacă el este vinovat.

Uitați-vă câți oameni necinstiți sunt, care candidează la președenție la alegeri și au în spate dosare grele de corupție. Cum stau aceștia acolo? Ei stau foarte bine pentru că au avocați care știu să întoarcă legile acestea în toate părțile și să găsească fisuri în codul penal și juridic românesc care este imperfect. Dar dacă poporul acesta s-ar întoarce la Dumnezeu, care este absolut în dreptatea Lui, ar putea recuperea demnitatea vieții și ar putea da o direcție bună acestei națiuni.

Cu aceasta ne oprim aici, primul pilon în mesajul lui Pavel, fiind Dumnezeu care este sursa tuturor lucrurilor. Totul începe cu Dumnezeu, totul se sfărșește cu Dumnezeu.

Al doilea pilon, pe care Pavel își construiește mesajul sau pe care apare acest eșafodaj al proclamării lui Pavel, este poporul Israel. Uitați-vă ce frumos pornește Pavel de la Dumnezeu și spune: „Dumnezeul acestui popor Israel a ales pe părinții noștrii”, apoi spune cum Dumnezeu a ridicat la cinste pe acest popor în timpul lor din Egipt: versetele 17-22. Ce mândire era pentru evrei când se gândea la David al lor! Apoi de acolo face un salt și nu mai insistă asupra istoriei Israelului și ne duce în altă direcție. Dar uitați-vă ce frumos istorisește Pavel istoria Israelului.

Uitându-mă la acest recurs a lui Pavel în istoria lui Israel, mâ gândesc că pe cei de acolo din sinagoga din Antiohia Pisidiei, i-a flatat. Cât de mult le plăcea lor să audă despre Israel! Orice evreu care auzea de istoria poporului lui, orice evreu care auzea cum Dumnezeu i-a ales dintre națiuni și i-a făcut speciali, orice evreu care avea sentimentul acesta de mândrie națională, de exclusivism, de etnocentrism, orice evreu când auzea cuvintele acestea despre poporul lui, era flatat. Ce bine se simțea!

Sentimentul acesta cred că l-am avut și noi în țara aceasta dar în regimul trecut. De atunci când se vorbește despre mărețul popor român, nu mai e nimic care să mă ridice. Dar în regimul trecut era un mod în care sentimentele patriotice erau hrănite în așa fel încât, eu când auzeam despre România ca fiine o țară multilateral dezvoltată, cea mai măreață țară care există pe pământ, că în jurul nostru toate națiunile se prăbușesc, capitaliștii vai de ei, la fel și cu burghezii, mă flata. Noi, țara noastră…! Și poeziile pe care le învățam din diverși poeți naționali, alții comuniști, ce grozav ne simțeam cu țara noastră! Acum tot acest sentiment s-a prăbușit și când zici de măreția țării, azi îți vine să răzi, că nu mai este nimic măreț în tot ce vedem.

Dar, vreau să vă spun că pentru evrei, când auzeai ei de istoria țării lor, erau tare mândrii. Să-i spui unui evreu: „Dumnezeu a ales poporul acesta, Israelul este special între națiuni!”, e ca și cum i-ai scărmăna orgoliul și ce bine se va simți!

Noi ca familie am crescut animale și am avut și porci. Ați scărpinat vreodată un porc? Când îl scărpinam, tare bine se mai simțea și-i plăcea. Și te simțeai și tu bine când vedeai cât de bine se simte purcelul.

Ei bine, așa era și cu Israelul. Când Pavel a început să le spună despre istorie, a început să-i scarpine. La un moment dat spune: versetul 18. Și cu toate acestea Dumnezeu a continuat să-i binecuvânte și aproape să le împlinească capriciile, am zice noi. Și probabil evreii din sinagogă, au crezut că Pavel încearcă să demonstreze un fel răsfăț pe care Dumnezeu îl folosește ca să-și trateze poporul, să-și răsfețe poporul acesta. Dar de fapt, Pavel era foarte inteligent și înțelept ca un porumbel – blând ca un porumbel și înțelept ca un șarpe. A început să prezinte istoria, a început să arate cât de deosebit este poporul acesta și deodată în mijlocul acestei prezentări, uitați-vă, zice de David în versetul 22. Versetul 23 – cu replica aceasta a dat lovitura de grație.

Îl văd pe Pavel aici aproape ca un boxer. Știți cum sunt unii boxeri: joacă în ring și uneori sunt mai slabi decât adversarul și îl lasă pe adversar să-i mai dea câte un pumn și știu ei acest moment când îi dă un pumn și gata! Knock-out!

Așa a făcut Pavel aici. A început să le vorbească despre Dumnezeu și ei erau mândrii de Iahve, de Dumnezeu lui Israel. Apoi a început să le vorbească despre popor și când a ajuns la David, nu a mai mers cu spițele de neam, ci imediat a vorbit despre Isus, spunând că El este Mântuitorul, Cel așteptat de popor.

Cu aceasta ne mutăm de la pilonul acesta al doilea – Israel – la al treilea pilon care este foarte important! La aceasta a vrut să ajungă apostolul Pavel în mesajul său: Hristos! Ce a vrut să spună în tot ce a continuat să prezinte, este că fără Hristos, totul este zadarnic. Poporul Israel și toate națiunile aveau nevoie de un Mântuitor, aveau nevoie de un Izbăvitor. Dacă acest Izbăvitor nu avea să vină, viața națiunii Israel și a restului națiunilor, ar fi fost în zadar. Toți se duc spre iad. Dacă acest Mântuitor nu vine în viața ta, dacă acest mântuitor nu-ți iartă păcatul, dacă acest Mântuitor nu este acceptat prin credință și pocăință, toată viața ta este inutilă, ai trăit degeaba, vei ajunge în iad.

Dar iată ce frumos Îl prezintă Pavel pe Domnul Isus: versetul 24. Și unii au crezut ca Ioan Botezătorul este Hristosul, dar Ioan a spus: versetul 25. Aici Pavel face o pauză și se adresează celor din sinagogă, spunând: versetul 26 – „Cuvântul” este Domnul Isus Hristos („logos” în latină). În tot discursul, Pavel vrea să facă 3 referiri la Domnul Isus Hristos.

Primul lucru: Hristos este centrul istoriei, este punctul culminant al istoriei. Vedeți cum pornește de la părinți, apoi ajunge judecători, la împărați, apoi la David și de acolo ajunge la Hristos. Punctul culminant al istoriei este Domnul Isus Hristos!

Mulți istorici au încercat ei să găsească formula după care funcționează istoria. Am citit probabil în anumite cărți, că oameni de cultură, cărturari au zis: „Oare cum funcționează istoria noastră?” Și unii au zis: „Păi istoria asta merge așa: pornește dintr-un punct, urcă, urcă sus, este un moment de vârf, apoi coboară. Se întâmplă un război sau o calamitate. Pe urmă iar începe să urce, apoi iar coboară.” Alții au zis: „Nu acesta este modelul corect al istoriei. Istoria noastră merge ciclic. Pornește de la un punct, merge, merge iar apoi se întoarce de unde a plecat.” Și comuniștii au avut un criteriu după care au spus că funcționează istoria.

Creștinii însă, cei ce cred în Dumnezeu, spun că istoria aceasta este liniară. A pornit de undeva dintr-un punct și are o finalitate și că totul culminează în centrul Domnului Isus Hristos!

Al doilea lucru pe care Pavel îl subliniază când vorbește de Hristos, este că Isus Hristos este împlinirea tuturor profețiilor. Toate profețiile din Vechiul Testament se împlinesc în Hristos.

Acum, evrei aceștia care auzeau cuvintele predicate de Pavel, puteau să spună: „Stai puțin, dacă lucrurile sunt atât de clare, de ce liderii noștrii L-au respins pe Hristos?” Pavel le spune: versetele 27-29. Aceasta vroia să demonstreze Pavel aici, că toate lucrurile, toate profețiile se împlinesc în Hristos. „Dar de ce l-au respins liderii atunci? De ce mai marii din Ierusalim L-au respins, dacă era atât de evident că Isus era împlinirea poruncii lor?” Știți de ce? Și aici dragii mei luați aminte, pentru că este un principiu important. Aceia care sunt ignoranți în privința Cuvântului scris, sunt ignoranți și în privința Cuvântului viu. Și noi putem fi în pericolul în care au fost evreii când a venit Hristos: să stăm cu nasul în Scripturi, dar Scripturile acestea să nu fie pentru noi sursa de viață. Unii ar putea să zică: „Le citim și noi că trebuie să ne facem datoria”, și astfel Scriptura poate să nu fie pentru mine izvorul apelor vii din care îmi hrănesc sufletul și apoi trăiesc realitatea aceasta. Dacă suntem ignoranți în privința Scripturii atunci nu vom vedea nici în viața noastră întâmplându-se lucruri mari. Chiar și când Hristos va veni a doua oară, ca și evreii care au ratat prima Lui venire, riscăm și noi să nu fim luați de Domnul împreună cu cei răscumpărați, ci să rămânem în spate, să rămânem în urmă.

De aceea dragii mei, să nu facem ca evreii care cunoșteau Scriptura, cunoșteau litera Legii foarte bine (cărturarii, fariseii, saducheii și alți evrei) și atunci când Hristos a venit, ei L-au respins. De multe ori Dumnezeu lucrează în mijlocul nostru, dar pentru că noi nu iubim Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu ne dăm seama cum lucrează Dumnezeu în mijlocul poporului.

Haideți să învățăm lecția aceasta: să fim dedicați Cuvântului scris și vom vedea cum acest Cuvânt lucrează în mod viu în viața noastră.

A doua obiecție pe care ei o puteau avea, era fi aceasta: „Bine, dar dacă liderii aceștia L-au luat și L-au omorât, nu ruinează acest lucru planul lui Dumnezeu?” Și Pavel le răspunde: versetul 29. Versetul 30: „Dar Dumnezeu L-a înviat din morți (aici verset reprezintă schimbarea de direcție), apoi El S-a arătat și vă aducem vestea bună, că făgăduința făcută părinților noștrii, Dumnezeu a împlinit-o”. De fapt când Hristos a fost răstignit, planul lui Dumnezeu nu s-a prăbușit, ci dimpotrivă, s-a împlinit. Când a fost pus în mormânt, planul lui Dumnezeu nu s-a clătinat, ci s-a împlinit. Apoi când Dumnezeu L-a înviat, El a împlinit tot ce făgăduise poporului de-a lungul veacurilor că va face. Și astfel L-a înviat pe Hristos.

Din versetul 33 Pavel vorbește de înviere, foarte interesant, asociind-o cu ideea nașterii, citând din Psalmul 2 unde scrie: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.”

Versetul 34-35 – astfel aflăm că această înviere din morți este asociată cu ideea nașterii. Acum să știți că unii oameni, au crezut că acolo, în momentul în care Isus a înviat din morți, Dumnezeu de fapt L-a adoptat pe Isus ca Fiu – lucru care este o eroare, o erezie. Dar de ce folosește limbajul acesta, că înviindu-L pe Hristos, Dumnezeu L-a născut atunci? Cum L-a născut? Este probabil greu de înțeles. Cea mai corectă explicație pe care o găsesc, este faptul că într-o familie de evrei atunci când se năștea primul născut, acela devenea moștenitorul familiei. Acela era primul, era întâiul rod și era cel care lua blazonul familiei și ducea mai departe identitatea acelei familii și era moștenitorul de drept. Hristos este primul rod al învierii și în sensul acesta e ca și cum ar fi întâiul născut și după El, urmează toți cei care cred în Hristos. El avea să devină Răscumpărătorul tuturor celor ce cred.

Și uitați-vă ce frumos spune mai departe Pavel: versetul 37 – și aici el termină excursul acesta despre Domnul Isus Hristos, al treilea pilon și spune așa: versetul 38.

Primul lucru despre Hristos, este că El e punctul culminant al istoriei, al doilea lucru este că El împlinește toate profețiile și al treilea lucru este că El e Răscumpărătorul așteptat de poporul acesta. Este Răscumpărătorul tuturor celor ce cred și este Răscumpărător demonstrat prin învierea Lui din morți. Prin aceasta Dumnezeu a dat o dovadă de netăgăduit că acesta este într-adevăr Fiul Său, Cel pe care Îl trimite în lume ca să răscumpere pe toți cei care au păcătuit.

Pavel concluzionează: versetele 38-39. Dați-mi voie să vă spun ceva aici. Atâția oameni chiar și astăzi, nu înțeleg și au această tendință de a crede că mântuirea vine prin fapte. Biserici mari din această națiune și din alte națiuni, spun că temelia mântuirii stă în faptele pe care le faci. Și după ce trăiești aproape o viață cu mentalitatea aceasta că faptele tale te mântuiesc pe tine, că trebuie să fii om la locul tău, să faci fapte bune, este atât de greu să scapi de mentalitatea aceasta cu toate că Scriptura în Noul Testament afirmă foarte clar, că nici una din faptele pe care le facem noi nu contează pentru mântuirea noastră. Ci pentru mântuirea noastră contează acea credință care mă aduce înaintea lui Hristos, Mesia, o credință însoțită de o pocăință, de o stropire, văzând păcatele pe care le-am făcut înaintea Dumnezeului Sfânt și absolut. Și astfel Dumnezeu văzând prăbușirea mea și că înțeleg că am păcătuit înaintea Lui și că nu am nici o speranță că faptele mele nu mă mântuiesc pe mine, Dumnezeu aduce Duhul Sfânt și mă mântuiește. Apoi faptele pe care le fac sunt o consecință sau un rezultat al acelei schimbări pe care Dumnezeu a făcut-o în viața mea și toate faptele pe care le facem nu contează pentru mântuirea noastră ci pentru răsplata noastră. Aceasta este ordinea corectă și învățătura corectă a Evangheliei.

De aceea dragii mei, cei ce vă încredeți în faptele pe care le-ați făcut, veți ajunge înaintea lui Dumnezeu și veți spune poate: „Păi uite câte lucruri bune am făcut” și Dumnezeu va spune: „Îmi pare atât de rău, dar faptele tale nu contează înaintea Mea! Înaintea Mea contează să văd că ai venit și ai recunoscut că Hristos, Fiul Meu, a murit pentru tine și că sângele Lui curat te spală de orice păcat!”Aici este principiul acesta: versetul 39.

Dacă vrei să mergi pe linia Legii și a faptelor, fă fapte conform Legii și vei vedea că ești falimentar și vei ajunge în iad. Dar Hristos a venit ca tu să poți crede în El și să poți fi iertat de toate lucrurile pe care Legea nu putea să ți le ierte.

Și în final după ce Pavel a vorbit și despre Hristos, ultimul pilon pe care își construiește mesajul este Biserica! Uitați-vă, se adresează evreilor spunând: versetele 40-41. Și așa au făcut mulți evrei: au auzit vestea aceasta și au respins-o. De aceea cei care au primit mesajul, au fost neamurile șii Cuvântul continuă în versetul 42.

Dumnezeu, prin faptul că Israelul s-a împotrivit și L-a respins pe Mesia, a luat pe acest Mântuitor și L-a prezentat neamurilor. Și astfel noi avem binecuvântarea de a intra în moștenirea aceasta a vieții veșnice, datorită faptului că Israelul L-a respins pe Hristos. Dar va veni o vreme când Israelul se va întoarce la Hristos și va fi o mare binecuvântare pentru toate națiunile.

Ce frumos este că aici în zona aceasta se formează o biserică puternică, care este biserica din Galatia și mai târziu Pavel avea să scrie o epistolă bisericii din Galatia, epistola lui Pavel către Galateni și să întărească biserica prin mesajul acesta.

Aș vrea să fac concluzia. Observați ce frumos prezintă Pavel mesajul acesta? Începe cu Dumnezeu, vorbește despre Israel, apoi îl prezintă pe Hristos, care în final, prin moarte și învierea Lui aduce în naștere Biserica. Există o logică în succesiunea aceasta. Totul începe cu Dumnezeu care a ales un popor și prin acest popor L-a adus pe Mântuitorul ca să mântuiască toate națiunile prin Biserica Sa răscumpărată.

Mă rog dragii mei ca aceste lucruri să ne fie clare și mă rog ca Dumnezeu să ne întărească să ne ajute să așezăm mesajul acesta în viața noastră, să-l trăim și apoi să-l proclamăm. Nu putem să proclamăm mesajul dacă nu avem o acoperire în trăirea noastră. Oamenii trebuie să vadă în viața noastră fidelitate față de Dumnezeu, dragoste față de Hristos și dedicare pentru Biserică, apoi să-L proclamăm pe Hristos care este viu în vecii vecilor și este Răspumpărătorul nostru a tuturor. Amin!