Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

27 July 2015

Faptele Apostolilor 18:23-19:7 - Sorin Prodan

Faptele Apostolilor 18:23-19:7

Ne aducem aminte din mesajul care a fost duminica trecută, că apostolul Pavel și-a sfârșit a doua călătorie misionară. A ajuns la Ierusalim și după ce a fost la acea sărbătoare în Ierusalim, s-a dus în Antiohia, care era baza lui misionară, locul din care pleca întotdeauna în această lume să predice Evanghelia și a rămas acolo în Antiohia.

Vă rog să deschideți la cartea Faptele apostolilor 18:23 și vom citi până la 19:7 și puțin mai târziu am să vă explic și de ce facem acest lucru.

Dragii mei vreau să încep cu o întrebare. Vi s-a întâmplat vreodată să stați de vorbă cu cineva, cu un credincios și în timp ce povesteați cu credinciosul acela să vă dați seama că spune lucruri ciudate și niște lucruri care nu se potrivesc cu credința pe care noi am primit-o după Scriptura. Și stai și te uiți și te scarpini și zici: „Cum să-i spun? Că noi nu mai facem lucrul acesta! Cum să-i spun că el trebuie să mai facă ceva!” și că îi lipsește lucrul respectiv. Mie mi s-a întâmplat, de multe ori și aș putea să vă dau o listă lungă, dar vă dau doar câteva exemple.

Mi s-a întâmplat odată, să mă duc la sapă, la sfeclă și pentru că frunzele erau mari, am dat de zori cu sapa și mi-am înfipt-o în piciorul stâng, rău de tot. A fost o incizie serioasă. Nu m-a durut atunci, probabil era amorțit; și o credincioasă care era în echipa noastră de acolo zice așa: „Du-te acasă și fă două lucruri. Du-te acasă repede, aruncă niște grăunțe în fântână și urinează-te în spatele casei.” Și eu am stat și m-am gândit, a trebuit să mă duc cam un ceas, de la locul de teren care era acolo și până să ajung acasă; și pe drum tot timpul mă gândeam „Domle’ dar ce are a face grăunțele aruncate în fântână cu problema mea?” Și întru-cât nu pricepusem bine că trebuie să pun urină pe rană, am ajuns acasă, m-am dus în spatele casei, am făcut ce trebuia făcut și m-am dus și am aruncat grăunțe în fântână. Dar tot timpul mă întrebam: „Ce au lucrurile acestea a face cu rana mea?” Că ulterior eu m-am dus și mi-am pus alcool sanitar și am încercat să mă curăț și după o zi a trebuit să mă duc la doctor, antitetanus, betamină ș.a.m.d. Și am rămas cu un semn de întrebare. Ce-i cu grăunțele? Cealaltă avea logică dacă o înțelegeam bine. Dar cu grăunțele nu am priceput-o. Și femeia aceasta venea la adunare și spune că s-a întors la Domnul Isus.

Ați înțeles? O situație ciudată, niște lucruri amestecate, cu superstiții și dacă ai fi zis „Tu cunoști Scripturile?”, mi-ar fi spus „Bineînțeles”. Dar grunțele acelea? Ce sunt cu ele? Nu avea nici o logică în sensul acesta.

Am urmărit odată un reportaj interesant, în care domnul Cristi Tabără, un moderator foarte bun a invitat în emisiunea lui niște țărani din niște sate îndepărtate de prin Munții Apuseni și un reprezentant al Bisericii. I-a pus la masă pe toți și a întrebat ce fac ei la anumite sărbători. Și au început să povestească: „Păi ne ducem în cimitir, luăm niște păpuși făcute de noi, cu niște țepe, le înfingem în inimă și alungăm vârcolacii și vampirii.” Și știți Cristi Tabără se apucă câteodată de râs în emisiune și cumva era ciudat. Și în final după ce s-a povestit toate ritualurile acestea cu caracter neobișnuit, se îndreaptă către acest reprezentant al Bisericii și îi spune: „Părinte, cum stau lucrurile acestea? Cum vedeți lucrurile acestea cu vampirii, cu trasul în țeapă în comparație cu învățătura Bisericii?” Și spre uimirea mea, omul acesta a răspuns așa: „Întrucât aceste datini strămoșești nu contravin fondului nostru de credință tradițională primit de-a lungul secolelor, eu cred că aceste lucruri pot să coexiste împreună.”

Și am rămas surprins, că ar fi trebuit să se spună că lucrurile acestea nu caracterizează credința creștină, lucrurile acestea sunt superstiții rămase din vechile religii. Când creștinismul a venit, a fost adesea impus în imperiu. Împăratul roman trimitea armata, stăteau cu sabia sus și toți vikingii trebuiau să fie toți deodată botezați în râu. Bine i-o fi botezat pe aceștia în râu, dar vikingii aceștia au rămas cu animismul lor și cu toate trăsnăile lor în cap.

Și așa creștinismul, vreme de secole a fost amestecat, a fost un sincretism între vechile lor religii pe care le-au ținut și le-au purtat și au îmbrățișat creștinismul care nu i-a transformat. Ei au îmbrățișat doar o formă de religie, păstrând forma și esența din vechile lor religii păgâne.

Acum problema nu este doar în partea aceasta. Problema este când în mediul evanghelic se întâmplă lucruri de genul acesta. Când de pildă, mi se întâmpla să fac lucrare, să fiu în misiune și uneori se întorceau oameni la Hristos din zona Olteniei și se pocăiau. Și la câteva luni după ce s-au botezat, veneau și ne spuneau: „Frate, trebuie să fac parastasul. Și trebuie să fac și pomană că la noi în sat așa este.” Și ziceam:

  • Soră dar lucrurile acestea nu sunt după Scriptură.
  • Așa-i frate, așa-i, nu sunt după Scriptură. Dar ca să nu zică nimeni de rău, eu m-am gândit totuși să fac pomana și să ținem parastasul.

Și apoi te duceai și vedeai că intră din nou în vechile rânduieli pe care într-un fel a zis că le-a părăsit.

Ei bine dragii mei, astăzi avem de-a face cu o situație de genul acesta. Aceste exemple sunt exemple ale unor oameni care au trăit o experineță autentică, dar care au rămas cu o mentalitate veche. Au pornit pe un drum și nu au ajuns unde trebuie să ajungă. Și întrebarea care stă înaintea noastră, este ce facem când întâlnim astfel de exemple? Cu grăunțe, cu pomană, cu fel de fel de lucruri care nu caracterizează fondul de credință autentic pe care l-am primit din sfintele Scripturi.

Înaintea noastră sunt de fapt 2 exemple din Scriptură. Primul este exemplul lui Apolo care era iudeu și care primise credința; și care era undeva pe drumul acesta între iudaism și creștinism. Al doilea este exemplul celor 12 ucenici care și ei au fost ucenicii lui Ioan, au fost botezați cu botezul lui Ioan și erau undeva pe drumul acesta între iudaism și creștinism. Iar când cineva se află pe un astfel de drum, între vechea rânduială și noua rânduială a credinței, câteodată stai și te gândești, și nici nu știi unde se află, mai aproape de creștinism sau mai aproape de vechile datini și rânduieli. Și-ți pui întrebarea „Este creștin cu adevărat sau nu este?”

Ei bine, ce facem în astfel de situații? Îl avem înaintea noastră pe Apolo și avem înaintea noastra pe cei 12 ucenici. Ceea ce leagă experiența lor, este faptul că deopotrivă Apolo și cei 12 au fost botezați cu botezul lui Ioan, dar nu au fost botezați în Numele Domnului Isus Hristos, nu au fost botezați ca și creștini. Și atunci Acuila și Priscila când l-au întâlnit pe Apolo și-au dat seama că ceva lipsește. La fel Pavel când a ajuns în Efes și i-a întâlnit pe cei 12, vorbind cu ei și el și-a dat seama că ceva lipsește.

Așadar ne uităm la Apolo și la cei 12 ca la niște exponenți ai unei tranziții. Ei reprezintă o tranziție între vechi și nou. Este un timp pentru apostolul Pavel în a treia călătorie pe care o face, unul de clarificări, un timp de limpeziri, un timp de cristalizări a noii credințe pe care ei o propovăduiau.

Situația aceasta, aș vrea să încercăm să o ducem spre un principiu, spre o lecție importantă pe care o învățăm. Ați auzit probabil adesea spunându-se: „Dumnezeu a scos poporul Israel din Egipt în câteva zile.” Dar I-a trebuit 40 de ani de zile să scoată Egiptul din ei afară. Ei au ieșit din Egipt. Dar Egiptul era încă în ei. Și a trebuit Dumnezeu să lucreze cu o generație întreagă ca să scoată Egiptul afară din ei.

Apostolul Pavel scrie epistola către Evrei, unii spun că nu apostolul Pavel. Dar în această epistolă avem de-a face cu problema aceasta a tranziției dintre iudaism spre credința creștină, spre Hristos. Și acolo autorul se frământă și spune: „Acelea sunt vechi rânduieli, nu mai stați în vechile rânduieli că acelea au fost doar umbra lucrurilor viitoare. Noi avem acum un Mare Preot, avem acum o jertfă a lui Hristos. Nu mai trebuie să fim în vechile rânduieli, haideți să venim în noul legământ. Nu mai stați în vechiul legământ, nu mai stați acolo cu rânduieli stabilite de preoți, de sărbători, de jertfe, de canoane și de alte lucruri. Veniți la Hristos!” Și era tranziția aceasta în care se lămurea lucrurile. Era mișcarea aceasta de la iudaism la creștinism.

Și ne uităm în special în Noul Testament unde mulți ai ieșit din iudaism, dar iudaismul nu a ieșit din ei. Pentru că iudaismul nu era doar o religie simplă. Iudaismul era ceva mult mai complex, un stil de viață: cu spălări, cu aranjamente, cu tot felul de lucruri care caracteriza iudaismul, nu doar strict religia lor, bazată pe Tora. Era mult, mult mai complex. Așadar și ei erau în situația aceasta. Au ieșit din iudaism, dar iudaismul trebuia să iasă din ei.

Mergând mai departe, aș vrea ca aici să învățăm prima lecție.

Dumnezeu ne-a scos din lume. Dar după aceea, Dumnezeu trebuie în fiecare zi să scoată lumea din noi. Așa este? Dumnezeu ne-a scos din lume, deodată! Dar acum trebuie să scoată lumea din noi, să scoată fiecare rădăcină care a rămas acolo; și doare câteodată. Să scoată niște rădăcini, la care poate ținem, dar trebuie scoase afară. Căci altfel rădăcinile acestea dau lăstari și se vede că este o anormalitate. Ne trezim că suntem un fel de hibrid: între lume și Împărăția lui Hristos. Și nu se poate. Scriptura spune că nu poți sluji la doi stăpâni. Nu poți fi în 2 împărății.

Să vă dau un exemplu. Imaginați-vă că sunteți într-un câmp în care sunt mulți spini și turiție (plante cu scaieți care se leagă de tine), vă scoate cineva din câmpul acesta, vă pune într-un loc curat și frumos, dar sunteți plini de scaieți și apoi trebuie să începeți să-i scoateți afară. Și dacă unii au intrat în corp, sunt greu de scos, pentru că doare.

Aceasta este prim lecția pe care vreau să o învățăm. Și aș vrea să fim deschiși dragii mei, ca Domnul să smulgă rădăcinile din noi, să scoată scaieții lumii acesteia din noi. Da, suntem scoși din lume, dar trebuie ca lumea să fie scoasă din noi.

Situația însă cu care ne confruntăm astăzi, este tranziția aceasta de la iudaism la creștinism. Și aș vrea să ne uităm mai atent la textul nostru.

Acolo pornește din Antiohia, vizitează din nou Bisericile plantate de el în ținuturile Galatiei și Frigiei, întărind pe toți ucenicii. Acest lucru făcea Pavel peste tot pe unde mergea. Și în timpul acesta când Pavel era în Asia Mică și călătorea, înainte să ajungă el la Efes, a ajuns un alt iudeu pe nume Apolo. Ce aflăm despre Apolo acesta? Aflăm că era de neam din Alexandria. Și când spunem „Alexandria”, ne gândim la marea cetate Alexandria, care se spune că a fost al doilea oraș ca mărime după Roma în vremea aceea; dar ce era mai important cu privire la acest oraș, era că acolo era Biblioteca din Alexandria. Era cea mai mare bibliotecă din lumea aceasta la acea vreme; adunaseră toate publicațiile care au existat până atunci. Și atunci a devenit centrul cultural al lumii. În timp ce Roma era centrul politic al lumii, Alexandria era centrul cultural al lumii. În acest oraș care a fost fondat de Alexandru cel Mare, locuiau mulți greci și astfel ajunsese un far de înțelepciune umană pentru întreg imperiul în vremea aceea. Și atunci când ziceai că Apolo venea din Alexandria nici nu îndrăzneai ce diplome are, că știai. Zice apoi că omul acesta avea darul vorbirii, era tare în Scripturi, era învățat în ce privește calea Domnului, avea un duh înfocat și vorbea și învăța amănunțit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunoștea botezul lui Ioan.

Așadar Apolo nu doar că venea dintr-un oraș cultural important dar avea și baza caracteristică pentru orașul acesta. Căci nu toți care se duc la mari universități devin și mari oameni. Sunt unii, care abia se târăsc la facultate, chiar dacă sunt ei acolo sus.

Însă Apolo, daca vroiai să-l aduci în zilele noastre, ziceai că vine de la Oxford, de la Yale, de la Standford, de la Cambridge, de la Harvard. Apoi când aveai pe unul în fața ta care și avea ce spune, întradevăr senzația este „Oau!”, ai pe cineva înțelept, important.

Dar vreau să vă spun că toate calificativele acestea ale lui Apolo nu țineau loc de lucrarea Duhului Sfânt. Putea fi el cel mai înțelept om născut vreodată în felul lumii, și putea avea el cele mai înalte distincții ale universității din Alexandria, căci lucrurile acestea nu-l calificau pe el ca să vorbească în puterea Duhului Sfânt; și era o lipsă acolo. O lipsă pe care Acuila și Priscila, care erau atunci la Efes, au remarcat-o. Atunci când Apolo a început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă și Acuila și Priscila l-au auzit, au tras o concluzie: „Omul acesta este foarte bine dotat.” Dar ceva lipsește; și să vă dau un exemplu. Imaginați-vă că l-aș cunoaște foarte bine pe domnul Gabriel Liceeanu, sau pe domnul Nicolae Manolescu, sau pe domnul Patapievici, oameni de cultură foarte învățați. Și atunci când stai de vorbă cu ei, stai și te sperii ce scot pe gură; nu lucruri rele, ci lucruri interesante. Imaginați-vă că l-am avea pe domnul Liceeanu și pe domnul Andrei Pleșu. Ei bun prieteni, eu o să zic că-i cunosc și îi invit o dată la noi la Biserică. Și vin. (de fapt am citit într-o carte că domnul Liceeanu s-a dus în America la o Biserică Baptistă; și a dat un raport pozitiv; de negrii chiar, biserica). Și i-am da un text din Scriptură să-l comenteze. Vă spun dragii mei, dacă se ridică domnul Liceeanu și comentează un text din Scriptură, stăm cu toți șocați, de ce poate scoate din textul acela. Și va veni cu un limbaj elevat și cu o analiză foarte interesantă bazat pe textul grecesc, că știe și greacă. Însă vreau să vă spun, noi am fi foarte impresionați de ce spune, însă probabil că nimic nu ar schimba viețile noastre. De ce? Pentru că nu simplul discurs contează (contează și acela ca să fie conform Scripturii și bine explicat), ci puterea lui Dumnezeu. Și vreau să vă spun că un discurs nu poate schimba nimic dacă acel mesaj de la Dumnezeu nu este uns de puterea Duhului Sfânt și dacă acel mesaj nu vine de la Dumnezeu. De aceea este o responsabilitate mare pe umerii noștrii dragii mei când venim să predicăm Scripturile, pentru că este important să spunem, ce spune Scriptura.

Și asta era problema cu Apolo; avea cunoștință, cunoștea calea Domnului de la ucenicii lui Ioan probabil, însă avea o lipsă și Acuila și Priscila se ocupă de problema aceasta. De fapt situația, aș spune, era următoarea: o Evanghelie incompletă, generează deformări care trebuie corectate. Nu de multe ori probabil ați discutat cu unii care i-ați întrebat:

  • Cum te-ai întors la Domnul Hristos?
  • Păi a venit un predicator, a ținut un mesaj foarte bun, mi-a zis să ridică mâna, să rostim o rugăciune și în ziua aceea am fost mântuit.
  • Și cum îți trăiești viața?
  • Eeee, n-am mai fost de vro 6 luni la biserică.
  • Și ce faci?
  • Am o prietenă, stau cu ea.

Și îți dai seama cum stau lucrurile. O Evanghelie deformată, care a dus la deformare și care acum trebuie corectată foarte, foarte bine. Și uneori aceste corecturi sunt mult mai grele, că ai fi vrut ca omul să fie în lume să nu fi știut nimic, ca să începi de la 0, fără toate bălăriile care sunt în capul oamenilor și trebuie scoase.

Problema pentru Acuila și Priscila, era acum să-l convingă pe Apolo că nu a ajuns unde trebuie să ajungă. A avut botezul lui Ioan și acum trebuia să fie botezat ca și creștin. La fel este și problema celor 12: aveau botezul lui Ioan dar nu aveau botezul credinței. Și aici aș vrea să mă opresc la următoarea întrebare. Care este diferența între botezuri? Care e diferența dintre botezul lui Ioan și botezul creștin? Cum trebuie să înțelegem?

În primul rând vreau să vă spun că Ioan nu a fost primul care a botezat. Să știți că până la Ioan, se făceau botezuri. Evreii făceau botezuri și-i botezau pe cei care erau din alte neamuri și deveneau prozeliți. Adică convertiți la iudaism. Să luăm ca exemplu pe famenul din Etiopia. Daca nu ar fi întâlnit el pe Filip și ar fi avut de-a face numai cu iudeii (de fapt el era prozelit și el a trecut prin aceasta), și ar fi aflat de Dumnezeul Yahve al evreilor, și ar fi crezut în Scripturile Vechiului Testament și ar fi vrut să fie în această credință evreiască, el trebuia să participe la o ceremonie în care erau 3 elemente. În evreiește se numea mila, tabila și corban.

Mila era cea mai grea parte din ceremonie era tăierea împrejur și bărbatul respectiv trebuia să treacă prin durerea tăierii împrejur. Dacă vroia să fie parte din iudei el trebuia să fie tăiat împrejur.

După ce trecea de partea aceasta urma tabila, care era botezul. El era botezat ca să ilustreze că nu mai e în religia veche și că acum face parte dintre evrei.

Și ultima, corban, era un dar pe care trebuia să-l aducă marelui preot ca semn de identificare, un sacrificiu pe care trebuia să-l aducă.

Așa se făcea. Și evreii făceau botezul. Însă când a apărut Ioan Botezătorul pe scenă, el a început să boteze. Și care credeți că era surpriza? El a început să boteze evrei, care într-un fel nu ar mai fi trebuit botezați. Și Scriptura spune că locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea și Samaria, ieșeau la Ioan la râul Iordan să fie botezați.

Ei bine, acest lucru era o ciudățenie. Dar oare de ce îi boteza Ioan? Știți de ce? Cu toate că aveau religia, mulți din poporul Israel și-au dat seama că nu mai au inima pentru Dumnezeu. Mulți și-au dat seama că L-au părăsit pe Domnul și că nu mai stăteau lângă Domnul. Și astfel Ioan, îi boteza în râul Iordan. Dar ce se spune despre botezul lui Ioan? Chiar aici Pavel spune în versetul 4 că Ioan a botezat cu botezul pocăinței și el zicea: „Pocăiți-vă căci Împărăția cerurilor este aproape. Și oamenii veneau; și mărturisindu-și păcatele erau botezati de el în râul Iordan. Dar Ioan deopotrivă, în timp ce boteza, zicea: „Eu vă botez cu apă. Dar după mine vine Acela care vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.” Și aici Pavel spune: versetul 4.

Ar fi multe lucruri de analizat, dar vreau să sintetizez și să spun astfel: botezul lui Ioan era botezul pocăinței. Și când aveai experiența aceasta aveai sentimentul vinovăției, aveai sentimentul disperării, aveai sentimentul căutării. Dar pocăința în sine nu îți rezolva problema. Faptul că un om se pocăiește, nu rezolvă problema dacă nu face un pas înainte și se uită la Hristos. Căci dacă nu ar fi Hristos, toată pocăința noastră ar fi în zadar, absolut în zadar. De aceea în Fapte 2, când oamenii au auzit mesajul și când l-au auzit pe Hristos proclamat, au venit și au spus: „Fraților, ce să facem?” Ce-a răspuns Petru? „Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertare păcatelor; apoi veți primi darul Duhului Sfânt.” Dacă pocăința ar fi fost suficientă și botezul lui Ioan ar fi fost suficient, Petru le-ar fi spus:

  • Ați fost botezați de Ioan?
  • Da!
  • V-ați pocăit?
  • Da!
  • Gata, foarte bine. V-ați făcut datoria!

Dar ce a spus Petru? „Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat.” Și poate mulți dintre cei ce erau acolo, deja fuseseră botezați de Ioan. Căci mai târziu apăruse situația în care ucenicii lui Ioan, au venit la el și au zis: „Ioane, ce ne facem? Că mulți din ucenicii noștrii se duc dincolo și sunt botezați de ucenicii Domnului Isus.” Și ei aveau botezul lui Ioan, dar s-au dus, au auzit pe Hristos propovăduind Împărăția și s-au identificat cu Hristos. Au făcut pasul acela.

Și vreau să învățăm lecția aceasta: botezul lui Ioan nu era suficient și nu este. Da, suntem chemați la pocăință, dar trebuie să mergem mai departe. Trebuie să mergem la Hristos și când ajungem la Hristos, El ne face promisiunea că ne dă Duhul Sfânt. Și aș vrea aici să înțelegem cum stau lucrurile.

Unii se află în perimetrul pocăinței. Și este bine, slavă Domnului! Vin la adunare, și-i auzi cum se roagă: „Doamne, iartă-mă sunt păcătos, sunt nenorocit, sunt distrus. Doamne numai Tu mă știi. Doamne beau, fumez..” Și se pocăiesc duminica; apoi ies pe ușă și nici măcar un ceas nu rezistă și se duc și fac aceleași lucruri de care s-au pocăit. Și duminica viitoare iar vin și se pocăiesc. Eu am întâlnit oameni de genul acesta. Vreau să vă spun că printre noi sunt oameni care se luptă cu păcatul, însă am impresia că tot timpul ei se află în perimetrul acela al luptei cu păcatul și nu reușesc să iasă de acolo. Și vin tot timpul posaci la adunare.

  • Ce-i frate?
  • O, frate, sunt obosit, sunt supărat, sunt necăjit…

Duminica viitoare:

  • Cum ești frate?
  • Încercat frate.

Mai trece o duminică:

  • Cum mai ești?
  • Lupte, lupte, lupte frate, lupte. Trebuie să biruiesc.

Și mereu, mereu în perimetrul acesta al luptei cu păcatul. E bună pocăința? E bună! Dar dacă te oprești numai la pocăință, pierzi partea cea mai importantă. „Să ne uităm țintă la Căpetenia și desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus.” Și atunci când te uiți țintă și alergi în alergarea care-ți stă înainte, pe măsură ce te apropii de Hristos, ești umplut de Duhul lui Dumnezeu. Și știi ce constați? Biruință! Putere! Forță! Viață din belșug! Și cu cât mergi spre polul acela, se diminuează lupta cu păcatul. Nu-L cauți pe Hristos? N-ai timp de el? Atunci te trezești din nou în clenciurile păcatului, lupți mereu cu păcatul, ești deprimat, ești căzut, te lupți mereu cu păcatul. Aici este soluția. Pocăiește-te, dar mergi mai departe. Du-te spre Hristos și El te va umple cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Lecția a doua este aceasta. Nu rămâne la nivelul lui Ioan, ci mergi mai departe. Nu sta numai la perimetrul pocăinței, botezul pocăinței și a faptelor rele. Du-te la Hristos. Nu rămâne la învățăturile începătoare, du-te la cele desăvârșite. Și este o provocare dragii mei pentru noi, dacă vrem să avem viață din belșug și să ne bucurăm.

Deci acesta era Apolo, care era un om învățat dar care avea lipsa aceasta fundamentală, pe care Acuila și Priscila au remarcat-o.

Acum cu cei 12, lucrurile sunt chiar mai intersante. Pavel i-a întrebat:

  • Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut?
  • Dar nici nu am auzit că a fost dat un Duh Sfânt.
  • Dar cu botez ați fost botezați?
  • Cu botezul lui Ioan.

Și Pavel le-a explicat și după aceste vorbe ei au înțeles și au fost botezați în Numele lui Isus. Și Pavel și-a pus mâinile peste ei și au primit Duhul Sfânt în clipa aceea.

Cum aș caracteriza eu pe cei 12? Foarte simplu. Fructul este bun, dar nu este copt. Te poți uita la un măr mare și frumos, dar care nu este copt. Și când îl muști este amar, poate are puțin de dulce acolo. Unora chiar le place că am văzut unii că iau și mere mici din acelea verzi de strângi din ochi când mănânci. Însă nu sunt coapte. Fructul e bun, dar nu e copt. Și așa era și Apolo și cei 12. Erau în esență buni, aveau credința, erau pe cale, dar nu erau copți. Le mai trebuiau timp. Sau i-aș caracteriza pe cei 12 ca niște copii, care cu o mână îl țin pe Ioan Botezătorul și cu cealaltă îl țin pe Hristos. Și când vrei să zici „Lasă mâna aceea”, e greu, că vrei să le ții pe amândouă. Vedeți? Cu un picior în iudaism și cu unul în creștinism. Nici nu știi unde sunt mai mulți, dincolo sau dincoace. Sau aș spune: oameni cu o lipsă de cunoaștere și implicit cu o lipsă de experiență, pentru că, după cum vedem, ei nu cunoșteau – „nici nu am auzit de un Duh Sfânt” – și abia când li s-a descoperit, au crezut și a venit și experiența.

Dragii mei, experiența vine dintr-o cunoaștere corectă. Dacă nu ai o cunoaștere corectă, ai o experiență falsă. Și foarte mulți se rătăcesc în false epxeriențe pentru că nu au o cunoaștere corectă a Scripturilor.

Următoarea întrebarea, și aceasta este grea. Când vine Duhul Sfânt? Când este momentul în care primesc Duhul Sfânt, când este momentul în care sunt botezat cu Duhul Sfânt? Ei bine, aici sunt mari frământări încă în peisajul evanghelic; și nu se înțeleg baptiștii cu penticostalii, penticostalii cu carismaticii, baptiștii cu penticostalo-carismatici, cu creștinii după Evanghelie și sunt multe, multe păreri.

Există o poziție care spune: momentul credinței este momentul în care primești Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, primirea Duhul Sfânt este simultană cu convertirea. La extrema cealaltă sunt cei care zic: „Primirea Duhul Sfânt este ulterioară convertirii.” Și poate fi la ani de zile distanță. Poți să fii convertit, poți să fii creștin, dar să nu fi primit Duhul Sfânt. Care vi se pare mai ciudată după ce spune Scriptura? Unii zic prima, unii zic a doua.

Pentru mine sincer să fiu, a doua pare mai ciudată. Cum poți să fii creștin, fără să ai Duhul Sfânt? Ce spune Romani 8? Căci cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui Hristos. Cum vine acest lucru? Creștin dar fără Duhul Sfânt?

Acum cei care spun că convertirea este simultană cu primirea Duhului, adesea fac din această experiență, o singură experiență, o unică experiență. Și eu aș spune că este greșit și o parte și cealaltă. Dar una este mai greșită ca alta. Eu cred că Scriptura ne spune, că atunci când cineva crede, el este pecetluit cu Duhul Sfânt, primește Duhul Sfânt. Altfel, cine ar face lucrarea aceea de transformare? Doar nu și-o face omul singur. Este Duhul care vine și-l convinge de păcat, de judecată, de neprihănire. Este Duhul Sfânt care vine și transformă viața și când omul îl primește pe Hristos, Duhul Sfânt vine și locuiește. Aceasta este doar o parte. Și aici foarte mulți zic: „Gata, am primit Duhul Sfânt la convertire. Sunt bine, gata! Eu am Duhul Sfânt. Te rog frumos să nu mai spui că nu am Duhul Sfânt.”

Dar mai este ceva dragii mei. Așa cum era botezul lui Ioan și botezul creștin, dacă ai Duhul Sfânt și nu ești plin și botezat cu Duhul Sfânt, ai Duhul Sfânt dar ești la un nivel la care probabil lupți, ai înfrângeri ș.a.m.d. Scriptura ne cheamă la plinătate.

Și aici aș face câteva distincții între: locuire și ungere – locuirea Duhului Sfânt și ungerea cu Duhul Sfânt. O altă distincție aș face între prezența Duhului Sfânt și umplerea cu Duhul Sfânt. Că poți să iei un pahar cu vin și să zici: „Este vin în pahar.” Da, e prezent, însă e pe jumătate, nu este plin. Și noi suntem chemați la plinătate – care dă peste – la aceasta suntem chemați.

Aș mai face o distincție între pecetluirea cu Duhul Sfânt și botezul cu Duhul Sfânt. Pecetluirea cu Duhul Sfânt așa cum scrie în Efeseni 1 este momentul în care Duhul Sfânt vine și zice: „Acesta este al lui Hristos pentru eternitate”. Dar după aceea ce spune? „Nu vă îmbătați de vin, ci fiți plini de Duh.” Și atunci când cauți plinătatea Duhului Sfânt, Duhul lui Dumnezeu vine și te umple, te cufundă, te botează în realitatea Duhului Sfânt și ești gata pentru a face lucrare pentru Hristos. Este putere acolo.

Folosind pasajul acesta mulți dintre oameni au zis: „Lucrurile se întâmplă întotdeauna în felul acesta. Ai o rânduială veche, ești botezat și după botezul în apă, trebuie să fii botezat cu Duhul Sfânt. Așadar se cheamă la stăruință și se merge chiar mai departe spunându-se: „Semnul vorbirii în limbi este cel care califică prezența Duhului Sfânt în credincios.”

Este o temă vastă și o vom analiza probabil în mai multe situații. Eu cred dragii mei că Duhul lui Dumnezeu vine ca prezență într-un credincios care primește Evanghelia. El face lucrarea de schimbare a inimii și a regenerării. Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență distinctă. Nu este aceeași cu convertirea. Nu pune egal între converitre și botezul cu Duhul Sfânt. Este o experiență distinctă. Dar experiența botezului cu Duhul Sfânt este pentru putere, pentru împuternicire. „Când va veni Duhul Sfânt peste voi, veți primi o putere, și-Mi veți fi martori”. Și aș vrea să înțelegem foarte bine distincția aceasta între prezență și umplere, între pecetluire și botez cu Duhul Sfânt.

În privința aceasta, foarte pe scurt; sunt 2 școli de gândire: una care a luat textul acesta din Fapte  și alte texte din Fapte, cartea Faptelor Apostolilor în general și au făcut din această carte o paradigmă normativă și au zis: „Cum e în fapte, așa trebuie să fie întotdeauna.” Nu se mai uită la epistole. Reperul este cartea Faptelor. O altă școală de gândire care s-a uitat la Faptele Apostolilor și au spus: „Da, întradevăr este o paradigmă, dar nu normativă ci descriptivă.” Și mai ales că erau în perioada aceasta de tranziție între iudaism și creștinism, între vechiul legământ și noul legământ, trebuie să fim atenți. Și atunci noi ne formăm adevărul uitându-ne și la epistole. Și deopotrivă Faptele Apostolilor și epistolele vin împreună și ne vorbesc despre lucrarea Duhului Sfânt, lucrare de transformare, de convertire, de naștere din nou în inima noastră și apoi lucrarea de umplere, lucrarea de botez în realitatea și puterea Duhului Sfânt.

Lecția a treia la care vreau să ne uităm este aceasta. Caută să ai Duhul Sfânt și caută să fii plin de Duhul Sfânt. Caută să-L ai, dar nu numai să-L ai acolo poate la un anumit nivel și caută să fii plin de Duhul lui Dumnezeu. Și aceasta este partea noastră dragii mei. Dacă Scriptura ne cheamă la umplere, înseamnă că este ceva ce ține de noi într-un anumit fel; de o căutare, de o dorință, de așezare în perimentrul în care Duhul lui Dumnezeu poate veni.

Și aș vrea sa închei cu a treia întrebare și ultima (de fapt revenind la prima întrebare): Ce facem când vedem credincioși cu anumite lipsuri? Lipsuri doctrinare sau lipsuri de natură practică. Cum să ne raportăm la ei? Să-i putem învăța, ce trebuie să facem?

Primul lucru: să cunoaștem noi învățătura! Căci dacă noi nu știm învățătura, cum îi putem învăța pe alții? Dacă Acuila și Priscila nu ar fi cunoscut calea Domnului bine, cum putea să-l învețe pe Apolo mai amănunțit, cu deamănuntul calea lui Dumnezeu? De aceea, vreau să-ți pun o întrebare astăzi. Dacă stai de vorbă cu cineva și constați că are o problemă legată de botez, poate a fost botezat de mic și el zice: „Eu L-am primit pe Hristos, am fost născut din nou, dar consider că nu mai trebuie să fiu botezat.” Cum îi explici acelui om? Și unii zic „Dar trebuie să fii!”, și el zice: „Dar de ce?”. Și nu ești în stare să iei Scriptura să deschizi la 2,3 versete să-i arăți că trebuie. Înțelegeți? Vreau să vă întreb câți dintre voi, când cineva vine și zice: „Voi trebuie să păziți Sabatul!” Câți dintre voi, puteți lua Scriptura și să-i duceți la 4,5 pasaje din Scriptură, să le arătați cu deamănuntul că altfel stau lucrurile! Dacă vine cineva și te întreabă: „Ce se întâmplă cu sufletul după ce moare?” Câți puteți deschide la pasaje, pe care le știți în mod imediat, și să-i duceți și să le arătați din Scripturi? Nu este aceasta o provocare pentru noi? Este! Că uneori unii când zic „Haide să deschidem la Ioan 3:16”, se duc la cuprins să vadă unde este cartea Ioan, ca să ajungă la Ioan 3:16.

E o provocare mare pentru noi, să cunoaștem bine învățătura, doctrina, adică Scriptura. Îmi plac de oamenii care se uită în Scriptură tot timpul și o deschid ca să știe unde sunt pasajele. Și îmi place când ei spun „Galateni 4:20, Apocalipsa 3:16” și știu unde să se ducă imediat în Scriptură – sunt oameni care cunosc Scriptura. Dar se pare că generația noastră, abia dacă mai deschide Scriptura în cursul săptămânii.

Nu cunoaștem învățătura dragii mei. Dumnezeu ne cheamă să o cunoaștem ca să o putem explica altora care au lipsuri în învățătură.

Al doilea lucru: să învățăm să explicăm lucrurile, nu doar să le știm. Că le putem ști, dar știm să le punem înainte, nu știm să le explicăm. Și este o problemă și aceasta dacă nu știm să le explicăm. Și mi-a plăcut de un tânăr cu care m-am întâlnit săptămâna trecută care mi-a zis: „Mă duc și mă uit la Ravi Zacharias (un apologet mare) să văd cum argumentează”. Îmi place și învăț de la el. Și noi dragii mei, trebuie să învățăm ca să explicăm bine Scripturile. De la cine credeți că știau Acuila și Priscila cum să-i explice lui Apolo? De la Pavel – că s-au uitat la Pavel și l-au văzut și au zis: „Ah, ce frumos explică! Ce aș vrea să explic și eu ca el!”.

Se spune despre un tânăr care îl asculta pe Charles Haddon Spurgeon (marele predicator), stătea lângă un bătrân pe bancă și asculta pe Spurgeon cum predică și zicea: „Oaau, aș da lumea întreagă, aș da tot ce am ca să pot predica ca omul acesta!” Și bătrânul înțelept se uită la el și zice: „Exact asta trebuie să faci!” – să dai toată lumea, să dai tot ce ai, ca să poți fi ca omul acela.

Al treilea lucru: atunci când vedem că cineva nu are cunoaștere completă, haideți să ne păzim de bășcălie, de ironie, a lua persoana de sus, de a vorbi într-un mod condescendent, privindu-l de sus și încercând să zicem: „Bă, tu nu știi nimic, vai de tine!” Înțelegeți? Credeți că Acuila și Priscila l-au luat pe Apolo: „Băăă, oi fi tu filozof, dar stai că…oi fi tu de la Alexandria, dar nu știi, stai cuminte!” ? Nu,nu! Scriptura spune „că l-au luat la ei.” Știți ce înseamnă asta? L-au luat acasă, l-au luat la masă și au început să-i explice – ospitalitatea!

Ultimul punct (al patrulea): să fim ospitalieri, să fim disponibili; dacă vedem că cineva are o lipsă, nu o rezolvăm acolo la ieșirea din Biserică. Invitați-i la masă, faceți o masă bună și acolo când stai la masă, ai timp să-i explici cu deamănuntul calea lui Dumnezeu.

Dragii mei, aceasta vrea Domnul de la noi. Vrea să înțelegem că ne-a smuls din lume, dar în fiecare zi vrea să smulgă lumea din noi și trebuie s-o smulgă, să înțelegem că nu trebuie să rămânem la nivelul lui Ioan și la învățăturile începătoare, ci să mergem spre cele desăvârșite, să mergem spre Hristos, să fim plini de Duhul Sfânt, să căutam să avem Duhul Sfânt și să fim plini de Duhul Sfânt și să știm cum să ne apropiem de cei care au lipsuri doctrinare sau practice și să-i învățăm cu deamănuntul calea lui Dumnezeu. Amin!