Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

27 July 2015

Faptele Apostolilor 20:1-16 - Sorin Prodan

Faptele Apostolilor 20:1-16

Vă mărturisesc că am citit textul acesta de câteva ori și mi-am pus întrebarea: ce pot să predic eu din textul acesta? Pentru că noi ne-am propus, ca biserică, să parcurgem o carte a Scripturii, capitol cu capitol și verset cu verset. Când ajungi la anumite texte mai dificile, îți vine greu să vezi ceva în textul respectiv și să-l predici.

Aceasta a fost încercarea care a stat înaintea mea. M-am gândit și am zis: „Doamne, este mai degrabă un jurnal de călătorie. Ce ar fi bine să aduc înaintea Bisericii? Să pun o hartă să ne uităm pe unde a fost apostolul Pavel și cel puțin să știm pe unde a umblat?” M-am gândit și am zis „Nu”. Apoi mi-am zis să le sugerez fraților și surorilor să se ducă în vacanță prin Efes, prin Troa, prin Milet, prin Macedonia, prin Grecia și va fi mai interesant pentru ei. De ce să le arăt eu pe hartă tot parcursul acesta? Este mai interesant într-o vacanță, o croazieră sau zboruri cu avionul. Un alt gând care mi-a venit în minte a fost: „Dacă nu va fi consistent mesajul, unii riscă să pățească ce a pățit Eutih.” Avantajul nostru este că nu suntem la etaj, ci suntem la parter și dacă vreunul cade de la înălțimea aceasta, nu are ce să pățească decât că se face de rușine între ceilalți, dacă ar cădea biruit de somn.

De aceea astăzi va fi o zi mai interesantă, pentru că fiind vorba de acest Eutih, am să mă uit și eu cu atenție la cine tinde să comute pe setarea „somn”.

Să știți că pentru un predicator, în momentul în care cineva în biserică îi vine să adoarmă și începe să caște, este o provocare extrem, extrem de mare. Este una dintre cele mai mari încercări. De aceea, vreau să vă implor dragii mei, dacă vă este somn, pretindeți că sunteți bine, că sunteți atenți, mușcați-vă limba, pișcați-vă de degete, încercați să fiți cât se poate de atenți sau cel puțin să dați senzația că sunteți atenți. Pentru că astfel predicatorul spune: „Toată lumea ascultă” și este încurajat să ducă mesajul până la capăt. Cu excepția faptului că atunci când predicatorul este complet anost și seamănă cu acel predicator care nu avea decât trei mesaje și atât de mult le învârtea și avea aceleași expresii și exemple, firește că în condițiile acestea ascultătorii sunt complet nevinoați. Dacă îi apucă somnul sunt pe deplin justificați.

Textul pe care l-am citit este într-adevăr un jurnal de călătorie și este un fel de „intermezzo”, un fel de pauză într-un moment semnificativ din viața lui Pavel.

Dintre cei care am studiat atent Faptele Apostolilor împreună cu biserica, știm că am ajuns în momentul în care a treia călătorie misionară a lui Pavel se încheie. El își i-a rămas bun, sunt doar întâlniri de sfârșit de călătorie. Ar fi vrut să ajungă mai repede în Ierusalim, dar condițiile și pericolele care apăreau și cursele care i-au fost întinse, l-au făcut pe Pavel să nu se ducă pe mare unde iudeii se pregăteau să urce în corabie cu el, ca să-l prindă și să-l arunce peste bord și să-l omoare. De aceea Pavel nu se duce din Grecia direct în Turcia sau în Siria (unde ar fi vrut să se ducă), ci o i-a prin nord, prin ținutul Greciei de nord, trecând prin Asia (teritoriul Turciei de astăzi) și de acolo luând corabia să se ducă mai departe, evitând pericolul acesta la care era expus.

În această tranziție, în acest moment de trecere de la a treia călătorie misionară spre ultimul segment semnificativ din viața lui Pavel (care era cumva finalul slujirii sale), el avea să ajungă la Ierusalim, să fie arestat, să fie dus la Cezareea, să fie ținut în detenție doi ani și de la Cezareea să ajungă deținut al imperiului și să ajungă la Roma unde avea să fie judecat de însuși Cezarul, fiind condamnat la moarte și executat prin decapitare.

Dragii mei, în acest moment de trecere este absolut minunat să vedem o secvență din viața apostolului Pavel care apare înaintea noastră ca un portret. Avem în acest moment al lui Pavel, un portret al marelui apostol Pavel. Este ca și cum omul acesta schimbă viteza de la a V-a în a II-a și merge puțin mai încet. Vom vedea duminica viitoare că el se așează, stă la vorbă cu prezbiterii bisericii din Efes, le dă sfaturi, îi învață și își ia rămas bun, sugerându-le: „Eu am să mă duc la moarte.”

În momentul acesta al așezării, începem să ne uităm atent la Pavel și să vedem un portret al său. În ambele mesaje, cel de astăzi și cel de duminica viitoare, ne vom uita la câteva componente al acestui portret.

Este ca și cum m-ați vedea pe mine vorbind cu un frate aici în față și în timp ce stăm de vorbă, în timp ce interacționăm, voi toți aveți ca temă să realizați un portret acestui frate. Și din ce vorbește, din ce spune el, din modul în care interacționează cu mine, voi deja puteți să dați primele schițe de portret, să dați un profil acestui frate.

La fel și noi, ne așezăm și ne uităm la Pavel și-l vedem în momentul acesta nu în dinamica în care a fost înainte. Până acum l-am urmărit pe Pavel în narațiunile acestea fenomenale, fascinante, în care se ducea din loc în loc, proclama în public, interacționa cu iudeii, era bătut, era prigonit din cetate în cetate și era fascinant să-l urmărim în această dinamică. Dar acum ne uităm la Pavel într-o formă așezată, într-o formă statică. Acesta este momentul în care Pavel slăbește puțin ritmul și parcă începem să vedem ceva mai bine din caracterul său.

Scopul pe care Duhul lui Dumnezeu îl are prin mesajele acestea, este următorul: să ne uităm la Pavel și să învățăm de la Pavel. Pentru că el a putut să spună în felul următor: „Călcați pe urmele mele, întru-cât și eu calc pe urmele lui Hristos.” Când un om este capabil să spună astfel de cuvinte, inspiră încredere: „Eu calc pe urmele lui Hristos și voi puteți călca pe urmele mele.”

Care sunt așadar elementele sau componentele din profilul marelui apostol? Am citit textul acesta și tot m-am întrebat ce putem vedea din portretul marelui apostol în acest capitol. A devenit evident pentru mine și Duhul lui Dumnezeu mi-a arătat că ce putem vedea în acest fragment din cartea Faptele Apostolilor este dragostea lui Pavel pentru Biserică. Vreau să ne uităm la dragostea lui pentru Biserică și înaintea noastră stă întrebarea următoare: cum iubești tu Biserica? În ce fel iubești tu Biserica? Cât de pregătit ești tu ca să te jertfești pentru Biserică?

Vă aduceți aminte de versetele acelea din Efeseni capitolul 5 unde Cuvântul spune: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, s-o curățească și s-o înfățiseze înaintea lui Dumnezeu sfântă, curată și fără zbârcitură.” Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea. Pavel a iubit Biserica și s-a dat pe sine însuși pentru ea.

Dacă Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea, El a făcut-o ca s-o răscumpere și s-o sfințească. Când Pavel iubește Biserica și se dă pe sine însus pentru ea, el o face ca să slujească Biserica și s-o pregătească pentru întâlnirea cu Mirele.

Cum iubești tu Biserica și cu ce scop iubești tu Biserica? Aceasta este întrebarea care stă înaintea noastră.

Dragii mei, noi putem să spunem că iubim Biserica: „Ah! Îmi place la biserica Providența, iubesc această biserică.” Dar problema este că atunci când iei pe fiecare în parte din biserica Providența, câteodată s-ar putea ca atunci când te gândești la o anumită persoană și vorbești cu altcineva de persoana respectivă, să zici cam așa: „Lasă-mă în pace, nu mai vorbi de ăla!” Înțelegeți?

Cineva spunea (cred că era o vorbă reprodusă de Dostoievski): „Iubesc umanitatea, dar urăsc individul.” Să știți că așa sunt unii care zic: „Iubesc Biserica”, dar ei nu vor să aibă de-a face cu fratele cutare, sora cutare. Ei sunt undeva deasupra la ceva distanță și ei iubesc Biserica.

Dragii mei, declarațiile pot să fie mari, dar vreau să vă spun: dragostea adevărată nu se probează în declarații. Declarațiile trebuie să aibă ceva în spate. Adevărata dragoste pentru Biserica se vede concret nu la nivel declarativ, ci la nivel faptic.

Atunci ne punem întrebarea: cum iubește cu adevărat Pavel Biserica? Ca să știe fiecare frate și soră din trup cum să iubească Biserica.

Primul lucru la care vreau să ne uităm împreună, este afecțiunea pe care a avut-o Pavel pentru Biserică.

Citim în versetul întâi Cuvântul care spune: „Când a încetat zarva (ne aducem aminte de răscoala argintarului Dimitrie din Efes), Pavel a chemat pe ucenici și după ce le-a dat sfaturi și-a luat ziua bună de la ei și a plecat în Macedonia.”

„Și-a luat ziua bună de la ei” – așa este tradus pasajul acesta din greacă, de către Dumitru Cornilescu. Însă eu m-am uitat în original la expresia aceasta „și-a luat ziua bună” și termenul de acolo are o ușoară nuanță diferită.

De exemplu când saluți o persoană aici la Brașov, zici „Salut”, în București se zice „Bună”, în Timișoara se zice „Ciao”, prin Ardeal, de unde sunt eu se zice: „Servus”.

Aici textul spune „când și-a luat ziua bună”. După ce a stat Pavel cu ucenicii acolo luni de zile, să știți că nu le-a zis nici „Servus”, nici „Noroc”, nici „Ciao”, ci își lua ziua bună de la ei, știind probabil că nu-i va mai vedea.

În original, textul ne spune: „Le-a dat o îmbrățișare și o sărutare”. Așa a tradus Cornilescu prin „ziua bună” aici. Însă era o îmbrățișare și o sărutare. Acest gest era specific culturii evreiești, așa se salutau evreii: se îmbrățișau și se sărutau pe obraz.

Acum unii au luat forma aceasta din Noul Testament și au zis: „Acum noi așa trebuie să ne salutăm unii pe alții.”

Dacă vă duceți în biserici prin Rusia sau prin Ucraina, să nu vă mirați, că sunt niște frați care la sfârșitul programului vă prind în brațe și vă trag o pupătură direct pe buze, de nu mai știi cum să te ștergi. Unii au zis: „Așa trebuie, așa zice Scriptura.” Și fac dogmă din acest lucru. Am auzit că prin America Latină este la fel. Dacă te duci, toți te îmbrățișează și te pupă.

Pavel le-a dat ziua bună de la ei și s-a despărțit de ei. Aceasta era un moment în care Pavel își arată dragostea față de ei. Dacă dragostea pentru Biserică este numai la nivel declarativ și în mediul Bisericii menții o distanță față de ceilalți, doar dai mâna și apoi ai și plecat și nu vrei să ai de-a face cu nimeni, aceasta nu este dragoste adevărată.

Unii dintre noi poate sunt mai drăgăstoși cu frații și surorile. Ei se duc, îmbrațișează cu dragoste, strâng mâna, pupă dacă este cazul pe obraz și vezi afectivitatea aceasta (vreau să vă spun că dragostea adevărată implică și afectivitate). Nu este străin de cultura noastră să ne dăm și o îmbrățișare. Prin Ardeal dacă mă întâlnesc pe acasă și mă întâlnesc cu anumiți păstori, îi și sărut pe obraz (cum este încă specific culturii noastre) și trebuie să ne dăm această afectivitate, trebuie să ne arătăm dragostea noastră.

În Filipi când Pavel a trecut pe acolo, zice că „i-a mângâiat pe frați”. În Filipi, Pavel venea după ce a fost bătut și când trebuia să plece, Pavel i-a mângâiat pe frați, el care a luat bătaie. În loc ca frații să-l mângâie pe Pavel, el care a fost bătut crunt acolo, a fost cel care a dat mângâiere fraților la despărțire.

Vă aduceți aminte de Ioan care spune că „și-a plecat capul pe pieptul Domnului Isus.” Credeți că Domnul Isus când a văzut că Ioan își pleacă capul pe pieptul Lui, s-a uitat la Ioan și i-a zis: „Băi! Ce faci aici? Ne văd ceilalți!”? Nicidecum! Era ceva specific, cultural. Nici nu știu cum a fost, dar Ioan își pleca capul pe pieptul Domnului Isus. Scriptura spune că el era ucenicul pe care-l iubea Isus.

Avem nevoie să ne comunicăm afectivitatea aceasta.

În 1 Corinteni 16:20 scrie: „Dați tuturor o sărutare sfântă.” Avem așadar acest limbaj afectiv. Întrebarea pe care vreau să ți-o pun astăzi este următoarea: cum îți exprimi afectivitatea față de ceilalți?

Cu toții știm, cei care suntem căsătoriți, că în primele luni sau în primii ani ai căsătoriei, există un capital mare de sentimente: „Te iubesc, te iubesc!”, pupături și îmbrățișări. Tendința după aceea este să ca acel capital să slăbească. După aceea acest „Te iubesc” devine doar limbaj, nu mai este afectivitate.

Vă mărturisesc că în special bărbații au problema asta. Ei comută de la aspectul afectiv, de atingere, de dragoste manifestată în această formă, la un nivel declarativ: „Te iubesc” și mai aduce flori, dar nici florile nu sunt ca acea atingere.

Soția mea mi-a spus: „Acesta este limbajul meu de dragoste, să mă atingi.”

Eu în viața mea, vreau să vă spun, că niciodată nu am văzut pe mama și pe tatăl meu sărutându-se, niciodată. Măcar într-o situație să-i văd îmbrățisându-se tandru și sărutându-se. Ce am văzut însă, a fost scandal în fiecare zi, uneori bătaie, certuri. Am crescut cu acea lipsă de model, cu acea lipsă de afectivitate care să fie cultivată în inima mea și acum mă lupt s-o găsesc pentru că nu a fost cultivată în mod natural.

Vreau să vă spun familiilor! Nu ratați momente să arătați copiilor că vă iubiți soția, sărutați-o în fața lor. Eu dacă o sărut pe soția mea în fața băiatului, el se enervează, că nu-i mai dau lui afectivitatea de rigoare.

Arătați-vă afectivitatea, fiți afectivi în familie, în cadrul Bisericii, arătați că iubiți pe celălalt printr-o sărutare sfântă (dacă se poate), printr-o îmbrățișare.

Pavel a iubit Biserica și a arătat-o printr-o afecțiune specială.

Al doilea lucru pe care-l vedem în Pavel, în portretul acesta, este faptul că el a iubit Biserica prin disponibilitatea lui. A fost întotdeauna gata să slujească, a fost întotdeauna gata să se ducă să ajute pe ceilalți.

Uitați-vă dragii mei, la textul nostru, ce ne spune despre Pavel: s-a dus în Macedonia, a străbătut ținutul, a dat ucenicilor o mulțime de sfaturi, a venit în Grecia, a stat acolo trei luni, era gata să plece, a aflat de curse, a mers și el mai departe cu corabia împreună cu tovarășii care au luat-o înainte ș.a. Uitați-vă cât de disponibil era Pavel pentru Biserică.

Unii ar putea spune: „Da, sigur, că îi era ușor lui Pavel, că nu avea nevastă.” Adevărat, Pavel nu avea nevastă, însă acest lucru înseamnă că dacă nu mai ai nevastă nu mai trebuie să fii disponibil? Nicidecum, dimpotrivă! Având nevastă, constați că sunt anumite lucruri pe care le poți face și prin care poți fi disponibil într-o formă în care, necăsătorit fiind, nu puteai fi disponibil. Putem discuta mult aici, dar gândiți-vă cei căsătoriți, în ce formă puteți sluji Biserica și arăta dragoste față de Biserică, față de cei necăsătoriți.

Scriptura ne spune că Pavel a plecat din Efes în Macedonia, a străbătut tot ținutul acela și a ajuns în Grecia. Știți ce făcea de fapt Pavel acolo? Acest lucru îl aflăm dintr-un alt loc din Scriptură. În Romani 15, Pavel le vorbește romanilor (scopul lui a fost să ajungă în Roma) și le zice: „Iată ce m-a împiedicat de multe ori să vin la voi. Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă țină pe aceste meleaguri și fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi, nădăjduiesc să vă văd în treacăt când mă voi duce în Spania și să fiu însoțit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorința de a fi stat la voi. Acum mă duc la Ierusalim să duc niște ajutoare sfinților.”

Aici era Pavel! Se ducea din Efes, prin Macedonia în Grecia (atunci era Macedonia în partea de nord și Grecia în partea de sud), în Corint, să adune ajutoare atât de la cei din Corint, cât și de la cei din Macedonia, să le ducă la Ierusalim pentru că era foamete și cei de acolo aveau nevoie de mâncare.

În Romani 15 în versetele 25 și 26, Pavel le spune celor din Roma: „Acum mă duc la Ierusalim să duc niște ajutoare sfinților. Căci cei din Macedonia și Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții, care sunt în Ierusalim.”

Acum gândiți-vă la următorul lucru: Pavel aduna ajutoare (bani, pești uscați, smochine uscate – ceva care să nu se strice pe drum) să le ducă la Ierusalim. Acest lucru nu era ușor de făcut.

În zilele de astăzi ar fi ușor. Dacă eu m-aș duce în Anglia după ajutoare pentru România, aș anunța bisericile de acolo, aș angaja un tir, cei de acolo au oameni ca să pună totul în tir, ajung cu tirul în România și se descarcă. Sau din America, pui pe un container și îl trimiți în România – doar stai la internet și bați pe butoane. Ușor lucru să strângi astfel ajutoare.

Însă pe vremea lui Pavel nu era așa de ușor. Oriunde ajungea Pavel, probabil încărca măgarii, desagii; avea o grămadă de muncă de făcut ca să aducă ajutoarele acelea. După ce încărcau măgărușii cu tot ce puteau pune pe ei, se duceau la corabie cu toți măgărușii, descărcau totul în corabie, iar apoi trebuiau să se ducă în Ierusalim cu aceste ajutoare. Nu era ușor lucru să faci toate acestea.

Dragii mei, uitați-vă la un om care iubește Biserica în mod concret, nu doar la nivel de vorbe.

Astăzi Dumnezeu vă provoacă să vă analizați viața și să vedeți în ce fel iubiți voi Biserica lui Hristos, concretizată în această lume în biserica locală.

În ce fel iubești tu Biserica? Ești tu disponibil? Ești tu gata? Ești gata să iei la masă pe cineva? Sau te uiți cu surprindere și de când ești nu ai invitat pe nimeni la masă? Iar alții au săptămână după săptămână, invitați la masă. Să zicem că ai chemat frați și surori la masă, săptămână după săptămâna, dar când auzi că vine un frate de nu știu unde și soția îți zice: „Auzi, vine Georgel și trebuie să-l luăm la masă”, ce faci? Cât de disponibil ești și cât de departe te duci în disponibilitatea ta ca să slujești?

De exemplu, este o nevoie, se anunță o acțiune:

  • Alo? Poți să vii?
  • Ah, nu am timp, sunt ocupat, am stabilit că ne ducem la fotbal. Nu pot să vin acum.

Acolo este o bătălie spirituală, ești chemat să lupți!

Să spunem că trebuie să cazezi pe cineva. Ce te faci? Poate spui: „Nu avem decât două camere, nu avem decât o saltea…” Tendința nu este să zici imediat: „Da bine, nu-i nimic, mai punem o saltea, un cearșaf, tot ce trebuie și cazăm, nici o problemă!”

Tendința imediată ar trebuie să fie de deschidere și de disponibilitate, nu de: „Ah… nu știu, stai să vedem, mai discutăm, mai analizăm…” Ar trebuie să spunem: „Stai să vedem care sunt situațiile, cum putem face lucrurile, dar în principiu rezolvăm, se poate.”

Ești disponibil? Ești gata? Știți cum era Pavel?

La sport, când vrei să sari peste capră, se pune o trambulină înaintea ei, îți iei avânt, sari pe tramabulină și ea te propulsează peste capra aceea.

La fel și Pavel era disponibil și gata tot timpul ca și cum ar fi stat pe trambulina aceea mereu. Sărea și era gata să meargă în evanghelizare, să slujească, să adune ajutoare, să stea să dea sfaturi celorlalți. Era mereu disponibil și pregătit.

Cum ești tu disponibil? În ce formă ești gata să slujești?

Ultima componentă sau ultimul element din această dimensiune a dragostei lui Pavel pentru Biserică, este învățătura.

Dacă este un mod în care eu vă pot iubi pe voi, modul acela este să vă învăț bine. Pentru că dacă vă învăț bine, veți crește. Măsura în care o biserică dă glorie lui Dumnezeu la potențial maxim, este măsura în care biserica aceea crește în cunoștință de Dumnezeu și acționează în baza învățăturii pe care o primește. Dacă vă pot iubi în modul cel mai bun, este să vă învăț bine din Scriptură.

Pavel era un om care dădea învățătură. Erau două dimensiuni mari în care învăța Pavel.      Prima dimensiune este cea a proclamării Evangheliei (unde se ducea, intra în sinagogă, în piață sau acropole și învăța pe oameni). A doua dimensiune, pe lângă Evanghelizare, în care Pavel învăța Biserica, era ucenicizarea.

Aceasta este dimensiunea pe care o vedem aici, în textul nostru.

De două ori ne spune Cuvântul în versetele 1 și 2 că Pavel învăța pe frați. Versetul 1: „a chemat pe ucenici și după ce le-a dat sfaturi și-a luat ziua bună de la ei”. Apoi a plecat în Macedonia și versetul 2 ne spune: „A străbătut ținutul acela și a dat ucenicilor o mulțime de sfaturi.” Ce înseamna că „le-a dat sfaturi?” Acest lucru însemna că Pavel avea ucenici peste tot pe unde mergea. Avea ucenici în Grecia, în Asia Mică, în Macedonia, în Ierusalim, în Antiohia.

Oriunde mergea Pavel, el avea ucenici. Aceștia erau ucenici care stăteau și locuiau în aceste zone. Pe lângă ei, Pavel mai avea alt soi de ucenici. Ucenicii aceștia erau aceia care călătoreau împreună cu Pavel, peste tot pe unde mergea. Versetul 4 ne spune că Pavel avea ca tovarăși până în Asia pe Sopater din Berea, fiul lui Pir (cei care studiază vechile cărți ale Antichității, vor afla de Pir aceasta că a fost un om foarte bogat și iată că fiul lui mergea cu Pavel), îl avea pe Aristarh și pe Secund din Tesalonic.

Numele acesta „Secund” este un nume latin și se traduce „Al doilea”. Cum ar fi să-i dai tu numele fiului tău „Al doilea.”

Acest Secund, de fapt, era un sclav. În cultura respectivă era stratificată în oameni liberi și sclavi. Adesea stăpânii îi tratau pe bieții sclavi ca pe niște animale. Îi puneau uneori să se împerecheze ca animalele: unul mai solid, cu o femeie mai sănătoasă; astfel ziceau ei că vor ieși sclavi solizi, sănătoși și în disprețul și desconsiderarea care o aveau pentru sclavi, nu le mai punea nume, ci le zicea: „Primul”, „Al doilea” și „Al treilea”. Și aici în textul nostru, îl avem pe Secund.

Un alt lucru interesant, dacă vă uitați la finalul epistolei pe care o trimite Pavel romanilor, în versetul 20 zice: „Vă trimit sănătate în Domnul, eu Terțiu, care am scris epistola aceasta.” Terțiu era „Al treilea”.

Unii zic că Terțiu era frate cu Secund și nu este exclus acest lucru. Ei călătoreau cu Pavel și el care nu mai avea vedere bună, probabil i-a zis: „Al treilea, hai să scriem epistola către Romani.”

Ce vedem însă la sfârșitul epistolei către Romani, este că Pavel avea ucenici pe lângă el din zone diferite și din categorii diferite. Acest lucru îmi place enorm de mult! Să-l vezi pe Pavel ucenicizând, dând învățătură și mergând cu ucenicii peste tot! Când unii se depărtau de el, Pavel plângea și zicea: „Dima din dragoste pentru lume s-a lepădat de Domnul” și îi era greu.

Despre Alexandru, cel pe care l-a ucenicizat a zis: „Mi-a făcut mult rău.” Pentru un om al lui Dumnezeu care investește zile, ani de zile în cineva să-l ucenicizeze și ucenicul o i-a razna și se duce în lume și trăiește în destrăbălare, este o durere foarte mare pentru el, nu este nimic mai greu.

Întrebarea care stă înaintea noastră, uitându-ne la Pavel care a dat învățătură, este următoarea: „În ce fel dau eu ștafeta mai departe? În ce fel eu îmi arăt dragostea învățându-i pe ceilalți, ajutându-i pe ceilalți să crească?”

Pavel era un om care învăța serios. Câteodată învăța de mureau ceilalți pe lângă el. Avem în această dimensiune a învățăturii pe care o dă Pavel aici, un fragment tragicomic.

Ajunge Pavel în Troa și Cuvântul spune în Fapte 20:7, că el stă acolo șapte zile. În ziua întâi a săptămânii (ziua de închinare a Bisericii) s-au adunat cu toții să frângă pâinea și Pavel care trebuia să plece a doua zi, a stat de vorbă cu ucenicii. Aceasta este a treia situație când Pavel stă de vorbă cu ucenicii. Scriptura spune că el „și-a lungit vorbirea până la miezul nopții.” Ei se aflau în odaia de sus și acolo erau multe lumini (categoric nu neoane sau becuri, ci erau lumânări).

În momentul când ai lumânări, flacăra de la lumânare consumă oxigenul și nu mai ai prea mult oxigen. Dacă ești la etaj și ești și în acea zonă unde este cald (Troa era puțin mai jos de Turcia), începi să transpiri și te apucă somnul.

Acolo era un tânăr numit Eutih care ședea pe fereastră, în cadrul ferestrei și îl asculta pe Pavel și la un moment dat a simțit că (cu toate că vroia să urmărească mesajul lui Pavel) îi este somn. Știți cu toții ce rău e atunci când te apucă somnul de nici nu mai știi cum să-ți ții ochii deschiși și cazi de somn.

Îmi aduc aminte când am fost la universitate în București, luam cursuri dimineața și mă luptam și eu cu somnul. Luni dimineața aveam un curs și era bun cursul, dar mă lua somnul pentru că duminica stăteam până seara târziu. Și când luam notiție pe caiet (dacă vă uitați la caietul meu, veți vedea că e bun de pus în vitrină), scriam cam până la jumătate și apoi începeau să de descifreze greu literele și la un moment dat mergea o linie dreaptă. Caietul meu era fișa ECG de luni dimineață de la cursul de LRC (Limbă română contemporană).

Într-o bună dimineață mă uitam într-un fel pe bancă (pentru că încercam sa pun mâna în față să nu mă vadă profesoara și încercam să sugerez că eram atent) și știți ca se scriu tot felul de lucruri pe bănci cu minele de creion. Mă uitam și am văzut scris pe bancă, de un alt student care a fost pe același loc în care eram eu, care a luptat aceeași luptă pe care eu am luptat-o și a scris așa: „Aici am luptat cu somnul și am fost biruit.”

Acest Eutih a pățit și el la fel; l-a biruit somnul și de acolo de la etajul al treilea, s-a înclinat și a căzut și a fost o tragedie.

Sunt anumite lucruri pe care le faci în viață (și nu sunt tocmai bune) și oamenii te țin minte numai de lucrul acela. Poți face tu tot binele, dar ei își aduc amine de lucrul acela.

Bietul Eutih, să știți că nu a fost el cum zic unii predicatori „cu un picior în lume și cu unul în Biserică”. Sau unii predicatori folosesc textul acesta și zic: „Eutih îi reprezintă pe tinerii care nu sunt nici în Biserică, nici în lume, sunt undeva la graniță. Pe aceștia îi apucă câteodată somnul și să dea Domnul să cadă în Biserică, să nu cadă în lume.” Observați ce interpretări fanteziste?

Probabil Eutih, a avut o zi de muncă, a știut că vine Pavel, a vrut să stea să-l asculte, a dat întâietate celorlalți să stea jos și el s-a pus la geam săracul. Nici nu s-a gândit el că avea să cadă de acolo, dar l-a biruit somnul și a căzut și oamenii își aduc astfel aminte de Eutih.

Toma „necredinciosul”! Cine își aduce aminte că Toma a murit în India ca martir? Nimeni nu-și aduce aminte. Noi toți ni-l aducem aminte ca Toma „necredinciosul”: „Eu nu cred până nu pun mâna.”

S-a întâmplat odată, că era un frate care a plecat la Domnul, pe nume Teodor Popescu. Acest frate a povestit odată că a venit la Biserica Sfânta Treime, unde ani de zile am fost și eu în slujire acolo în vremea comunismului. S-a dus la această biserică mare, cu cor în față, amvon în fața corului și multă lume prezentă și fratele predica cu mult har și mult zel. La un moment dat în râvna lui și în dinamica cu care predica a zis ceva și deodată i-au sărit dinții, i-au căzut dinții din față. Își pusese placă dentară și nu stătea încă stabilă și i-au căzut dinții în fața corului. Și cei din biserică se uitau la dinții lui jos, cei din cor se uitau la dinții lui de pe jos și toată biserica a înghețat. Unul mai îndrăzneț de la cor, s-a dus, a luat dinții, i-a dat fratelui, i-a pus la loc și fratele și-a continuat predica.

De ce credeți că-și aduc aminte oamenii? De dinții fratelui Teodor Popescu!

Un alt frate de prin Iași, un frate șugubăț, care spunea tot felul de întâmplări pe care le avea și povestea el că era odată la amvon, la un amvon mare, biseria în fața lui și era ora de rugăciune. Și cum era rânduiala acolo, când era rugăciunea se puneau toți în genunchi. Fratele după amvon acolo, nu-l mai vedea nimeni. Stătea după amvon și se ruga acolo. La un moment dat, pentru că rugăciunile erau lungi și prelungi și nu aveau forță și dinamică, fratele își deschide ochii, se uită în jur și aștepta să se termine rugăciunea. Vede la un moment dat într-o scândură, o gaură da la un nod. Și fratele își bagă degetul în gaura de la nodul respectiv și rămâne cu degetul înțepenit acolo. Se termină rugăciunea și fratele de acolo după amvon zice: „Să ne mai rugăm frați și surori, haideți să continuăm rugăciunea.” S-au tot rugat încă vreun sfert de oră, dar fratelui deja i se umflase degetul și nu-l mai putea scoate de acolo. A trebuit să strige de acolo de după amvon: „Fraților ajutați-mă că nu mai pot să-mi scot degetul de aici.”

Știți ce au trebuit să facă? Să dea amvonul jos, să scoată scândura și s-o taie ca să poată scoate degetul fratelui.

De ce își aduc aminte oamenii? De fratele care și-a băgat degetul în gaură și nu l-a mai putut scoate!

De aceea, dragii mei! Ascultați-mă! Băgați bine de seamă ce faceți, că rămân în urma voastră fapte ca acestea și tendința este să nu-ți aduci aminte de faptele frumoase, ci de faptele acestea ciudate și ieșite dintr-o normalitate și astfel te țin oamenii minte.

După ce eu am avut aparatul dentar, în perioada când au început sa apară și în România aparatele dentare, pritenii și cunoștințele m-au ținut minte și acum când mă duc pe la ei mă întreabă: „Tu ești ăla cu dinții de fier?” Și astfel așa mi-a rămas mie numele: „Cel cu dinții de fier.”

Aici am putea discuta despre subiectul „De ce dorm unii în biserică?”

Unii dorm din obișnuință, s-au obișnuit. La biserică este frumos, asculți o predică și încet, încet te ia somnul și când se termină slujba ești revigorat.

Gândiți-vă părinților, care aduceți copii la biserică, dacă îi puneți să doarmă în biserică, se vor obișnui să doarmă în biserică și când cresc mari, fie adolescenți sau căsătoriți, ei dorm în biserică că așa au crescut.

Prin Anglia, pentru că era problema aceasta cu adormitul în biserică, mai ales la oamenii bogați, în bisericile anglicane, în față erau aceste jilțuri ale marilor oameni de stat. Aceștia veneau și se așezau acolo. Dacă vă duceți, veți vedea că au acolo un nod în spate. Că dacă aceștia vin și dorm în biserică, este o rușine și nu putea sta liniștiți. Văzând că unii dorm în biserică (pentru că atunci era obligatoriu să te duci la biserică), au inventat ceva. Au inventat un fel de lansetă lungă (ca un fel de undiță) la capătul căreia au pus o pană. Dacă purtătorul de grijă al bisericii vedea că unul începe să doarmă, întindea lanseta cu pana până la el, îi dădea puțin la nas și se trezea.

Pot de asemenea să fie și factori fizici care te fac să adormi. Sunt unii bolnavi realmente care nu pot rezista la două ore de slujbă și îi biruie somnul.

O altă categorie, sunt cei care au o indiferență și apatie față de lucrurile lui Dumnezeu și acest lucru este o problemă mare. Dacă te apucă somnul de indiferență față de ce ți se predică și o apatie pentru a-i da slavă lui Dumnezeu, este grav.

În ultimă instanță, dacă predicatorul este plictisitor, atunci dormi, că el este vinovat, nu ai ce să faci. Sau mai bine deschide Scriptura, citește sau roagă-te pentru cel ce predică.

Dragii mei, lucrurile acestea sunt frumoase și putem continua, dar aș vrea să închei acest mesaj. Vreau să vă aduc din nou înainte dragostea lui Pavel pentru Biserică. El a slujit Biserica cu afecțiune și ne învață Cuvântul lui Dumnezeu s-o slujim și noi prin afectivitate, prin afecțiune. Pavel a slujit-o prin disponibilitate, era gata să se ducă, să slujească, să fie bătut ș.a.m.d.

Sunt fragmente multe în Noul Testament unde îl vedem pe Pavel povestind pe unde a ajuns, cât a fost bătut, câte lovituri a luat, pe unde a fugit și ce s-a întâmplat cu el.

În final a dat învățătură proclamând Evanghelia și făcând ucenici cu riscul de a-i adormi pe unii. Dar să ne păzim să dormim în biserică, să fim prezenți acolo cu toată inima ascultându-L pe Domnul. Amin!