Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

24 July 2015

Faptele Apostolilor 4:1-22 - Sorin Prodan

Faptele Apostolilor 4:1-22

Noi ca biserică, ne-am lansat într-o excursie destul de lungă în această carte a Faptelor. Nu aș vrea să vă descurajați dar va fi un parcurs mai lung, probabil de un an, nici nu știu (nu am împărțit cartea să vedem cât vom merge prin cartea aceasta). Dar am hotărât că este necesar pentru o biserică care începe, să așeze niște baze solide, o fundație solidă. Îngăduiți-mi să fac o comparație pentru a înțelege modul de predicare a Scripturii care se așează la începutul unei cărți și parcurge cartea aceasta sau modul celălalt de predicare în care cel ce predică își alege un text de undeva din Scriptură și predică. Următorul predicator care vine, se duce în altă carte, predică un text de acolo și ne-am pus și noi întrebarea dacă acea formă de predicare nu este mai eficientă decât forma de predicare a unei cărți. Gândul care m-a făcut să cred ca este mai eficient acel mod de predicare este că într-un fel, te miști mai mult prin Scriptură, pe când atunci când începi cu o carte și începi cu primul capitol, primul verset și mergi fără să te mai abați, rămâi în cea mai mare parte în cadrul acelei cărți.

Acum voi ca și brașoveni, sau unii care v-ați mutat aici la Brasov, inevitabil sunteți expuși la contactul cu muntele. Și muntele poate fi abordat în două modalități: fie în forma picnicului, fie în forma unei escaladări până la vârful muntelui.

Unora le place să organizeze câte un picnic, ies împreună, conduc puțin, nu se duc prea departe, prea adânc în munte, găsesc acolo o pajiște frumoasă lângă un râu, ascultă susurl apei, se așează acolo, fac focul, așează totul acolo, grătarul și totul este frumos – o atmosferă încântătoare. În timp ce ei stau acolo, pe lângă ei trec grupuri de oameni cu rucsace mari și cu sticle de ape bine echipați, cu bocanci de munte, ca niște alpiniști. Și oamenii aceștia nici nu stau să se uite la cei stau pe pajiște sau să le miroase lor prea mult micii și foarte hotărâți merg înainte pentru că știu că au de făcut vro 2-3 ore sau 5-6h până în vârful muntelui.

Cam așa văd eu abordarea Scripturii. Unora le place foarte mult să intre în Scriptură sub forma unui picnic, se duc în câte un loc, servesc o masă bună și foarte bine. Alții însă, se lansează la un drum lung, greu și anevoios, care ia efort transpirație.

Personal eu cred că forma a doua este mai bună, mai avantajoasă pentru că ajungi în locuri, în care cei mai comozi nu au șanse să ajungă. Ce frumos este când ajungi pe vârful muntelui și de acolo vezi toate piscurile și toată priveliștea aceea extraordinară. Nu știu cum sunteți voi, dar eu când văd așa ceva mi se umple sufletul de bucurie și dorm mai bine seara. Când pun capul pe pernă încerc să mă gândesc la piscurile acelea, la frumusețea aceea care apare înaintea ochilor mei.

Dacă ne lansăm în forma aceasta de căutare a adevărului, este ca și cum încet, încet, ne-am urca pe umerii unor uriași. Ne așezăm pe umerii uriașului Petru, pe umerii uriașului Pavel, ne așezăm pe umerii uriașului Ioan și vedem mai departe decât ei. Pentru că dacă stăm pe umerii uriașilor, avem șansa să vedem un pic mai departe decât ei.

Scriptura ne spune că Petru și apostolii stăteau și ei pe umerii unor uriași – profeții. Ei se uitau din vechime și vedeau niște lucruri și le urau de bine de departe. Dar nu aveau experiența pe care apostolii și ucenicii noului testament au avut-o să stea pe umerii acestor uriași din vechime și să vadă mai departe decât ei.

La fel și noi ne așezăm pe umerii unor uriași. Și pentru că stăm acolo, vedem mai departe decât au văzut ei.

Deci suntem acum pe umerii lui Luca, care ne poartă prin experiența de început a Bisericii și pentru a avea o imagine mai bună aș vrea să încercăm să ne depărtăm puțin de carte și să înțelegem care este perspectiva de ansamblu.

Am văzut în capitolul 1, că după înviere, Domnul Isus a petrecut 40 de zile cu ucenicii vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu. A fost un seminar de 40 de zile despre Împărăția lui Dumnezeu. Și în cursul acestui seminar le-a spus așa: „Va veni o vreme când veți primi o putere când se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori, în Ierusalim, în toata Iudea, în Samaria și până la marginile pământului.”

Dacă vrem să avem o reprezentare grafică a cărții Faptele Apostolilor, trebuie să privim exact acest program profetic pe care îl anunța Domnul Isus. Răspândirea Evangheliei a început din Ierusalim și textul pe care noi l-am citit este sfera de influență a Evangheliei în Ierusalim. Vom vedea apoi din capitolul 8 când vine prigoana mai aspră că sfera de influență a Evangheliei se extinde spre Iudea și Samaria și după ce Saul din Tars este convertit – Pavel – Evanghelia ajunge până la marginile pământului.

Noi vom merge în această formă concentrică începând cu Ierusalimul, mutându-ne mai departe spre Iudea și Samaria și mergând apoi până la marginile pământului. Aceasta este, dacă vreți, reprezentarea grafică a cărții Faptele Apostolilor.

Dragii mei, suntem într-o vreme cu totul și cu totul specială. Ați auzit în mesajul de duminica trecută că profeții anunțau niște vremuri și erau niște vremuri cu totul și cu totul speciale în istorie. Petru spunea în mesajul lui în Fapte 3:21b. Despre ce vremi?

Prima etapă sau prima vreme care a venit a fost vremea ridicării unui profet ca și Moise. Fapte 3:22-23 – deci vremea aceasta sau secvența aceasta de vremuri a început cu vremurile în care avea să vină acest prooroc. După vremea aceasta Petru continuă să spună că dacă ei se vor pocăi și Îl vor primi pe Hristos ca Mesia, Dumnezeu avea să le șteargă păcatele și avea să trimită niște vremuri de înviorare.

Așa cum am văzut în mesajul din duminica trecută și în studiul de marți seara, s-a pus o întrebare acolo: ce sunt aceste vremuri de înviorare? Unde situăm în istoria noastră aceste vremuri de înviorare? Sunt vremurile pe care le parcurgem noi acum în cursul istoriei? Sau sunt vremurile viitoare când Hristos se va întoarce și va fi instaurat mileniul cu toate caracteristicile date în Ezechiel și Isaia? Am ajuns la concluzia că vremurile de înviorare sunt de fapt vremurile care le trăim o dată cu revărsarea Duhului Sfânt până la revenirea Domnului Isus Hristos. Acestea sunt vremurile de înviorare. Atunci când Duhul lui Dumnezeu se coboară, Biserica este înviorată. Există o prospețime care vine și noi numim aceste aceste vremuri de înviorare, trezire spirituală. Deci veneau vremurile de trezire. Și poporul acesta care fusese înghețat în forme și tradiții avea acum șansa să vadă ce nu au văzut profeții din vechime și acum erau vremurile de înviorare.

După aceste vremuri de înviorare, Cuvântul spune că în timpul acestor vremuri, cerul trebuiau să-L primească pe Hristos până la așezarea vremurilor din nou a tuturor lucurilor. Deci mai sunt alte vremuri. A fost vremea în care a venit Hristos, au venit vremurile de înviorare, apoi vin vremurile așezării tuturor lucrurilor. Acolo este finalul istoriei noastre când tot ce este strâmb, – dacă cursul istoriei noastre nu poate fi îndreptat și ce lipsește nu poate fi trecut la număr – în acele vremuri de așezare a tuturor lucrurilor, totul va fi îndreptat. Balanța va fi refăcută, dreptatea va fi desăvârșit împlinită și sufletele noastre vor fi împlinite pentru că Îl vom vedea pe Dumnezeu că așează dreptate tuturor oamenilor care au existat vreodată pe pământ.

Acum pentru că suntem în vremea aceasta, în vremurile de înviorare, care au început cu ziua Cincizecimii (Rusaliile), am început să ne uităm la această cronică a vremurilor de înviorare, la începutul acestei cronici a vremurilor de înviorare.

Am văzut până acum 2 evenimente absolut remarcabile. Mai întâi am văzut coborârea Duhului Sfânt și apoi am văzut minunea vindecării unui olog care stătea la poarta „Frumoasă” a Templului. Cele două exemple sunt redate în Fapte capitolul 2 și în capitolul 3. Dacă vă uitați cu atenție, amândouă evenimentele sunt practic structurate pe același tipar. Mai întâi are loc minunea, apoi are loc mesajul și după aceea ne uităm la rezultatul mesajului.

În capitolul 2 vedem minunea coborârii Duhului Sfânt însoțită de acea prezență a unor limbi de foc și a vorbirii în limbi a celor care se aflau acolo în grupul celor 120. După ce lumea este șocată de experiența aceasta supranaturală, de această minune, ne uităm și vedem mesajul lui Petru care începe cu tălmăcirea minunii, explicația minunii și apoi cu propovăduirea lui Hristos, cu proclamarea Evangheliei. După aceasta ne uităm la efectul mesajului predicat respectiv convertierea unui mare număr de oameni.

Apoi în capitolul 3 am văzut că Petru și Ioan s-au dus la Templu, au vindecat un olog (deci avem minunea), apoi explică minunea și spune „Nu noi am făcut minunea aceasta ci minunea a avut loc în Numele lui Isus Hristos din Nazaret”, apoi el predică Evanghelia, cheamă oamenii la pocăință și în capitolul 4 avem efectul predicării.

Fapte 4:4 – unii spun că în ziua aceea ar fi fost convertiți 5000 de oameni. Eu cred că după predicarea lui Petru, s-au mai adăugat la cei convertiți în ziua Cincizecimii la cei 3000 și ei au ajuns la 5000 de oameni. Alți comentatori spun că aici este doar numărul bărbaților credincioși. Termenul în greacă nu este „antropos”, care indică persoane sau oameni de ambele sexe ci este cuvântul „aner” care înseamnă bărbat. Și unii spun că acolo au fost menționați doar bărbații, ceea ce poate să implice că în final numărul convertiților ar fi putut ajunge cu femei și cu copii mai mari probabil la 10000. Nu se știe foarte clar, însă ceea ce știm este că a fost un efect absolu formidabil.

Ce aș mai dori să observați este că atunci când Evanghelia este predicată și dacă este însoțită și cu puterea manifestării Duhului Sfânt sub forma unor minuni, există efecte. Nu se poate să se predice Evanghelia și să nu existe nici un efect. Predicatorii care se uită după o întâlnire unde au predicat și nu văd nici un efect, sunt inconștienți, pentru că Dumnezeu lucrează dincolo de ce izbește ochiul.

Astăzi ne vom uita de fapt la efectele predicării Evangheliei. Înainte de aceasta aș vrea să înțelegem ceva. Aș vrea să mai insist pe un lucru care eu cred că este vital, este important să-l înțelegem. Există o relație între manifestarea unor minuni sau a unor experiențe supranaturale și mesajul care vine pe forma manifestării acestor minuni. Cu alte cuvinte, întrebarea este următoarea: care este relația între experiențele supranaturale și predicarea Cuvântului? Care este raportul între minuni și Cuvântul lui Dumnezeu? Este întrebarea pe care eu am lăsat-o suspendată în ultimul mesaj pe care l-am predicat. Acolo am spus de fapt exact la capătul mesajului care este relația între minune și mesaj. Și am spus: „răspunsul este data viitoare.”

Relația dintre minuni și mesaj – de-a lungul istoriei s-au manifestat extreme când este vorba de relaționare la experiențele supranaturale și la coborârea Duhului Sfânt și la experiențele supranaturale și la proclamarea Cuvântului.

Oamenilor le place să se ducă în extreme și nu înțeleg de ce există această tendință umană. Eu spun că este un lucru păcătos de a căuta întotdeauna extremele. Și când este vorba de relația aceasta între minuni și mesaj și proclamarea Evangheliei, de-a lungul istoriei au fost niște extreme.

O extremă este reprezentată de oamenii care spun că atunci când mesajul este predicat ai nevoie întotdeauna de o manifestare supranaturală a unor minuni. Nu se poate să predici mesajul fără să fie acolo vreo minune. Și oamenii aceștia așează între minuni și predicarea sau proclamarea Cuvântului un raport de necesitate: „E musai; trebuie să ai minuni. Dacă nu vorbești în limbi, nu ești botezat cu Duhul Sfânt. Dacă nu proorocești, dacă nu ai vedenii, dacă nu faci vindecări, nu ai Duhul Sfânt. Du-te la stăruință, nu ai ce căuta printre noi, ești clasa a doua.”

Deci raportul între predicarea Cuvântului și minuni este unul de necesitate. Și am văzut în unele biserici că ei clasau predica ca fiind de categoria a doua, a treia; ce era important era cuvântul unui prooroc, vreo vedenie care era spusă. Și dacă oamenii aceia nu avea pe cineva acolo care ziceau ceva în limbi sau proorocea, întâlnirea era ratată. „Nu ne-a vorbit Domnul… a fost o predică acolo, dar… prooroci noștri lipsesc.” Acesta este raportul de necesitate. La extrema aceasta răspunde o altă extremă care așează între minuni și Cuvânt și predicare un raport de exclusivitate: „Dacă avem Cuvântul nu avem nevoie de minuni domle’… ce atâtea minuni, gata! S-a încheiat canonul Noului Testament, s-a încheiat canonul Scripturii, avem Cuvântul, proclamăm acum Cuvântul, nu mai avem nevoie de minuni – Biserica s-a maturizat.”

Jonathan Edwards, un ilustru teolog, spunea: „Atunci când Biserica se maturizează nu mai are nevoie de minuni și de semne.” Acum, cu tot respectul pentru Jonathan Edwards, nu știu dacă eu sunt mai matur decât Petru și Ioan și Pavel; și oamenii aceștia au avut predicarea Cuvântului însoțită de semne și minuni.

Deci cei care se duc de la extrema aceea care așează raportul de necesitate, în extrema cealaltă, care așează un raport de exclusivitate spun următorul lucru: că nu ai nevoie de minuni, când ai Cuvântul (aceștia fiind promotorii curentului teologic „cesaționismul” – adică s-a încheiat canonul Scripturii, nu mai ai nevoie de minuni și semne).

Problema este următoarea. Dacă ne uităm în Scriptură și ne uităm apoi la istoria Bisericii și istoria răscumpărării, vedem că Dumnezeu a însoțit proclamarea Cuvântului aproape neîntrerupt cu semne și minuni. Ceea ce a diferit probabil de la o perioadă istorică la alta sau de la o zonă geografică la alta, este gradul de intensitate cu care se manifestă prezența minunilor care însoțea proclamarea Cuvântului.

Din acest punct de vedere, aș vrea să ne uităm la câteva exemple. Eu consider că raportul dintre minuni și proclamarea Cuvântului nu trebuie să fie nici de necesitate, nici de exclusivitate ci eu cred că raportul corect este unul de complementaritate. Ceea ce înseamnă că sunt situații când este necesar ca predicarea Evangheliei să fie însoțită cu semne și minuni, sunt alte situații când doar minunea în sine, vorbește atât de mult că nici nu mai trebuie să predici Cuvântul și situații în care poți predica Cuvântul, nu ai nevoie de minuni și oamenii se întorc la Hristos.

Dacă ne uităm în cartea Faptelor, vom vedea că toate aceste 3 situații apar. Când Pavel, de pildă, se duce în Antiohia din Pisidia (vom vedea mai târziu), el se duce din cetate în cetate, predică Cuvântul și-l vom vedea pe Pavel că nu face nici o minune. Și totuși oamenii se întorc la Hristos. Este prigonit din cetate în cetate, este bătut, se aruncă cu pietre în el, nu face nici o minune.

Acum stau să mă gândesc, nu ar fi fost mai ușor pentru el să facă acolo o minune și să nu fie pietruit? Nu face nici o minune, predică Cuvântul, se întorc oameni la Hristos și se duce mai departe. Acolo nu era necesar să se facă minuni.

Dar au fost alte situații în care Dumnezeu a pregătit scena deja. De pildă ni se spune că Tabita sau Dorca a murit în cetatea Iope; au aflat oamenii din cetate că Petru nu este departe de cetate, l-au chemat, Petru a venit și femeile plângând au spus: „Iată, Tabita a murit, cea care ne făcea nouă haine.” Și Petru se duce, se roagă și Tabita este înviată. Dacă veți citi, veți vedea că Petru nu a predicat Cuvântul deloc. Învierea aceste femei comporta în sine mesajul învierii, că Hristos este viu. Și tot ce a predicat el până acolo, a fost confimat doar printr-o minune.

Deci am văzut până acum că sunt situații în care nu este necesar să faci minuni, poți predica Cuvântul fără să fie necesară minunea sau exprimarea supranaturală. Sunt situații în care poate să fie o minune și doar minunea în sine comportă mesajul învierii. Dar sunt și situații în care ai nevoie ca predicarea să fie însoțită de prezența minunilor.

Vă aduceți aminte de Filip? Ne vom uita în Fapte 8 și 9. Filip se duce în Samaria și începe să propovăduiască Cuvântul dar în Samaria acolo în cetate era un vrăjitor pe nume Simon care zicea că era un om însemnat și el vrăjea și punea în uimire pe tot poporul Samariei. Fapte 8:10-11 – dacă acolo venea Filip și zicea: „Isus Hristos este viu, vă spun că L-am văzut.” Și apoi venea Simon și hocus-pocus, gata! Făcea el o minune și toti rămâneau uimiți, rămânând șocați de ce au văzut ei acolo. Aici misiologii care au ajuns pe câmpul de misiune și au ajuns în niște triburi îndepărtate și s-au întâlnit acolo cu vrăjitori care pocneau din deget și se producea niște experiențe șocante, spun că este nevoie de ceea ce se numește în engleză „power in countering” = o confruntare a puterilor. Dacă Filip ar fi predicat doar, acolo nu s-ar fi întâmplat nimic, șeful rămânea Simon. Dar Cuvântul ne spune Fapte 8:5-8. Până și Simon primește Cuvântul și când vede minunile și semnele pe care le face rămâne uimit pentru că puterea pe care o avea Filip era mai mare decât puterea care o avea el ca vrăjitor. Și el crede și este botezat, apoi și el obișnuit cu semnele și minunile, se uita zicând: „Câți bani să vă dau, să știu și eu trucurile acelea, să fac și eu ca voi.” Petru îl mustră: Fapte 8:20. Simon se pocăiește apoi și este bine.

Mai avem un exemplu în care Pavel se duce într-o cetate numită Pafos, lângă Salamina. În cetatea aceea era un guvernator roman pe nume Sergius Paulus. Și lângă guvernatorul roman, un fel de persoană foarte importantă, era un vrăjitor pe nume Bar-Isus sau Elima. Când Pavel se duce acolo, Sergius Paulus aude că Pavel este acolo și-l cheamă pentru că vrea să audă Cuvântul. Pavel vine și începe să vorbească cu dregătorul și Elima vrăjitorul se tot bagă și spune Cuvântul că vroia să-l abată pe dregător de la auzirea credinței și acolo Pavel se supără rău de tot și are niște cuvinte aspre, se ridică și spune: Fapte 13:9-11. Și Cuvântul ne spune că toată insula aceea Cipru, a fost mișcată de puterea lui Dumnezeu și Cuvântul pe care L-a propovăduit Pavel de data aceasta avea altă greutate – era o confruntare a puterilor.

Cu aceasta aș vrea să închei partea aceasta. Eu sper că v-a fost de folos, pentru că am socotit-o importantă să înțelegem că raportul între manifestarea minunilor nu trebuie să fie nici de necesitatea, nici de exclusivitate, ci de complementaritate. Vor fi vremuri printre noi când se va propovădui Cuvântul și ne va fi suficient și vom vedea oameni întorcându-se la Hristos. Vor fi alte vremuri când Duhul va aduce vremuri puternice de înviorare și vom vedea semne și minuni în mijlocul nostru. Eu cred că decizia finală aparține lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem acum din problema din Faptele Apostolilor. Vă spuneam de tiparul acesta: minune, propovăduirea Evangheliei și rezultat. Ce se întâmplă când este proclamată Evanghelia? Aceasta este întrebarea de astăzi. Și nu mă refer la predicarea în acest loc unde ne-am adunat. Pentru că aici este foarte comod să predici. Suntem la căldurică, totul este așezat aici, stăm pe scaun, ascultăm, luăm notițe. E minunat! Mă refer mai degrabă la situația de a merge în centrul orașului, de a lua amplivoxul și a-L predica pe Hristos acolo. Ce se întâmplă când Evanghelia este predicată în mod public? Care este rezultatul? Unul este batjocura, iar celălalt convertirea.

Un rezultat este convertirea oamenilor, oamenii ascultă, sunt cercetați, Îl primesc iar alții Îl resping – și acesta este un rezultat, pentru că vor fi judecați. Dar pe lângă partea aceasta, Cuvântul ne spune că există și prigoană. Un rezultat al proclamării este prigoana, este persecuția. Aș vrea să vedeți ce frumos așează Cuvântul lucrurile acestea.

În capitolul 2, ne-am uitat la rezultatul predicării în forma convertirii. Acest capitol a insistat mai mult pe ce s-a întâmplat în dimensiunea aceasta a convertirii. Oamenii au primit Cuvântul, s-au întors 3000, au fost botezați în ziua aceea; cei ce au primit propovăduirea erau plini de stăruință în învățătura apostolilor, plini de frică, erau la un loc, își vindeau ogoarele. Acesta este rezultatul propovăduirii în forma convertirii.

Iar în capitolul 4, în afară de versetul 4, Cuvântul ne arată că rezultatul proclamării Evangheliei în forma prigoanei. Aș vrea să vă spun că de-a lungul istoriei, din acea zi când Petru și Ioan au fost arestați, prima manifestare a prigoanei și până în ziua de astăzi, nu a existat niciodată o întrerupere în forma persecuției. Poate nu avem noi aici, dar sunt alții care exprimentează prigoana. Poate nu experimentezi prigoana în forma arestării, dar experimentezi prigoană în forma denigrării sau în alte forme (ne vom uita la sfârșit la anumite forme ale prigoanei); însă neîntrerupt în istorie au existat aceste manifestări ale prigoanei.

Aș vrea să ne uităm la prima situație în care mesajul întâmpină prigoana – Fapte 4. Pentru că textul este vast, vom survola textul pe scurt apoi ne vom uita la câteva lecții pe care le învățăm.

În timp ce Petru și Ioan încă vorbeau norodului și pesemne că Petru după ce a propovăduit, Ioan a început și el să vorbească; minunea a avut loc undeva la ora 3 după-amiază. Cuvântul ne spune că era deja pe înserate când mesajul lor a fost întrerupt și pe când vorbeau ei, au venit pe neașteptate preoții, căpitanii Templului și saducheii. Probabil oamenii aceștia au fost anunțați de cineva din Templu și ei erau foarte necăjiți. De ce erau ei foarte necăjiți? Care era oare necazul lor? Erau 3 lucruri care i-au necăjit enorm. Iată ce ne spune versetul 2.

Primul lucru era faptul că Petru și Ioan învățau pe norod. De ce era o problemă că Petru și Ioan învățau norodul? Pentru că oamenii aceștia nu aveau legitimație de profesor în teologie – „Cum adică, veniți voi aici să învățați în Templu? Cine v-a hirotonit pe voi? Cine v-a ordinat pe voi să predicați? Cine v-a dat vouă dreptul să predicați? I-a arătați-mi legitimația. Ce școală rabinică ați făcut?”

Ce erau ei? Aceștia erau necărturari și de rând. În limba greacă apare „agramates” și „idiotes.” Cornilescu a tradus puțin mai voalat – „oameni necărturari și de rând.” Când membrii aceștia s-au uitat la ei au zis cam așa: „Cum veniți voi așa, agramați și idioți, să predicați?”

Dacă vreți să vedeți ce înseamnă aceasta în mod practic, vă sfătuiesc, duminica viitoare, dimineața, duceți-vă în centru, în orice biserică ortodoxă sau catolică și spuneți preotului că vreți să dați o învățătură sau să prezentați un mesaj și veți vedea ce reacții vor avea. Sau puneți-vă jos împreună cu un grup acolo și ziceți: „Noi facem studiu biblic aici.”

Și veți vedea reacția exact în această formă – oamenii vor fi necăjiți din pricină că învățați pe norod. Prima problemă era că nu aveau decență și nu aveau nici măcar sutană și ei învățau pe norod.

Al doilea lucru care îi necăjeau era că ei învățau despre Isus – coșmarul lor de 3 ani și jumătate de care au crezut că abia au scăpat. Iată că nu s-a încheiat. Vorbeau despre Isus. Ei credeau că s-a încheiat, că L-au omorât, că au scăpat de El, că pot răsufla ușurați.

Al treilea lucru care îi necăjeau era că vestea în Isus învierea din morți. De ce era o problemă că ei vorbeau despre înviere? Pentru că erau saducheii; preoții erau de fapt selectați de rândul saducheilor (pentru că ei erau partidul preoțesc, ei erau familia preoțească aristrocată a Israelului). Căpitanul Templului se pare că era și el preot pentru că nu puteau să așeze peste aprozii din Templu pe cineva care nu avea acces în Templu; căpitanului Templului era și el preot pentru că supraveghea tot Templu și ca să poată intra în Templu trebuia el însuși să fie preot. Deci avem pe toți preoții și saducheii care nu credeau în înviere și nici în îngeri. Iar acum apostolii vestea învierea în Isus Hristos și învățau pe norod. Înțelegeți necazul lor cel mare, de ce erau foarte necăjiți?

Versetul 3,5,6 – probabil că peste noapte (imaginați-vă ca să-i poată aduna pe toți, nu s-au dus la birou să trimită un e-mail sau să ia mobilul și să-i sune) au trimis oameni și în cursul nopții au trimis pe aceștia ca a doua zi dimineață să fie toți la Ierusalim și toată suflarea preoțească de peste tot din Israel să vină la Ierusalim.

Ulterior, se produce această sesiune parlamentară extraordinară, pentru că toți cei ce erau adunați acolo făceau parte din Sinedriu, care era Parlamentul lui Israel. Se adună toți acolo, se duc în sala de judecată (sala Sinedriului) și versetul 7 spune că au pus pe Petru și pe Ioan în mijlocul lor.

Iosif Flavius care a scris „Antichități Iudaice”, spune că sala Sinedriului era un fel de amfiteatru într-o formă semicirculară cu scaune ca în amfiteatrele de la universitate și în mijloc era un scaun mare care stătea marele preot. Petru și Ioan au fost puși între scaunul acesta al marelui preot și toți cei care se aflau acolo pe băncile acelea sau pietre (ce aveau ei acolo) și i-au întrebat: „Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?”

Am tot încercat să mă gândesc pe ce ton i-au pus această întrebare lui Petru și Ioan. Dacă eu văd pe cineva făcând o minune și vindecând un om, m-aș duce la el și i-aș spune: „Domnule, cum ai făcut lucrul acesta?” Simțiți oare tonul în întrebare ca acesta? „Oameni ce ați făcut? Cu ce putere? Ce autoritate aveți?” Dimpotrivă, eu cred că în cuvintele lor era deranj, ură, spirit insipid. Iar Petru, ne spune Cuvântul, plin de Duhul Sfânt stătea în fața unor oameni goi de Duhul Sfânt. Nu aveau nimic în ei, era moarte în ei și el stă în fața lor.

Mă gândesc că peste noapte Petru și Ioan au vorbit între ei, nu au stat acolo ca doi pipirigi supărați. Au vorbit între ei – „mâine e proces, indiscutabil, suntem prigoniți.” Probabil și-au amintit ce le-a spus Domnul: Matei 10:18-20. Ei au stat acolo liniștiți gândindu-se că Duhul le va da ce să spună.

Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt începe să vorbească. Uitați-vă vă rog la detașarea, la calmul, la stăpânirea de sine cu care le vorbește. Cei de acolo erau toți dați peste cap, supărați, sufletul le era chircit de ură și Petru le spune: „Mai mari ai norodului și bătrâni ai lui Israel” – le vorbește cu respect.

Versetul 9 – „Fiindcă suntem trași astăzi la răspundere pentru o facere de bine” – și cu aceasta le așează deja o dilemă, o problemă. „Făcută unui om bolnav și suntem întrebați cum a fost vindecat.” – de fapt ei nu l-au întrebat cum a fost vindecat. Ceilalți care au venit în pridvorul lui Solomon au venit probabil cu întrebarea „Cum l-ați vindecat?” și Petru le-a spus cum l-a vindecat. Dar Petru continuă și spune „S-o știți toți și s-o știe tot norodul.” Dragii mei, felul în care vorbea Petru,  vreau să vă spun că nu cred că reușesc să-l reproduc și cred că nici un om nu va reuși vreodată să-l reproducă pentru că acolo era Duhul lui Dumnezeu. Și când a început să vorbească Duhul lui Dumnezeu, tot Sinedriul care probabil se pregătise ca să-i oprească imediat ce vor zice ceva, au amuțit, n-au mai spus nimic. Au rămas atât de șocați că acestor oameni le vorbea într-un mod atât de elocvent, cu atâta greutate și atâta autoritate că nu au mai reușit să spună nimic.

Versetul 10-11 – în versetul 11 face apel la proorocie și la ce spusese Domnul Isus.

Versetul 12 – aceasta este o afirmație extraordinară care nu ar trebui să lipsească din nici un mesaj al Evangheliei. Aici Petru se oprește iar aceștia sunt blocați, nu mai știu ce să zică.

Luca comentează și spune: versetul 13. Tot ce au făcut ei, felul în care au vorbit, felul în care s-au adresat, i-au făcut să înțeleagă: „Ne-am mai întâlnit noi cu cineva care ne închidea gura și plecam cu coada între picioare și nu mai știam ce să zicem.” Pricepuseră că fusese cu Isus.

Însă mai mult, nu doar cuvintele lui Petru, dar faptul că lângă Petru și Ioan era și cel vindecat, nu aveau ce să mai zică.

Pe de o parte aveau minunea și pe de alta aveau Cuvântul – amândouă, complementare. – versetul 14. Deci suntem în mijlocul procesului și spre deosebire de procesul Domnului Isus în care ei au deliberat imediat și marele preot a pus întrebarea „Este vinovat? Ce trebuie să se facă? Să fie osândit, răstignit!” – gata au deliberat; aici au fost atât de încurcați că nu au știut ce să zică și le-a poruncit să iasă afară să se sfătuiască între ei.

Acum ca și la aceste procese americanii în care sunt jurații, care ies din când în când și discută între ei ca să ia o hotărâre unanimă. La fel și ei le poruncise să iasă afară și să se sfătuiască întrei ei și au zis: versetul 16. Uitați-vă, au minunea, au puterea Cuvântului.

Versetul 17-22 – Dragilor aș vrea pe scurt să tragem câteva lecții.

 

  1. Dacă ești martor al lui Hristos, să nu te aștepți să stai doar în lumina reflectoarelor, să nu te aștepți să stai doar înaintea oamenilor care vin și te întreabă „Cum ai făcut, cum ai puterea aceasta de vorbire?”. Așteptați-vă pe lângă minuni și semne, pe lângă convertiri ale oamenilor și la prigoană. Când vine prigoana să nu vă mirați că e ceva neobișnuit – este ceva foarte foarte obișnuit. Dacă sunteți prigoniți într-o formă sau alta să știți că nu este ceva neobișnuit. Așteptațivă la așa ceva.

 

  1. Dacă începi să fii prigonit nu te opune. Uitați-vă la Petru și Ioan, au pus mâna pe ei i-au aruncat în temniță; l-ați văzut pe Petru că apucă el sabia să taie urechile, răgnesc ei acolo? Nu, nimic. De data aceasta nici nu-i leagă, acceptă prigoana. Dacă accepți prigoana, Dumnezeu va folosi acea experiență pentru ceva mai mare. Dacă eu stau să mă gândesc la ministrul țării care vorbește la tribuna Parlamentului și mă rog: „Doamne ce m-aș duce să le predic și eu acolo.” Dar cum să ajungi acolo? Și poate și Petru s-a întrebat „Cum să le predic eu la cei din Sinedriu, la toți odată?” Și uitați-vă, nu s-a opus și Dumnezeu l-a pus acolo în mijloc și a predicat Evanghelia la toți. Nu a fost nevoie să se ducă în evanghelizare personală – proclamare la toți odată. Nu vă opuneți, Dumnezeu poate folosi experiența aceea pentru ceva extraordinar.

 

  1. În mesajul pe care-l comunici, nu te feri ca să spui lucruri care ofensează pe alții, lucruri din Evanghelie din adevăr care ofensează pe alții. Sunt biserici ca își trimit pastorul la plimbare și îl demit pentru că el vorbește despre păcat. Și îi deranjează pe domnii cu ghiulul mare că vorbește despre păcat. Am cunoscut pe mulți care au trebuit să lase pastoratul pentru că membrii din biserică nu suportatu să audă predicare despre păcat. Nu eliminia din Evanghelie ce ofensează.

 

  1. Versetul 12 – mântuirea este a Domnului. Nu ești mântuit nici de biserică, așa cum spune tradiția ca este depozitarul harului și preoții adminstratorii acestui har și ei ți-o dau cum vreau, iertat sau neiertat, legat sau dezlegat. Nu, nu! Mântuirea este a lui Hristos. În nimeni altul nu este mântuire decât în Isus Hristos. În vremea aceasta când există o tendință spre un pluralism religios: „E bine și cu musulmanii, e bine și cu budiștii, creștinii”. Aduceți-vă aminte de principiul acesta: versetul 12.

 

  1. Primește oferta vindecării. Dacă ești bolnav în sufletul tău și simți că nu ai mântuirea, primește această ofertă a vindecării sufletului tău. Oamenii aceștia erau față în față cu adevărul și se sfătuiesc ce să facă, văd minunea. Când au venit soldații de la mormântul Domnului și au spus că au văzut un înger care s-a coborât și a dat piatra la o parte, că Cel de acolo a ieșit și că au văzut totul, că a înviat Hristos, preoții au spus: „Tăceți voi din gură. Vă dăm bani și duceți-vă să spuneți că L-au luat ucenicii noaptea, I-au luat trupul și dacă va ajunge la urechile dregătorului, rezolvăm noi cu el, îl mituim și pe el și rezolvăm totul.” Când aveau minunea în fața lor puteau să zica: „Da a înviat! Uite ce greșeală am făcut!”

 

Aici în textul nostru cu acest bolnav vindecat nu a fost scamatorie, nu a fost vrăjitorie, totul a fost foarte clar. Și iată ce se întâmplă, ei refuză mesajul.

Aș folosi o metaforă înainte de încheia. Suntem în plină iarnă, este înghețat totul, este frig, când ieșim afară ne îngheață nasul, ne mai placem să mergem la schi dacă se mai lasă frigul, dar aici la Brașov te cam saturi de iarnă. Nu e ca la București sau în altă parte unde iarna e mai scurtă. Va veni februarie, sfârștiul lui martie și undeva prin zona de pădure dacă vă veți duce, veți vedea zăpada, probabil un strat înghețat, frunze moarte și încet încet veți vedea cum de sub frunzele acelea ceva iese și se fac niște ridicături și ce iese de acolo se duc înainte și apar ghioceii care anunță vremurile de înviorare și abia îi așteptăm. După ce ne săturăm de iarnă, cu toate zvâcnirile morții de peste iarnă, vine viața.

Și aici Dumnezeu făcea o lucrare extraordinară, începeau să iasă ghioceii și oamenii aceștia învrăjbiți, înghețați în tradițiile lor religioase, fosilizați acolo, se opunea și ziceau „Nu!”. Dar ce să faci în fața vieții? Moartea este înghițită de biruință. Viața vine dragii mei; și chiar dacă avem senzația că este moarte și sunt frunze moarte și sunt mai mulți care sunt ca preoții aceștia, cărturarii și toți aceștia, nu uitați un lucru: moartea este înghițită de biruință. În mesajul pe care îl spui tu este un fir de viață care sparge totul. Poate să pună beton peste tine, că forța aceea a vieții va ieși și crapă chiar și betonul acela al morții. Moartea este înghițită de biruință.

În final ultima lecție: „Judecați voi singuri, ce să facem? Să ascultăm de oameni, care ne spune să tăcem?” Și formele acestea în care ei ne pun să tăcem sunt multe: ridiculizarea, marginalizarea, bășcălia pe care o fac unii legat de voi, abuz fizic, stigmatizarea sau poate chiar moartea. Nu uitați însă că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne umple, să ne dea putere, să continuăm să-L predicăm pe Hristos cu toată îndrăzneala și Numele Lui va fi proclamat, oamenii se vor pocăi și poate noi vom suferi, dar va fi spre lauda Lui. Amin!