Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

24 July 2015

Faptele Apostolilor 4:32-37 - Bebe Tomeci

Faptele Apostolilor 4:32-37

Prin acest text înțelegem o anumită învățătură pe care Dumnezeu o are pentru noi. Aș să vedem puțin contextul în care suntem și aș vrea să fac doar o scurtă recapitulare din capitolele 3 și 4.

În capitolul 3 vedem acest prototip: minune, predicare (mesajul) și apoi reacția care se împarte în două categorii: fie este primit (Cuvântul) și Dumnezeu adaugă la ucenici, fie opoziție și chiar prigoană.

Deci vedem minunea cu ologul, el a fost vindecat. Ioan și Petru au predicat, au venit aprozii, marii preoți, i-au arestat, i-au pus în închisoare iar a doua zi i-au judecat. Pentru că au fost luați prin surprindere nu au avut ceva concret să le impută mai ales că cel vindecar era și el acolo. După aceste lucruri i-au dat drumul.

Spre finalul capitolului 4 vedem că după ce ei au plecat de acolo ei merg la ai săi – în Biserica din Ierusalim, la frații lor – și împărtășesc cu ei ceea ce Dumnezeu a făcut.

Data trecută s-a predicat despre prigoană și am văzut cum să fim pregătiți în prigoană, cum să lăsăm garda jos, să nu ne împotrivim, să nu ne apărăm. Așadar prin faptul că ei nu s-au apărat și nici nu au opus rezistență, au ajuns să vorbească în fața Sinedriului (prin arest). Chiar dacă ar fi intenționat ei să ajungă acolo, probabil nu ar fi fost acceptați să le predice Evanghelia în fața lor. Dar prin faptul că nu au opus nici o rezistență la acea prigoană, Dumnezeu a folosit acest moment ca Evanghelia să ajungă la mai marii lui Israel.

Am văzut de asemenea că Biserica este locul în care venim și ne întărim. Ei s-au rugat și au căutat pe Dumnezeu, nu cerând oprirea prigoanei sau lucruri extraordinare ci au zis: „Doamne, dă-ne putere să vestim și să proclamăm Evanghelia.”

Pentru a doua oară vedem în Fapte 4:31, manifestarea publică și vizibilă a revărsării Duhului Sfânt.

Dacă este ceva (personal vă spun) ce mă uimește în cartea Faptele Apostolilor este tocmai realitatea Duhului Sfânt în viața Bisericii. Nu era un concept teoretic, era o realitate atât de prezentă, încât la un moment dat apostolii vorbeau: „Nouă și Duhului Sfânt ni se pare potrivit acest lucru…”, ca și cum Duhul Sfânt era acolo. Erau atât de conștienți de prezența Duhului Sfânt.

Dumnezeu revarsă a doua oară și ei sunt umpluți din nou de Duhul Sfânt: Fapte 4:31. Menirea Bisericii, menirea noastră este să proclamăm Evanghelia cu îndrăzneală.

Acum pășim în textul nostru de la versetul 32 și vreau să ne punem această întrebare: ce aduce nou această revărsare a Duhului Sfânt? Ce s-a întâmplat? Vom vedea începutul, dinamica mișcării creștine. I-am dat o temă a subiectului nostru: „Strânși, uniți în jurul Domnului.” Vreau să știți că această idee cuprinde de fapt esența și voința lui Dumnezeu pentru Biserica Lui: strânși, uniți în jurul lui Dumnezeu și fiind parte la proclamarea Împărăției Lui în lumea noastră. Este o lecție foarte importantă pentru noi ca Biserică, pentru Biserica lui Isus Hristos (chiar dacă noi suntem doar o mână de oameni), pentru că în funcție de unitatea aceasta, Împărăția lui Dumnezeu va progresa sau va regresa. Este atât de importantă unitatea și Domnul Isus se roagă pentru unitatea Bisericii Lui.

Haideți să ne uităm la versetul 32 – „Mulțimea celor ce crezuseră, era o inimă și un suflet.” Care este ideea de bază în această parte a versetului? Este unitatea și dragostea. Aici folosește două metafore sau ceva care ne duce să înțelegem adâncimea unității și dragostei între creștini: „o inimă și un suflet.”

Probabil cu toții știți; inima este un organ foarte, foarte important. Dacă ne lasă inima, este grav. Am un unchi, care de curând a aflat că are probleme cu inima și se pare că doctorii nu mai pot face nimic – este foarte grav. Când Scriptura ne spune de „inimă”, aici în context, arată unitatea creștinilor și înseamnă ceva foarte, foarte adânc. Inima este vitală viață, este ceva unic, nu sunt două inimi, este o singură inimă. și ea asigură viață pentru tot trupul nostru.

Apoi folosește „un singur suflet”. Prima dată termenul de „suflet” apare în Geneza 2:7, unde Dumnezeu face pe om și îi suflă în nările lui suflare de viață și astfel îl face pe om un suflet viu. Cred că în primul rând ideea de „suflet” este aceea de indivizibilitate. Sufletul este unul singur, nu avem două.

Deci „inimă și suflet” ne arată de fapt adâncimea reală a unității care exista în Biserica primară. Mulțimea era unită și dragostea era acolo atât de reală.

Oare unitatea și dragostea nu au un scop? De ce să fim uniți? Pur și simplu doar de dragul de a fi uniți? Dragostea și unitatea au un scop! Scopul era de a fi strânși în jurul Domnului pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu în lumea noastră. Vom vedea că această unitate este dată pe de o parte prin apostoli și „ceilalți” (ceilalți creștini).

Există unitate între apostoli și „ceilalți”. Pe de o parte apostolii erau martori ai învierii lui Hristos (deci predicau Evanghelia), dar pe de altă parte textul spune despre „ceilalți” că se asigurau ca ei să aibă tot ce le trebuie să trăiască ca să poată să predice Evanghelia.

Pentru prima dată în dinamica formării Bisericii vedem ceva nou și anume: era deja un cadru în care se pornise o lucrare de predicare dar nu era doar pentru o zi sau două, nici pentru o lună sau două – poate fiecare apostol ar fi avut ceva bani rezervă să trăiască fără să se ducă la slujbele lor și să predice. Însă vedem că Dumnezeu pornise o lucrare acolo pentru restul vieții. Era o lucrare de dependență de conlucrare între cei ce predicau Evanghelia și ceilalți creștini care vedeau că este necesar să se predice Evanghelia și atunci cu partea lor o puneau la dispoziția lucrării creștine.

Mulți dintre voi săptămâna aceasta sau începând de acum două săptămâni ați avut o experiență de a strânge suport financiar pentru o conferință și cred că veți înțelege mai adânc partea aceea emoțională a acestui lucru.

Vreau să spun câteva perspective pentru care nu exista această unitate. Vedem unitate între cele două categorii – cei ce vesteau Evanghelia și ceilalți creștini care înțelegeau nevoia lor complementând nevoile lor ca să predice mereu.

Textul acesta ne pune într-o lumină, care de multe ori a fost abuzat.

Versetul 32b-34a – „Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obște. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți. Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă.” Prin faptul că ei se concentrau să vestească Evanghelia nevoia lor firească era acoperită de ceilalți creștini care înțelegeau nevoia aceasta de a fi predicată Evanghelia. Scopul unității Bisericii este proclamarea Evangheliei lui Isus Hristos în Ierusalim și mai departe în Samaria și până la marginile pământului, până va veni Domnul.

Ce făceau ei pentru asta? Versetele 34,35. De ce se întâmpla acest lucru? Imaginați-vă cum fiecare din acei creștini se uitau în ceea ce ei aveau ca poseseiune și se gândeau: „Putem trăi fără asta; avem această moștenire, putem să vindem lucrul aceala.” Ei vindeau to și surplusul acesta îl aduceau la apostoli și contribuiau la susținerea lucrării creștine.

Acest pasaj s-a interpretat de multe ori într-un mod greșit spunând că acest text include pesimismul. Însă nu este adevărat, nu era o gândire pesimistă: „Aah, ce ne mai trebuiesc ogoarele și casele… Haideți să le vindem și să dăm la apostoli.” – nicidecum. Mesajul și mișcarea creștină era de fapt exact opusă mișcării pesimiste. Și era de fapt plină de entuziasm. Noi vedem foarte clar entuziasmul creștinilor. Mișcarea creștină nu are de a face cu pesimismul: „Vindem căci mâine vom muri!”, ci de fapt avea o speranță.

Un al doilea lucru interpretat greșit de unele persoane, este că ei văd în acest text „parazitism” – unii stăteau degeaba și alții dădeau ce aveau în plus ca să completeze la lenea lor – niciodată. Nu se încuraja lenea. Dacă ne uităm mai atent, în legătură cu acest ajutor, nu se specifică că toată lumea primea acest ajutor ci în mod special ne arată că cei care predicau, apostolii, primeau aceste ajutoare. Chiar și ce a făcut Barnaba mai târziu, vedem că la apostoli a fost adus acest ajutor. Deci apostolii primeau acest ajutor ca ei să predice Evanghelia.

Avem foarte multe proverbe care ne aduce această învățătură a Vechiului Testament că nu se încurajează lenea: Proverbe 6:6, 10:4, 20:4, 21:25. Găsim și în Noul Testament această învățătură: Matei 25:26 și în 2 Petru 1:8. Deci o interpretare din perspectiva lenei nu-și are legătura cu adevărul din aceste versete.

O altă perspectivă greșită este: „Nu comunismului!” Eu înainte am auzit și se susținea că Biblia susține un fel de comunism și aduceau acest text ca și mărturie: „Uite ce făceau ucenicii la început, își vindeau totul, dădea la ceilalți și era un fel de egalitate.” – nicidecum. Acest text nu are de a face cu o înțelegere comunistă.

Observăm că nu este o abordare nici ca un parazitism, nu încurajează lenea și nici comunismul – nicidecum. Cum să interpretăm textul corect? Cum să-l abordăm?

Abordarea corectă a acestui text este următoarea: Dumnezeu a dorit această unitate între cei care vestesc Evanghelia și ceilalți creștini să trăiască dependenți unii de alții pentru gloria lui Dumnezeu. Deci este o asigurare a resurselor financiare pentru înaintarea lucrării creștine. Așa a gândit-o Dumnezeu de la început; nu este un model nou în Noul Testament. Ne vom uita la câteva versete și vom vedea că acest model era de fapt în Vechiul Testament: o dependență a unora de alții, o biruință a unora se resfrângea ca o biruință și a celorlalți – era o colaborare, o conlucrare împreună, pentru gloria lui Dumnezeu și împreună în jurul lui Dumnezeu (să nu pierdem acest lucru din vedere). Nu erau doar ei, fără Dumnezeu ci o colaborare, strânși, uniți în jurul lui Dumnezeu. Acesta este de fapt planul lui Dumnezeu – strânși, uniți în dependență unii de alții în jurul lui Dumnezeu.

Haideți să ne uităm la câteva versete, să vedem că și în Vechiul Testament exista acest model.

Exod 35:4-10 – este o nevoie pentru lucrarea spirituală a poporului evreu – facerea cortului. Porunca era următoarea: „Luați din ce aveți și aduceți un prinos Domnului.” Se întâmplă o minune extraordinar, poporul începe să aducă din ceea ce avea și se creează o mișcare de dăruire atât de minunată încât este necesar ca Moise să oprească această aducere de daruri pentru cort pentru că nu mai era necesar. Gândiți-vă când este abundență la Casa Domnului, de fapt este o expresie a unității și slava lui Dumnezeu se vedea acolo. Cu ce au strâns ei s-a făcut cortul.

Unitatea dintre popor și Dumnezeu s-a realizat vizibil în dăruire. Trebuie să înțelegem cu toții, ce este unitatea? Este un cuvânt sau este o esență în spatele cuvântului? Este o expresie vizibilă, este ceva care se concretizează chiar în lucrul material în lumea noastră. Nu pot să spun că am unitate cu vecinul meu; pot spune asta dar ea trebuie să se manifeste în ceva concret, altfel este doar un lucru fals ce nu are acoperire în realitate.

Noi vedem în acest exemplu că a fost o imagine a unității între popor și Dumnezeu. Acea dăruire a poporului a fost o expresie a unității între popor și Dumnezeu.

Ceea ce vreau să vedem (sunt principii care le vom găsi și în Noul Testament) este că ei nu erau obligați, nu a fost o lege de obligativitate. Moise a zis: „Din ce aveți, ce vă lasă inima.” Dacă citim tot contextul vedem că „cei cu tragere de inimă au adus daruri.” În pasaj se repetă mereu aceste cuvinte: din ce aveți, ce vă lasă inima, cei cu tragere de inimă – nu a fost o lege impusă.

Aș vrea să ne mai uităm la o lege din Vechiul Testament și apoi ne vom uita în Noul Testament. Aduc în vedere din nou această unitate între cei ce vestesc Evanghelia (apostolii) și ceilalți creștini care au văzut nevoia lor de a predica mereu și mereu. Întotdeauna dacă va exista această unitate între cei ce predică Evanghelia și cei ce susțin predicarea Evangheliei, Împărăția lui Dumnezeu va înainta. Dar dacă una sau cealaltă nu funcționează, nici cealaltă nu va funcționa.

În Vechiul Testament, îi găsim pe leviți când ei au trebuit să părăsească slujba lor de la Templu, pentru că poporul nu au adus zeciuielile. Așadar vedem că Dumnezeu a potrivit această unitate între cei ce predică și ceilalți creștini să înțeleagă nevoia că fiecare din ei sunt de ajutor unii altora. Nu este mai important cel care predică ci de fapt fiecare cu chemarea lui este important. Dar împreună strânși, uniți în jurul lui Dumnezeu.

Vom privi la câteva cuvinte legat de leviți, pentru că ei sunt un model. Leviții erau legați de slujba cortului întâlnirii – Numeri 1:47-54. Leviții tăbărau în jurul cortului întâlnirii – aceasta era misiunea lor. Leviții nu au avut moștenire în țară ci erau legați de cort, de slujba cortului. Mai mult, leviții erau legați de marele preot și el era legat de levit: Numeri 8:19. Al treilea lucru legat de leviți este că ei trăiau din zeciuielile poporului – dependența lor față de ceilalți: Numeri 18:20-24. Aici vedem că Dumnezeu, chiar de la început, a dorit o codependență, o colaborare între leviți și preoți dar și între ei ca grup cu celelalte triburi. De ce? Vom vedea imediat.

Uitându-ne leviți, vedem că această slujbă nu era o slujbă de carieră. La fel și în cazul de față cu apostolii. Chemarea de a predica, nu este aceea de ați face o slujbă înaltă – acesta este un abuz.

Apostolii și ceilalți, această unitate, (să nu pierdem acest lucru) colaborau împreună și vedem că acest lucru îl dorește Dumnezeu. Lucrarea unora și credincioșia altora îi lega pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. Dependența unii de ceilalți și împreună de Domnul pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Cum trebuie să fie această dependeță după voia lui Dumnezeu? De ce a existat în Vechiul Testament? Și vom vedea că ea are continuitate și în Noul Testament având ceva nou și ne vom uita la 4 pasaje clare din Scriptură în Noul Testament – sunt pasaje foarte importante, pentru că înțelegem spiritul și felul în care noi suntem chemați să slujim.

1 Corinteni 9:1-14 – eu am numit acest pasaj „Dreptul de a trăi din Evanghelie!” Pavel argumentează aici „dreptul”, așa cum levitul avea drept de la Dumnezeu să trăiască din slujba lui de la Templu, același lucru el îl concluzionează în versetele 13 și 14. Aceasta s-a întâmplat acolo și noi astăzi suntem uimiți uitându-ne la 12 apostoli și 70 de ucenici, apoi 3000, 5000 de frați. Când te uiți că trebuie să cucerească o lume întreagă barbară și idolatră, ei fiind foarte puțini, ți se pare imposibil. Dar cum au reușit această mână de oameni să ducă Evanghelia până în India – spun unii – până în Constanța – spun alții – la Roma, în Spania? Cum a fost posibil așa ceva? O mână de oameni și Israelul nu era un oraș așa de bogat. Știți cum a fost posibil? Prin această unitate între ceilalți creștini și apostoli. Întotdeauna a fost o frățietate și o unitate bună și creștinii autentici au înțeles nevoia de a se alătura acestei lucrări creștine de a duce Evanghelia până la marginile pământului – și aceasta costă. Pentru cei care predicau îi costa viața (trebuiau să se miște, să plece din casa lui, să meargă în alte țări) iar ceilalți știind că Dumnezeu îi chema la mântuire pe toți oamenii își punea întrebarea „Ce pot să fac eu? Cum pot să fac?” Scriptura ne dă indicii clare spre ce trebuie să facem.

Vreau să punctez să studiați aceste versete pentru că Pavel le construiește și el concluzionează în versetul 13 și 14. El își pregătește cumva argumentul și apoi își exprimă concluzia – dreptul de a trăi din Evanghelie pentru cei care vestesc Evanghelia.

În cazul nostru erau apostolii care predicau Evanghelia, se rugau, auzeau că în Samaria Dumnezeu lucrează, s-au dus acolo să vadă și să cercetez; au văzut că era Duhul lui Dumnezeu, au văzut că se confruntau cu falsuri, au trebuit să ia decizii ș.a.m.d. Toate acestea le-au atras atenția și toată viața lor era acolo. Cum ar fi putut să trăiască? Dumnezeu a mișcat inima celorlalți, ei spunând: „Petru sunt în echipa ta. Și am o bucurie pentru ce faci tu.” Este bucuria aceluia care dă și acelui care primește.

1 Corinteni 16:1-3 – aș numi acest pasaj „Procedura dărniciei” și ne dă câteva direcții. Nu am făcut un studiu amplu, pentru că ar trebui să predicăm mult mai mult ca să înțelegem tot tabloul. Pavel aici învăța Biserica să nu lase lucrurile acestea pe ultima sută de metrii cum e stilul acesta din zilele noastre: „Avem bani în bancă, avem bani în cont, poate nu mai lucrăm.” Eu încă nu sunt din generația aceea care lucrează numai cu bani cash. Dar generația aceasta nouă nu mai au bani deloc. Se împrumută de la cineva și îi face transfer. Nu se mai folosesc bani lichizi. Pavel spune: „Uită-te într-o săptămână ce ți-a dat Dumnezeu și pune deoparte.”

Vreau să vă spun că a dărui este voia lui Dumnezeu. Nu este voia mea sau a celui care vine de la nu știu ce cultură sau biserică – nu. Este voia lui Dumnezeu. Este o expresie a dependenței și încrederii în Dumnezeu. Și când nu faci asta de fapt nu ai credință că tu depinzi de Dumnezeu și trăiești prin harul Lui.

Când dăruiești, poate nu te vede nimeni, dar te vede Dumnezeu și este suficient. Mărturia ta, fapta ta, credincioșia ta de fapt poate fi cunoscută peste ani de zile de oameni care nici nu te-au cunoscut personal și vreau să vă dau un exemplu. Eram în Timișoara la o întâlnire cu frați și povesteam și am ajuns la ideea de dărnicie. Spunea o soră despre bunica ei și a spus: „Bunica mea când se ducea la cuibar și lua ouăle și venea în casă spunea 1,2,3,4,5,6,7,8,9 și al 10 e al Domnului.” Când mi-a povestit această întâmplare, ea nici nu și-a dat seama, dar Duhul lui Dumnezeu mi-a arătat această credință a ei care pentru mine a fost o mărturie. Și iată că v-am spus-o și vouă iar voi puteți să spuneți la alții. Când suntem credincioși, Dumnezeu va onora credința noastră.

Pavel ne dă instrucțiuni clare. Din ce ai, pune deoparte pentru Dumnezeu, nu lăsa pe ultima sută de metrii. Vechiul Testament accentua un lucru: primul lucru din primul rod trebuie să aduci Domnului. Primul lucru este pentru Dumnezeu și apoi ce rămâne este al meu.

Găsiți-vă o anumită formă în care vă ajută, nu vă împiedică la a pune deoparte. Găsiți o anumită formă în care periodic să reveniți și să vă gândiți cum faceți și cum dați voi.

Aș vrea să mai amintesc aici ceva în 1 Corinteni 16. În versetul 10, Pavel este foarte atent să recomande pe Timotei. Acel „fără frică” se referă legat de unde stă el, ce mănâncă el. „Căci el este prins ca și mine în lucrul Domnului” – iată dreptul lui de slujitor. Versetul 11 „Nimeni să nu-l disprețuiască” pentru această poziție. Versetul 14 – în acest domeniu nu este nimic impus cu forța, nu este nimic care să spună „Îți comand!”. Nu apostolii au cerut ajutoare celorlalți ci ceilalți au înțeles nevoia apostolilor ca ei să meargă să predice Evanghelia și ei au spus: „Trebuie să dăm din munca noastră ”și probabil nu mai aduceau Templului. Nu spune că nu mai aduceau daruri la Templu dar spune că ei aduceau apostolilor, celor care predicau Evanghelia. Și împreună Evanghelia a început să crească și doar în perioada aceasta noi vedem că a ajuns la Roma, a ajuns în Grecia; astăzi ar fi foarte greu ca unii dintre noi să călătorească atâtea vizite și să facă atâtea lucruri – foarte greu.

2 Corinteni 8 – „Îndemnul dărniciei și emoția dărniciei” am intitulat acest capitol. Nu este o poruncă aici, ci Pavel îi îndeamnă. Ce înseamnă un îndemn? Este ceea ce aș vrea ca să facă copilul meu – eu nu pot să fac în locul lui. Eu pot să-i zic: „Fiule, stai în părtășie cu Domnul!” Eu nu pot să-i poruncesc: „Fiule, îți poruncesc să stai în părtășie cu Domnul” – nu, nu pot. Îndemnul este de fapt, ce vreau eu pentru el să facă, dar eu sunt conștient că nu pot să-i poruncesc că nu sunt eu în locul lui. El trebuie să facă prin decizia, prin voința lui lucrul acela. Aceasta este de fapt îndemnul dărniciei și emoția dărniciei. Versetul 1 – Macedonia era o biserică destul de săracă comparativ cu altele. Versetul 2-5 – să nu cădem într-o capcană legat de aceasta: „Dau banii mei dar nu mă dau pe mine.” Întâi te dai pe tine însuți Domnului și odată ce faci lucrul acesta, dai și ce îți dă Dumnezeu. Pavel pune lucrurile într-o ordine corectă. Nu banii lor sunt importanți, nu numai banii lor ci ei și ei înșiși care s-au dat pe sine lui Dumnezeu. Versetul 6 – mulți îl interpretează foarte greșit spunând că Pavel a oprit aceasta. E ceva rău din ceea ce s-a întâmplat? Nu! Haideți să vedem ce urmează! Versetul 7 – „Pavele parcă ai zis să o oprim! Ce vrea să însemne?” Noi nu știm. Probabil Pavel a realizat că oamenii aceia își luau de la gură mâncarea. Mersese atât de sacrificial (dărnicia lor) încât el ca apostol a spus: „Opriți asta, este suficient, apreciem!” Dar el încurajează dărnicia pentru că el spune „căutați să sporiți și în această binefacere.” Versetul 8 – Pavel este foarte atent; încearcă mereu să aducă mingea în curtea ta; de fapt tu trebuie să fii mișcat în inima ta. Cu alte cuvinte dragostea noastră de Dumnezeu este pusă la încercare tocmai prin dăruire. Versetul 9-11 – în 11 vedem că este o disociere între ce vreau să fac și ce fac în mod concret. Pavel punctează și acest lucru: „Ceea ce ați hotărât, faceți! Duceți la împlinire!” Versetul 12 – vedeți libertatea care o avem să dăruim? Versetul 13-14 – prin slujba lui cu cuvântul, era o binecuvântare și pentru ei probabil și invers. Această unitate: strânși, uniți în jurul lui Dumnezeu pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu pentru generația noastră: ceilalți și cei ce predică Evanghelia trebuiesc să conlucreze.

Gândiți-vă! Nu ar fi putut Dumnezeu să-l trimită pe Petru și să-i spună Petre: „Petre, ia corabia, una mare de tot, că o să te trimit eu undeva unde știu Eu că este o comoară!” Sau Dumnezeu putea să creeze un munte de aur și Petru ar fi găsit muntele, l-ar fi tăiat bucăți și ar fi avut buget să finanțeze lucrarea lui Dumnezeu; și apoi nici o problemă, ar fi zis: „Doamne, mai luăm o dată corabia și mergem!” Aceasta este voia lui Dumneze? Nu! Voia lui Dumnezeu este o conlucrare împreună, pentru că se creează emoția dărniciei, bucuria dărniciei, unitatea și dependența strânși, uniți în jurul lui Dumnezeu.

Haideți să ne mai uităm la un alt pasaj: 2 Corinteni 9 – Răsplata dărniciei. Versetul 1 – cu alte cuvinte, ei deja știau multe lucruri și Pavel spune că este aproape de prisos să le mai scrie. Versetul 2 – aici vorbește bisericii din Asia. Versetul 3-5 – ce vrea să spună Pavel? Să zicem că mă duc la Timișoara și spun: „Dumnezeu face o lucrare minunată în Brașov, o lucrare extraordinară între studenți, între vârstnici, între familiști, în noi. Avem bucurie, pasiune, avem dorință, suntem plini de Duhul, Îl iubim pe Dumnezeu și Dumnezeu face o lucrare aici printre noi.” Mă duc acolo și vorbesc lucrurile acestea. Dar vedeți cum este Pavel? El spune: „Voi ați spus că se întâmpla asta, eu am spus, nu mă faceți de râs; fiți atenți, pentru că voi ați spus că faceți asta, faceți-le!” Vedeți cum este Pavel? El zice: „Am trimes pe cineva să vă pregătească, pentru că dacă eu vin cu cei din Macedonia, care erau mai săraci decât cei din Ahaia…Eu m-am lăudat cu voi și dacă o să găsească o stare de moleșeală, de moarte, atunci nu cad eu drept mincinos?” Înțelegeți? Pavel s-a lăudat cu cei din Ahaia și a spus: „Pregătiți-vă pentru că vreau să fiți pregătiți!”

Acum continuăm cu câteva versete (tot din acest pasaj), care sunt principii, ca niște proverbe despre binele de a dărui. Versetul 6 – acest principiu există și în Evanghelizare dar și în dărnicie! Versetul 7 – Pavel citează aici: „pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu!” Versetul 8-10 – Dumnezeu vede și binecuvântează. Este o înțelepciune! Pavel le reia și le reamintește. Versetul 11 – este ceva deosebit. Se creează o relație de binecuvântare, de o adâncime atât de profundă între cel ce dă și cel ce primește. Versetul 12 – nu numai că ce ai în plus, poți să-l ajuți pe el, studentul, care nu prea are ce mânca, dar el este mișcat în inima lui încât aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Iată că prin acțiunea ta, îi smulgi mulțumirea din inima lui profundă: „Doamne îți mulțumesc că iată nu aveam ce mânca și sora mi-a dat!” Înțelegeți? Versetul 13 – nu numai că strigă cu mulțumiri față de Dumnezeu dar și și-i face să se roage: versetul 14. Îi scoate din inima lui mulțumiri către Dumnezeu, ba mai mult o să înceapă să aprecieze încât o să înceapă să se roage pentru el și să iubească din inimă. Dragostea este lucrul cel mai măreț. Putem avea multe lucruri din lumea asta, dar dacă nu ai pe cineva să te iubească, ești cel mai sărac din acest univers.

Nu știu dacă îmi mai aduc aminte bine, dar vreau să vă spun o povestire. Era o soră văduvă și ea s-a întors la Domnul la bătrânețe și a zis: „Doamne, vreau să pun în negoț ce mi-ai dat tu.” Ea stătea cu casa ei, chiar lângă o universitate. S-a gândit ce să facă, și a început să facă o masă și să invite studenți, să vină la ea la masă. Ea se duce, a stat acolo câteva zile și nu a venit nimeni. Dar ea nu a renunțat. După câteva duminici (ea făcea asta duminica) a venit un indian. Apoi pas cu pas mai departe a adus și pe alții și pe măsură ce câțiva studenți au început să o cunoască pe ea, prin ei au venit și alții. Ea nu a mai trăit așa mult și când a murit, la înmormântare au fost peste 200 de studenți. Un lucru mic care a început cu credința că Dumnezeu va lua ceva care este mic și va pune în negoț și Dumnezeu a făcut un lucru măreț. Iată povestirea ei a ajuns iarăși în lumea întreagă. Nu știm cine este ea, însă nu aceasta este important, ea își va primi răsplata. Este ceva care ne încurajează: că Dumnezeu poate să facă lucruri mărețe – versetul 14 și 15.

Vedem deci aceste 4 pasaje. Vă rog studiați-le mai atent pentru că este foarte important să ne cunoaștem menirea noastră, această unitatea între cei ce predică Evanghelia și ceilalți care au slujbe ca și celelalte 11 seminții și sunt chemați ca împreuna, strânși, uniți în jurul lui Dumnezeu să facem ca Evanghelia și lucrarea lui Dumnezeu să propășească în generația noastră. Atâta timp cât această unitate va funcționa, nu va fi o suspiciune între aceste 2 lucruri și nu vor fi abuzuri (pentru că vom vedea cum cel rău vrea să înșele), va fi bine.

Aș vrea să punctez câteva lucruri ce le desprindem din aceste pasaje.

 

  1. Dărnicia este o expresie a dependenței noastre față de Domnul: „Dați-vă mai întâi pe voi înșivă și apoi posesiunile voastre” – are o anumită logică în această ordine. Te dai întâi pe tine însuți, căci Dumnezeu pe tine te vrea și apoi ce ai tu sau ce poți face tu și este o expresie a dependenței noastre față de el.

 

  1. Ca în orice lucru bun poruncit de Domnul, trebuie să luptăm. Cu ce să ne luptăm? Cu lăcomia! Există în noi din păcate. Noi toți trebuie să ne luptăm ca să fim ceea Domnul vrea. Noi toți trebuie să ne luptăm cu lăcomia, cu zgârcenia, cu necredința, cu frica zilei de mâine. Apreciez multe la David, dar ce am văzut este că el a luat din viața lui ca venind de la Domnul, chiar și blestemul lui Șimei (el s-a întrebat dacă nu cumva vine de la Domnul?!). Dacă cineva vine la tine și spune: „Dă-mi!” (mă refer la lucrare). De ce la trimis Dumnezeu acolo? A fost o întâmplare? De ce te trimite Dumnezeu la el sau la ea? A fost o întâmplare. Tu poți să spui nu pot sau nu vreau. Dar ține minte, dacă ești deștept ca David, să realizezi că în suveranitatea Lui se uită la tine și la mine și vede că sunt cam zgârcit, cam lacom. Așa cum Domnul își trimitea profeții la popor așa trimie El provocări și zice: „Dă-i, uite acolo o nevoie, și acolo, și el are nevoie.” Și știți de ce face asta? Pentru că ne iubește, pentru că El vrea să ne corecteze prin aceste provocări pe care le primim din partea lui. Deci este o luptă care o avem cu noi înșine în inima noastră.

 

  1. Atitudinea este importantă. Și în Vechiul Testament și în Noul Testament, vedem foarte clar, că oamenii dăruiau de bună voie, sacrificial, cu bucurie, știind că aduc o bucurie, mulțumiri către Domnul și lucrarea lui Dumnezeu înainta.

 

Aș vrea să vedem un lucru practic, iar apoi închei. Ce ar trebui să facem noi practic? Vă spun un model sau câteva gânduri, dar fiecare trebuie să se gândească în partea lui. Un lucru practic este să faceți un plic al Domnului. Faceți un plic și scrieți pe el: „Plicul Domnului!” Luați din venitul cu care Dumnezeu vă binecuvântează, puneți în plicul acela cu bucurie și spuneți: „Doamne aceasta este o expresie a dependenței mele față de tine.” Poate ți-a mai rămas puțin după ce te gândești că mai ai de plătit facturi și poate ai și împrumut și spui „este puțin nu mai pot să fac acel vis al meu”. Atunci ar trebuie să zici: „Doamne, renunț la visul meu, de dragul Tău.” Poate este posibil ca Dumnezeu să-ți împlinească chiar visul tău, chiar dacă niciodată cu banii aceia pe care îi strângi nu vei putea vreodată. Dumnezeu este Unul al imposibilului și al harului. Apoi puneți cât ați hotărât în plicul acela pentru Domnul. În Noul Testament nu găsim această expresie, că trebuie să dăm a zecea parte. Practic dacă vrem să o luăm și dacă aveți libertatea să vă duceți în Vechiul Testament, luați-o de acolo. Dar în Noul Testament nu găsim nici o învățătură că trebuie să dăm a zecea parte.

Dar ce este un lucru cert este că Domnul Isus laudă pe bătrâna văduvă care dă mai mult decât bogații. Dăruirea este lăudată și Dumnezeu ne cheamă la o dăruire de bună voie, sacrificială, cu bucurie, știind că aduci o bucurie altora, mulțumiri către Domnul și astfel lucrarea lui Dumnezeu înaintează.

Oferiți pentru lucrările Bisericii și slujitorilor ei. Noi când am început să plantăm biserica, acum un an, nu am avut ideea aceasta. Acum însă am început să strângem și vrem pentru că sunt cheltuieli din ce în ce mai mari. Va fi probabil o expansiune a lucrării, o lucrare cu copii, cu studenții, diverse categorii. Deci, Dumnezeu este onorat prin dărnicia voastră prin colectă sau la plicuri, sau în oricare alt mod doriți să slujiți prin dărnicie.

Fiți atenți și deschiși la nevoile pe care Dumnezeu le aduce în jurul vostru. Pentru că se poate întâmpla următorul raționament: dai zeciuială, mai dai și prinos (sau darurile de bună voie), dar la un moment dat vine cineva, în afara planului tău foarte exact și spune: „Ai putea să mă ajuți și pe mine cu conferința asta?” sau orice altceva și astfel este o provocare la lucrare. Putem să cădem și noi ca evreii care spuneau „este corban” („păi eu dau zeciuială, eu fac asta, dau acolo…”). Fiți foarte atenți. Ceea ce vreau să comunic este să fim sub influența voii Duhului Sfânt.

Vreau să vă spun că este bine să și centralizăm, dar o centralizare foarte exagerată în Biserică – ca orice mișcă trebuie să meargă la comitet și comitetul decide cine primește. Într-un anumit fel trupul lui Hristos vine în contact cu oamenii și cu nevoile. Dacă noi centralizăm la 3-5 oameni sau câți sunt în comitet ca ei să știe toate lucrurile, uneori limităm binecuvântarea. Dar nu o putem neglija total și astfel mergem în cealaltă extremă. Cred că Duhul lui Dumnezeu trebuie să ne dea înțelepciune să fim flexibili și deschiși și pentru una și pentru cealaltă într-un mod echilibrat.

Apoi să fim asemeni ca și Barnaba. În textul nostru, Scriptura dă un nume. Versetul 36-37 – să fim asemeni lui Barnaba, dar nu ca o ambiție personală, ci în zdrobire și în călăuzirea Duhului Sfânt, dacă Dumnezeu ne mișcă spre aceasta. Pentru că vedem mai departe că Anania și Safira i-au exemplul lor dar nu în spiritul de integritate al lui Dumnezeu.

Să fim atenți că Satana dorește să ne înșele și în acest lucru bun. Trebuie să luăm în vedere că diavolul și ispititorul vine cu gânduri și cu falsuri chiar în cele mai bune intenții. Să ne uităm la inima noastră, să ne-o pregătim, să ne rugăm dacă vedem aceastaă ispită, poate să împărtășim cu cineva lupta care o ducem. Uitați-vă mereu în inimă pentru că diavolul vine mereu și mereu și încearcă să ia bucuria, să ia adevărul și chiar dacă facem anumite lucruri este posibil să nu le facem cu toată inima, nu le facem cu dăruire din toată inima.

Mulțumim Domnului pentru Cuvântul care ni l-a dat și că ne-a arătat că trebuie să trăim în dependență unii față de alții, fiecare după chemarea lui, fiecare după darul care i s-a dat, după sarcina care i s-a încredințat. Domnul să ne ajute să înțelegem voia Lui cu viața noastră. A Lui să fie slava, gloria și onoarea, a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Amin!