Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

24 July 2015

Faptele Apostolilor 5:12-16 - Sorin Prodan

Faptele Apostolilor 5:12-16

Dragii mei, vreau să vă spun, căci de când am început studiul cărții Faptele Apostolilor, personal simt că am intrat parcă într-o etapă nouă, în această excursie din viață pe care o facem și în special în ce privește înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.

Vă mărturisesc că încerc prin mesaje, prin diferite moduri să vă provoc și să vă comunic bucuria și entuziasmul acesta al studiului cărții Faptele Apostolilor.

Am ajuns cu studiul nostru în capitolul 5 și aș vrea să ne uităm puțin în urmă și să facem o scurtă recapitulare, înainte de a trece la textul nostru.

Coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a avut în istoria noastră o schimbare atât de radicală încât nici o ideologie, nici un război, nici o mișcare socială, politică sau de altă natură nu a reușit să facă. Când Duhul lui Dumnezeu a venit în lumea aceasta, oamenii au văzut puterea lui Dumnezeu manifestată. Vreau să vă spun că nu este nimic, absolut nimic, care poate fi comparat cu puterea lui Dumnezeu care vine în viața unui om, unei comunități, în viața unei familii sau în viața unei națiuni. Duhul lui Dumnezeu a venit în ziua Cincizecimii și cea mai mare minune care a avut loc imediat după coborârea Duhului Sfânt a fost întoarcerea la Dumnezeu a câtorva mii de oameni. Unii s-ar grăbi să spună că au fost niște viziuni care au avut loc. Dar dincolo de toate minunile acestea, minunea cea mai mare pe care Dumnezeu o face în viața unui om, nu este o vindecare sau o manifestare supranaturală (vorbirea în limbi, profeții sau vedenii) ci este minunea nașterii din Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat. Și pe lângă această minune extraordinară au fost alte câteva minuni care au avut loc. Au fost oameni vindecați, Evanghelia a fost propovăduită cu putere și mulți alți oameni s-au întors la Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu în cartea Faptelor, dacă veți urmări, veți vedea că alternează istorisiri sau narațiuni care au avut loc în vremea aceea cu momente în care Biserica este descrisă. Sunt pasaje descriptive ale Bisericii. În textul acesta vedem că după ce are loc venirea Duhului Sfânt, în capitolul 2, Petru este cel care predică Cuvântul, iar apoi din Fapte 2:41 până la 47, Scriptura ne descrie cum era Biserica. Apoi vine un moment în care Petru din nou predică Cuvântul și apoi cei 2, Petru și Ioan sunt închiși și anchetați. Li se dă drumul pentru că nu este nici un motiv să-i rețină; după aceasta iar apare un fragment în care Biserica este prezentată. Lucrurile vor continua în cartea Faptele Apostolilor în felul acesta. Sunt descrieri extraordionare ale lui Dumnezeu care alternează cu modul în care Biserica creștea, se înmulțea și se dezvolta în vremea aceea.

Ultimul popas pe care l-am făcut în descrierea Bisericii este cel de la sfârștiul capitolului 4 unde Cuvântul ne spune că „Mulțimea celor ce crezuseră, era o inimă și un suflet.” Dacă așezăm peisajul bisericilor din ziua de astăzi și dacă ar fi să luăm biserică după biserică și să o așezăm în fața acestei caracterizări a Bisericii primare, probabil ne-am speria să vedem cum într-o mică comunitate câte inimi sunt și câte suflete sunt; și fiecare cu ideile lor, cu părerea lui și nu mai există unitatea aceasta care trebuie să caracterizeze Biserica.

Idealul nostru, ca Biserică este să fim o inimă și un suflet și mă rog la Dumnezeu să ne ajute să construim această realitate, această unitate între noi. În mesajul pe care l-am auzit din fragmentul acesta, au fost 2 caracteristici pe care le-am văzut la Biserică ca efect al venirii Duhului Sfânt peste grupul acela de ucenici și acestea au fost: unitatea și dărnicia.

Ne-am uitat împreună și am văzut că unitatea lor, a celor credincioși, era în primul rând în scopul pe care-l aveau. Și scopul lor era acela de a prezenta gloria lui Hristos și învierea lui Hristos din morți. Așadar pe de o parte unitate în scop, apoi ne-am uitat la partea dărniciei; și am văzut că dărnicia privea nevoile pe care le avea Biserica în vremea aceea. Și am auzit la o concluzie frumoasă: în Biserica primară din vremea aceea era unitate în scop și complementaritate în nevoi. Aceasta este imaginea pe care o vedem în Biserică și acesta este idealul pe care noi ca Biserică ni-l dorim: să avem unitate în scop și să fim complementari în nevoile pe care le avem prin dărnicie.

Mi-a plăcut un comentariu pe care teologul John Piper l-a făcut în privința acestui fragment și spunea: „Atunci când Duhul lui Dumnezeu vine și așează credință în viața unui om, relaitatea aceasta construiește o relație mai apropiată cu oamenii și îl face pe om să se distanțeze de lucruri și de posesiuni. Întărește relația cu oamenii și slăbește relația cu lucrurile.” Dacă ne uităm în Fapte 4:32,34,35, vedem acest lucru. Aceste acțiuni ale ucenicilor nu era o constrângere din exterior ci era o libertate pe care fiecare o avea, o motivație interioară care venea din adâncul unei inimi schimbate. Dacă vrem să vedem unitatea aceasta și dacă vrem să vedem un spirit al dărniciei, trebuie să existe o schimbare în ființele noastre. Altfel vom încerca mereu să ne conformăm unui standard și niciodată nu-l vom putea atinge. Sau dacă-l vom putea atinge, vom încerca să ne arătăm cât de grozavi suntem în ceea ce putem noi să facem. Și am avut acolo un exemplu pozitiv, pe Iosif, numit Barnaba, care a vândut și el un ogor, a adus banii la picioarele ucenicilor și mulți au fost binecuvântațid e dărnicia aceasta.

După aceasta urmează și un exemplu negativ. Anania și Safira, care și ei au vândut un ogor, însă aducând banii la picioarele ucenicilor, au ascuns o parte din bani.

Aș vrea să vă spun acum câteva lucruri legate de dărnicie. Am vorbit cu mulți oameni de lucrul acesta și am văzut reticiența unor păstori sau a unor misionari de a vorbi despre dărnicie. I-am întrebat de ce nu prezintă învățătura biblică a dărnicie. Iar răspunsul lor a fost: „Ne este teamă să predicăm despre dărnicie pentru că oamenii ar crede că noi vrem banii lor!”. Este adevărat, că printre cei ce ascultă, ar putea să existe unii care să comenteze să zică „De ce tot insistă pe învățătura aceasta? Cred că ei vor banii noștrii.” Dacă rumoarea aceasta se strecoară printre ceilalți, la un moment dat se pliază această ruptură între comunitate și între cel care trebuie să predice Cuvântul lui Dumnezeu în adevăr.

Vreau să vă spun în momentul acesta, că atâta vreme cât suntem aici, cei care am fost chemați să predicăm Cuvântul, Îl vom predica indiferent de comentariile care vor fi. Mi-a plăcut foarte mult atunci când fratele Bebe, la sfârșitul predicării acestui fragment a insistat și a dat câteva principii practice. Dați-mi voie să vi le aduc aminte.

  1. Faceți un plic al Domnului sau un cont al Domnului și puneți acolo cu bucurie.
  2. Există elibertate în dărnicie, nu este nici o constrângere. Există libertate, însă Dumnezeu apreciază sacrificiul.
  3. Oferiți slujitorilor Bisericii și nevoilor Bisericii. Lucrul acesta este biblic și ne-am uitat la textele care spun că cei care trăiesc cu Evanghelia trebuie să trăiască din Evanghelie.
  4. Fiți atenți și deschiși la nevoile pe care Domnul le aduce în mijlocul vostru. Uitați-vă și atunci când vedeți o nevoie, întâmpinați nevoia aceea, răspundeți la nevoia aceea.
  5. Fiți asemenea lui Barnaba. În Barnaba era generozitatea aceea care nu mai ținea cont de calculele care le făcea referitor la ce va fi în viitor și atunci a vândut ogorul și a adus banii la picioarele ucenicilor.
  6. Fiți atenți că diavolul ne poate înșela în cele mai bune intenții, chiar și în dorința noastră de a face bine și a fi darnici, putem să fim înșelați – probabil vrem să ne arătăm în modul acesta pioșenia noastră sau generozitatea noastră; și astfel să ne arătăm modul nostru de trăire înaintea oamenilor și nu înaintea lui Dumnezeu. În privința aceasta Scriptura ne spune: „Să nu știe stânga, ce face dreapta”.

Pe lângă principiile acestea, pentru că suntem în această parte legată de dărnicie, aș dori să mai subliniez încă 3 principii și apoi vom citi textul pe care-l vom avea astăzi.

Vă aduceți aminte că Domnul Isus, în predica de pe munte a vorbit oamenilor despre Împărăția lui Dumnezeu și a încercat să arate cum este Împărăția lui Dumnezeu. El folosea tiparul acesta: „Ați auzit că s-a spus celor din vechime, dar Eu vă spun.” De câteva ori a repetat această sintagmă și cu aceasta Domnul Isus a așezat standardul care era în vechiul legământ, al celor din vechime, cu standardul celor care se aflau în noul legământ. Constatăm acolo că Domnul Isus, parcă ridică standardul mai sus, îl ridică întotdeauna mai sus. La un moment dat spune așa: Matei 5:20. Dacă standardul vostru de viață, nu depășește standardul acestor oameni care se uită atent în Lege și caută să facă tot ce spune Legea, dacă nu mergeți mai departe, nu veți intra în Împărăția cerurilor. M-a uimit când am citit versetul acesta și mi-am adus aminte că în vechime, când era vorba de „a da”, de dărnicie, legea era ca ei să aducă din tot ce aveau 10%. De ce oare 10%? De ce nu 12% sau 15%, 20%? Pentru că, Dumnezeu în înțelepciunea Lui, a știut că un evreu sau o familie de evrei, dacă pune 10% deoparte din tot ce au, pot să trăiască cu 90%. Căci altfel Dumnezeu nu le-ar fi spus 10%, ci poate le-ar fi spus 5%. Sau dacă puteau să trăiască altfel, le spuneau 20%. Dar Dumnezeu le-a spus 10%, știind că cu 10% dat Domnului ei se vor descurca cu restul de 90%.

Acum haideți să venim la predica de pe munte. Matei 5:20 – vă rog să mă înțelegeți. Nu spun aceasta în forma unei legi, pe care noul legământ ar aduce-o, ci o spun în virtutea unei concluzii logice pe care o avem în fața noastră.

Cineva a formulat principiul dărniciei în felul acesta: „Dărnicia adevărată, începe de la 10% în sus.” Personal vreau să vă spun că sunt perfect de acord cu el. Notați principiul acesta.

Acum permiteți-mi să vă pun o întrebare. Când Domnul Isus a venit și a prezentat Evanghelia și a vorbit în predica de pe munte despre standardele Împărăției lui Dumnezeu, credeți oare că apostolii și cei care se întorceau la Hristos dintre evrei, care se pocăiau și veneau în comunitatea creștinilor a urmașilor lui Hristos, credeți că ei au zis: „Acum este har, trăim în vremea harului, am scăpat de Lege. Vai, ce bine că bine că nu mai trebuie să dau 10% că m-am săturat, eram cam mult 10%!” Credeți că acesta a fost modul lor de gândire? Deloc, dimpotrivă! Oamenii aceștia când au venit la Hristos, uitați-vă la standardele pe care le urmau: vindeau tot ce aveau și aduceau la picioarele ucenicilor.

Lucrarea Duhului Sfânt în viața lor, a schimbat atât de mult mentalitatea lor, încât dacă înainte ei se aduceau cu consecvență 10% la Templu, de data aceasta libertatea depășea cu mult mai mult 10%.

Vreau să vă spun că înainte să mă căsătoresc, mi-am stabilit ca principiu să dau Domnului 10% din tot ce am. Dar vreau să vă spun că mi-a fost greu. Nu știu de ce! Într-un fel mă uitam la acel standard și încercam ca din ce puneam în plic să dau la Biserică și din ce dădeam în altă parte, încercam să ating acel punct de 10%. Uneori mergea și dincolo de 10%, dar vreau să vă spun că uneori am simțit că eram întotdeauna sub acel standard. Îmi era greu să pun deoparte 10%.

Dar m-am căsătorit și după aceasta, lucrurile s-au schimbat în dinamica cheltuielilor și m-am așezat cu soția mea față în față și ne-am gândit cum să facem. Și ea a zis:

  • În momentul în care primim banii, primul lucrul pe care îl facem, ne gândim la partea Domnului și o punem deoparte.
  • Bine iubito, dar eu trebuie să plătesc și taxe din aceștia!
  • Nici o problemă, punem deoparte partea Domnului și pe urmă plătești taxele. Eu așa făceam.
  • .. nu este bine. De ce să pun eu și din banii ăia de taxe?
  • Acesta este standardul meu!

Acolo am cedat, mi-a fost puțin greu. Însă, pe când m-am căsătorit, vreau să vă spun că principiul acela pe care Bebe l-a pus în mesajul lui, a rămas foarte ferm în viața noastră. Am făcut un plic și prima sumă care o punem deoparte când ne vin banii, punem partea Domnului deoparte, 10% este pus deoparte.

În esență, primul principiu este următorul: standardul harului depășește standardul legii. Adevărata dărnicie începe de la 10 procente în sus. Încercați și vedeți cât de bun este Domnul, după cum spune Cuvântul: „Îndrăzniți să vedeți dacă Dumnezeu nu va deschide zăgazurile cerului.”

Al doilea principiu – am spus că atunci când ne vin banii, punem deoparte ceva Domnului. Și aici aș vrea să fim foarte atenți. Din nou, ceea am să spun și principiul pe care am să-l spun, are acoperire vizibilă. Aduceți-vă aminte din Vechiul Testament, ce făceau evreii când veneau să aducă zeciuala lor, unde o duceau? Ce făceau cu zeciuiala? Încercau să o împartă la Osea și la Daniel și la Zaharia? Ei luau 10% și îi dădeau Domnului. Aceea era partea Domnului și o duceau la cortul întâlnirii sau la Templu. Și principiu este acesta: în actul dărniciei trebuie să existe o parte pe care o dau Domnului. Dar cu ceilalți ce facem? Păi dăm și celorlalți; și după ce am pus 10% și dau Domnului, apoi dacă fratele meu Florin are nevoie de ceva, mă duc la el și îi spun: „Florin, uite niște bani pe care vreau să ți-i dau ție în Numele Domnului!” Înțelegeți? Deci trebuie să dăm o parte Domnului și ceea ce Domnul ne pune pe inimă să dăm celorlalți, dăm celorlalți, dar dăm în Numele Domnului.

Personal eu cred că principiul acesta este unul frumos și vedem principiul acesta chiar și în cartea Faptele Apostolilor când cei care au fost botezați cu Duhul Sfânt, cei care au trăit acea umplere cu Duhul Sfânt, vindeau tot ce aveau, vindeau averile și aduceau la picioarele ucenicilor în numele Domnului. Partea pe care trebuie să o dăm Domnului, trebuie adusă la Casa lui Dumnezeu. Iar principiul este chiar aici: cei care vindeau, aduceau la picioarele apostolilor. Casa lui Dumnezeu este Biserica. Încercați să vă gândiți și în felul următor: dacă comunitatea noastră ar fi o comunitate a dărniciei și am începe să dăm în stânga și în dreapta cu multă generozitate, dar nu aducem la casa Domnului nimic, întrebarea mea este: cum ne vom plăti chiria, întreținerea? Ce să facem? Dăm tot timpul e-mailuri și scrisori la frații noștrii de peste ocean? Ei ne-au ajutat anul acesta pentru un an cu chiria. Dar aș vrea să vă spun, aș să vă încurajez, mi-aș dori foarte mult ca pe anul viitor, Biserica Providența să-și poată plăti chiria singură și să fim atât de generoși în dărnicia noastră, pentru Domnul, nu pentru un predicator sau slujitor, ci pentru Domnul. Dumnezeu va răspândi darul celui care are principii solide. Dumnezeu să ne ajute să facem lucrul acesta!

Mă simt deja încurajat și descărcat de partea aceasta, care pare să fie un balast pe care foarte greu îl basculează unii.

Acum haideți să citim Cuvântul lui Dumnezeu care îl avem pentru astăzi – Fapte 5:12-16.

Realitatea schimbării pe care Duhul lui Dumnezeu a adus-o în viața Bisericii a fost una atât de radicală încât nu mai avusese loc ceva de genul acesta în istorie. Mișcarea aceasta care a început în Ierusalim nu a mai avut precedent în istorie. Ierusalimul de data aceasta era parcă cu susul în jos. Întreaga suflare din Ierusalim se uita atent la ce se întâmplă cu grupul acesta care creștea în mod alarmant. Preoții cei mai de seamă, cărturarii și fariseii nu mai putea să gestioneze situația aceasta. Dacă până acum, cumva se descurcaseră cu Profetul din Nazaret pe care L-au răstignit, de data aceasta, mișcarea aceasta începuse să se răspândească cu așa repeziciune încât nu o mai puteau controla. Probabil în timp ce Cuvântul era predicat în zona Templului și probabil în alte locuri în Ierusalim, acolo în Sinedriu se discuta cum să se ia atitudine împotriva celor care Îl predicau pe Isus Hristos din Nazaret, Cel răstignit și înviat din morți. Însă ceea ce făcea ca oamenii să stea în uimire, ceea ce făcea ca întreaga mișcare din Ierusalim să aibă un asemenea impact, era faptul că ei nu doar că vorbeau despre Isus Cel înviat, ci în mijlocul acestei comunități, aveau loc niște minuni absolut extraordinare.

Cuvântul ne spune că prin mâinile apostolilor se făceau multe semne și minuni în norod. Oamenii erau adunați într-un loc anumit din zona Templului, în pridvorul lui Solomon, și la o mică distanță de ei stăteau toți evreii aceia care nu îndrăzneau să se apropie de ei. Aveau față de ei și un anumit respect pentru că vedeau puterea care se manifestă în mijlocul acestora. Numărul celor ce credeau în Domnul creștea tot mai mult și mulți bărbați și femei se întorceau la Hristos. Dar nu numai că erau convertiri și minunile acestea care erau pe linia I în lucrarea Duhului Sfânt, dar Cuvântul ne spune că erau bolnavi aduși, așezați pe ulițe și când Petru trecea, dacă umbra lui Petru trecea peste un bolnav, bolnavul acela era vindecat. Se ridica probabil din pat sau era vindecat de orbire sau îi era limba dezlegată și putea să vorbească.

Efectul acestei lucrări s-a răspândit în împrejurimile Ierusalimului și probabil de la mare distanță oamenii veneau și aduceau pe cei bolnavi. Cuvântul ne spune că „mulțimea alerga la Ierusalim din toate cetățile vecine și aduceau pe cei bolnavi și pe cei chinuiți de duhuri necurate: și toți se vindecau.” Cum vedem realitatea aceasta? Cred că ar fi fost ceva șocant pentru unii din noi să fim acolo în veremea aceea.

Dragii mei, legat de textul acesta, se ridică câteva întrebări. Astăzi aș dori să ne uităm la 3 întrebări care sunt foarte vehiculate și atunci când citim astfel de texte din Scriptură, din cartea Faptele Apostolilor, aproape că nu răbdăm să nu le punem.

 

  1. Ar trebui să vedem și noi astăzi în Biserica contemporană, un scenariu similar? Sau altfel așezată întrebarea: Peisajul evenimentelor din cartea Faptele Apostolilor, ar trebui să existe în aceeași formă și astăzi? Experiențele trăite de credincioșii din Biserica primară ar trebui să fie oare normative pentru Biserică? Ori s-au întâmplat până atunci și apoi în cursul istoriei nu au mai avut loc astfel de evenimente?

Haideți să ne uităm la răspunsurile care au fost date. Pe de o parte, față de întrebarea aceasta, dacă ar trebui să existe și astăzi astfel de evenimente, astfel de lucruri, au venit unii și au spus: „Nuuu, cum să mai existe astăzi! Aceea a fost era apostolică și darurile care au fost date atunci au fost darurile apostolilor și darurile acestea au fost date (de vindecare, de vorbire în limbi, vedenie ș.a) apostolilor doar pentru vremea aceea ca să întărească Cuvântul predicat de ei în formă verbală, pentru că Cuvântul nu era încă așezat în formă scrisă și canonul nu era încă încheiat și acest lucru trebuia să confirme autoritatea apostolică. O dată ce canonul este încheiat, darurile acestea supranaturale de vindecare, de vorbire în limbi sau altele de genul acesta, au fost sistate (încheiate).”

Unul dintre oamenii care susțin acest adevăr este un teolog pe nume Tozer. Și el a venit cu o altă întrebare: „Dacă noi spunem că darurile acestea trebuie să existe și astăzi și ar trebui să fie prezente și astăzi, poate nu la intensitatea care au fost prezente în vremea aceea dar în anumite forme și la anumite grade de intensitate ar trebui să se regăsească în Biserica contemporană.” Însă unde sunt? Unde sunt acestea?

Tozer spunea, uitându-se la peisajul Bisericii din anii 1950: „Biserica din ziua de astăzi are o putere scăzută, și-a pierdut puterea. Biserica din ziua de astăzi nu mai are focul care îl avea Biserica primară. Nu cumva la noi s-a terminat focul în viața noastră și a rămas doar cenușa?”

Tozer spune: „Da, experiențele sunt normative și nu ar trebui să se considere că darurile acestea s-au încheiat și au fost numai pentru vremea aceea, pentru că Dumnezeu poate să dea daruri ca acelea și astăzi.”

Și avem nevoie de El dragii mei. Dacă în vremea aceea erau nevoie de darurile acestea ca să întărească mărturia și Cuvântul, cu cât mai mult noi astăzi avem nevoie de daruri să întărească mărturia noastră și Cuvântul pe care-L predicăm. Însă, de ce nu sunt aceste daruri? Care sunt motivele pentru care nu le avem? Haideți să vedem câteva motive.

Primul motiv ar putea fi următorul: nu credem că mai sunt. Păi acești oameni au spus că au fost doar pentru vremea aceea, au fost doar daruri apostolice, nu mai sunt pentru vremurile acestea. Nu mai credem că sunt; și dacă nu credem că sunt cum să ni le dea Dumnezeu?

Al doilea motiv: credem că aceste daruri sunt valabile și astăzi, dar credem doar în teorie. În practică însă lucrurile nu stau la fel ca în teorie. Este interesant că lucrul acesta caracterizează un mare autor și teolog din secolul trecut pe nume Martyn Lloyd-Jones. Probabil unii din voi ați citit cartea bucurie negrăită, în care atunci când el a scris cartea aceasta, și-a pus în cap toată comunitatea teologică din Marea Britanie, pentru că majoritatea credeau că nu mai sunt darurile acestea astăzi, că totul s-a încheiat atunci cu era apostolică și Martyn Lloyd-Jones venea și demonstra biblic că darurile acestea ar trebui să se regăsească și astăzi printre noi. Numai că cineva a venit și a spus: „Bine domnule Martyn Lloyd-Jones, dar dacă predicați cu atâta foc….”

Și am vorbit nu de mult timp cu un om pe care-l apreciez foarte mult (pentru că am vrut să mă convingă un om cu greutate) și l-am întrebat: „Frate cum stau lucrurile? Dumneavoastră cum credeți? Credeți că avem darurile acestea și astăzi printre noi?” Și el mi-a spus așa: „Dragul meu, eu sunt continuaționist în teologia mea, dar în practica mea sunt cesaționist.” Adică: „eu cred cumva că există și astăzi darurile acestea, dar la nivelul practic, sunt prudent.” Și adesea prudența noastră ne poate împine până acolo încât să nu mai avem tangență cu astfel de lucruri.

Dragilor, Dumnezeu a început să lucreze printre noi și cred că sunt deja câteva luni de zile în care o parte dintre noi am văzut că Dumnezeu a început să coboare încet în mijlocul nostru….