Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

25 July 2015

Faptele Apostolilor 8:26-40 - Botez - Sorin Prodan

Doresc să vă salut în Numele Domnului Isus! Ne revedem după o lună de zile. În perioada aceasta vreau să vă spun că ne-ați lipsit cu toate că unde am fost, eram înconjurați de familie, de cei dragi, priteni de acolo. Însă Biserica își are locul ei special în inima noastră și ne-am gândit la voi, la fiecare dintre voi și ne-am rugat și anticipam și ne bucuram să ne întoarcem acasă, să fim împreună din nou, în Biserică.

Vreau să vă mulțumesc pentru rugăciuni. Presupun că miercuri seara v-ați rugat să ne întoarcem cu bine. Ei bine, vreau să vă spun că ați avut multă credință, pentru că joi când trebuia să ne întoarcem, am trecut printr-o serie de peripeții, nu este timpul să vă povestim acum, poate la timpul de rugăciune (miercuri) o să vă povestim cum a lucrat Dumnezeu ca să putem ajunge astăzi să fim la această frumoasă sărbătoare a botezului a fraților noștri, să ne bucurăm împreună.

Pentru ziua aceasta vreau să vă rog să deschideți Cuvântul la Faptele Apostolilor. Unii ar spune: „Domle, dacă este evenimentul acesta, hai să mai schimbăm puțin atmosfera.” Lucrul acesta îmi aduce aminte de o întâmplare care a avut loc în viața lui Calvin.

Jean Calvin a fost un teolog francez care a vrut să înceapă reforma în Franța. S-a întors la Dumnezeu, s-a convertit, a studiat la Paris și cunoscându-l pe președintele universității din Paris, l-a convins că ar trebui să facă ce a făcut Luther în Germania – să înceapă reforma în Franța. Firește că autoritățile universității, biserica catolică din Franța și alte comunități au reacționat vehement și Calvin a trebuit să fugă din Franța și s-a refugiat în Elveția. Și a ajuns la Basel unde a început să scrie acea celebră lucrare „Învățăturile credinței creștine” – o lucrare masivă în care și-a expus toată teologia reformată în acest tratat de teologie.

Nu după mult timp a ajuns la Geneva; și numele lui este legat de Geneva de lucrarea care a avut loc în Geneva. Timp de 2 ani începând cu 1536, Calvin a început o lucrare masivă în Geneva. Întra-devăr acolo, visul lui de reformă a prins rădăcină. Dar după 2 ani de zile a început să aibă probleme acolo pentru că el a luat o cale mai directă mai strictă și a încercat să impună anumite elemente din reformă care nu au fost primite de autoritățile din Geneva. Aceeași experiență care a avut-o în Paris, a avut-o și în Geneva. A fost arestat apoi și exilat din Geneva.

Dar s-a întâmplat ceva interesant în ziua arestării sale. Se afla la amvon și predica din cartea Psalmilor. Era undeva prin Psalmul 119 când soldații au intrat în clădirea Bisericii, l-au oprit din predicare, l-au luat, l-au arestat, apoi a fost exilat și a ajuns la Strasbourg – din 1538 până în 1541.

Prin 1541, autoritățile din Geneva și-au dat seama că reforma începută de Calvin a fost bună și l-au chemat să se întoarcă din Strasbourg în Geneva. Și s-a întors după 3 ani; și a ajuns duminica când trebuia să predice, s-a dus la amvon și a spus: „Am rămas la versetul 36, continuăm să studiem ce spune Cuvântul în Psalmul 119.” Și și-a terminat predica care rămăsese suspendată în urmă cu 3 ani de zile.

Acum noi nu o să mergem exact de unde am rămas, voi face excepție de la regulă  și fiind această sărbătoare, aș vrea să ne uităm la un eveniment care traduce experiența pe care frații noștri ne-au redat-o în cuvintele lor.

Pentru aceasta vreau să vă rog să deschideți cartea Faptele Apostolilor 8:26-40. Întoarcerea noastră la acest fragment din Faptele Apostolilor, nu este pentru că textul nu s-a predicat, s-au pentru că textul nu s-a predicat bine, ci textul a fost predicat și a fost predicat bine. Dar aș vrea să ne uităm astăzi la o valență a acestui text și la o nuanță a acestui text legată de experiența celor 3 frați care au mărturisit astăzi credința lor și urmează să fie botezați în după amiaza aceasta.

M-am gândit să abordez textul acesta din câteva motive.

Un prim motiv este faptul că aici vedem o relatare a mântuirii unui om în urma evanghelizării personale. Și din mărturia fraților noștri care vor fi botezați, ați putut să vedeți faptul că fiecare a ajuns să interacționeze cu oameni trimiși de Dumnezeu care le-au vorbit în mod personal. Chiar și în cartea Faptele Apostolilor, până în momentul acesta vedem că Evanghelia a fost proclamată public. Au fost mulțimi la care Evanghelia a fost proclamată. Acesta este primul exemplu în care avem de-a face cu o evanghelizare de tip personal, de la om la om.

Aș vrea să ne uităm la modul în care Dumnezeu l-a folosit pe Filip în contextul acesta, ca să fim încurajați și să continuăm ca alături de proclamarea publică pe care o facem, în diverse circumstanțe, să continuăm să vorbim oamenilor într-un mod personal. Dumnezeu mântuiește atunci când vorbim oamenilor în mod personal. Nu disprețuiți acest tip de abordare. Este un mod în care Dumnezeu ne arată că El poate să aducă pe un om din moarte la viață.

Un al doilea motiv pentru care am ales textul acesta, este pentru că cineva uitându-se la acest exemplu ar putea să spună: „Locul în care Filip s-a dus să predice Evanghelia era total nepotrivit! Ce șansă aveai ca să vezi pe cineva mântuit în pustia aceea, în drumul dinspre Ierusalim spre Gaza!” Filip însuși putea să spună: „Doamne, lasă-mă să stau aici în Samaria, aici sunt mulțimile, aici sunt oamenii. Ce mă trimiți tocmai în pustie? Cui să predic eu acolo în pustie, nisipului?” Dar Duhul lui Dumnezeu poate i-a adus aminte și de Ioan Botezătorul care predica în pustia Iudeii. Și acolo în pustia Iudeii erau mulțimi de oameni care veneau din Ierusalim, din Iudeea, din Galileea și erau botezați de Ioan în râul Iordan.

Chiar și în exemplul celor ce au adus astăzi mărturie, am putea spune: „Ce șanse ar fi existat ca niște oameni care au ajuns în stradă, să poată fi mântuiți?” Probabil au venit ispite de multe ori pe umerii fraților care sunt în această lucrare cu oamenii străzii. Și așa cum Dorin a spus: „Chiar dacă grupul se întâlnea în fiecare miercuri, mare parte din grupul acesta venea pentru alt scop, decât scopul de a auzi Evanghelia”, cu toate acestea, chiar dacă locul nu părea potrivit, fratele care se ocupă de lucrarea aceasta a continuat și el vă poate spune cât de greu era ca să treci de tulburările care erau, comentariile care apăreau, de batjocura care adesea era adusă; și tu să continui să vorbești acestor oameni și să-i iubești. Ispita cea mai grea era să continui să-i iubești pe oamenii aceștia, chiar dacă reacția era puternică din partea lor, chiar dacă existau batjocuri și tot felul de reacții. Unii ar fi spus: „Domle’ locul este este nepotrivit! Lăsați pe oamenii aceștia în pace. Nu aveți nici o șansă, locul nu este bun!”

Și totuși Dumnezeu ne arată prin exemplul lor că întotdeauna Evanghelia acolo unde postrivită, aduce mântuire – „nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere!”

Sau alții ar putea spune: „Generația aceasta de studenți este total lipsită de cunoștința lui Dumnezeu! Nu vă mai duceți în campul universitar, nu vă mai duceți pe la camerele studenților!” Cât de greu este să intrii și să interacționezi cu niște studenți într-o cameră în care unii se joacă pe calculator, alții bagă muzică la maxim! Foarte greu poți să faci față la contextul acela, la locul acela. Și unii ar spune: „Domle’ locul este total nepotrivit. Nu mai mergeți în camerele studenților!”

Al treilea motiv pentru care am ales textul acesta este pentru că e relevant pentru experiența lor și pentru unii oameni care ar spune: „Nici omul nu era potrivit! Dacă locul nu era potrivit, nici omul nu era potrivit. Ce să vorbești tu unui ministru sau a unui străin care n-ar avea cunoștință! E păgân, nu are nici o cunoștință de Dumnezeu!”

La fel și unii care s-ar fi gândit în vremea aceea la frații noștri care au depus mărturie astăzi, ar fi spus: „Nici o șansă, absolut nici o șansă!”

Și după vrun an de zile să vezi că investești și iar investești și nu vezi nimic, nici un rod, poți să fi descurajat. Și ai putea să spui: „Cu oamenii aceștia chiar nu se poate lucra!”

Și cu toate acestea Dumnezeu ne arată că din punct de vedere uman noi ne-am uita și am fi ispitiți să zicem: „Nici o șansă cu omul acesta, i-am vorbit 2 ani de zile! Gata!” Și ești ispitit să abandonezi. Însă Dumnezeu ne arată că El nu acționează din prisma locului nepotrivit sau omului nepotrivit! Duhul Lui lucrează dincolo de acestea!

Acestea sunt motivele pentru care am ales textul acesta. Se potrivește foarte bine cu situația mărturiilor care au fost aduse în această zi.

Ce aș vrea să facem, așa cum am spus, este să încercăm să traducem experiența pe care ei au relatat-o în termenii Scripturii și să vedem de această dată cum stau lucrurile din perspect divină. Ei ne-au povestit lucrurile din perspectiva lor, a experienței persoanel, din perspectiva umană. Dar acum ne voi uita și vom vedea cum stau lucrurile din perspectivă divină.

Și din perspectivă divină, experiența relatată aici, a lui Filip și a famenului etiopian, este în forma aceasta: există un timp de pregătire, apoi este un timp de proclamare, iar după proclamare urmează primirea Cuvântului. Și aș vrea să ne uităm la aceste 3 lucruri.

Un timp de pregătire – Dumnezeu întotdeauna pregătește scena. Sunt lucruri care au loc în viața omului, înainte ca el să audă Cuvântul lui Dumnezeul. Dacă ar fi fost timp ca cei 3 frați ai noștri să ne fi povestit până în momentul în care au auzit Evanghelia, am fi putut auzi anumite lucruri pe care Dumnezeu deja le-a făcut în viața lor. Și exista deja o pregătire a lor pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea să știți că ori de câte ori mergem să vestim Evanghelia, trebuie să știm că Dumnezeu este la lucru dincolo de ceea ce noi vedem. Și atunci când o persoană începe să discute cu noi, să știți că persoana aceea deja a avut anumite experiențe pregătitoare ca să poată asculta Evanghelia pe care noi o aducem.

Lucrul acesta într-un fel ar trebui să ne smerească și pe noi. Să nu credem că noi suntem cei care am realizat totul. De fapt Scriptura, așa cum un teolog Tozer spunea: „Ne arată mereu și mereu că Dumnezeu în orice lucru este anterior. Adică El deja era acolo și a pregătit și a făcut ceva acolo. Să nu fim ispitiți și noi ca Ilie să spunem: „Doamne, eu, doar eu!” Și Domnul spune: „Stai puțin, mai sunt 7000 de bărbați!”

Dumnezeu pregătește, există un timp de pregătire. Așa cum fructul dintr-un copac, apare, se dezvoltă, este un timp de creștere și apoi vine vremea coacerii.

Este o pregătire, apoi vine momentul esențial, momentul proclamării. Există pregătirea, uitați-vă: versetul 26. Filip ascultă de porunca lui Dumnezeu, primește o descoperire directă și aici putem învăța că Dumnezeu vorbește și în modul acesta. Dumnezeu vorbește prin Scripturi și Scripturile sunt cele care ne dau călăuzire și direcție în viață: ne mustră, ne îndreaptă, ne dă înțelepciune în neprihănire. Dar pe lângă acestea, Dumnezeu călăuzește pe unii oameni în mod direct, în mod personal.

Eu îmi aduc aminte în seara aceea când terminasem evanghelizarea în parc și ne-am dus la mașină, a fost o călăuzire personală în dreptul fratelui cu care eram, să meargă să-i vorbească fratelui Doru, care a depus azi mărturie. Și deși eu eram gata de plecare, discuția a început cu Doru și s-a prelungit, era deja dincolo de timpul alocat evanghelizării. Dar ce bine că am rămas împreună și am continuat să vorbim! Există o călăuzire personală și trebuie să ținem cont de călăuzirea aceasta!

Adesea Duhul lui Dumnezeu ne va spune: „Du-te și vorbește omului acela!” sau „Ridică-te în locul acesta și vorbește!” Trebuie să ținem cont de tipul acesta de călăuzire! Astfel Filip ascultă, pleacă și iată că în drumul acela un etiopian, un om de stat, un om politic, se întorcea din Ierusalim spre țara lui, Etiopia, și ședea în carul lui și citea pe proorocul Isaia.

Omul acesta se pare că era un căutător al lui Dumnezeu și se dusese la Ierusalim, probabil la una din marile sărbători care cereau un pelerinaj celor care credeau în Dumnezeu evreilor. A ajuns acolo și a cumpărat probabil sulul proorocului Isaia. Acum citea din acest sul, iar ca să poată citi, învățase și ebraica (pentru că sulul era scris în ebraică) și se întorcea acum spre țara lui și încerca să înțeleagă multe lucruri pe care nu le pricepea.

Cei 3 care și-au spus mărturia, vă pot spune că atunci când au început să audă Cuvântul, Evanghelia, multe din lucrurile acestea probabil erau limbi străine pentru ei. Adesea noi presupunem că oamenii înțeleg tot ce vrem să le spunem, dar există o cunoaștere limitată. Ceea ce remarcăm însă, este că a fost o căutare a lui Dumnezeu. Dar în căutarea aceasta era nevoie de un lucru esențial. Și lucrul de care era nevoie era proclamarea Evangheliei.

Omul trebuie să audă Evanghelia. Nu este suficientă o cunoaștere generală despre Dumnezeu. Dacă omul ar fi mântuit doar prin această cunoaștere generală, atunci câți oameni nu ar fi mântuiți în lumea aceasta! Dacă oamenii ar fi mântuiți numai prin a zice: „Da eu cred că există un Dumnezeu, o forță care conduce universul acesta!”, ce ușoară ar fi intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.

Dar Cuvântul ne arată că omul trebuie să audă despre mântuirea care vine prin credința în Domnul Isus Hristos. Fără Hristos nu există mântuire.

Și iată că după pregătirea aceasta urmează proclamarea. Filip se oprește, se duce la omul acesta, îl întreabă ce citește, famenul este sincer și îi spune că citește din Isaia dar nu prea înțelege. Atunci Filip se urcă în car și începe să-i explice textul acela din proorocul Isaia în care era vorba despre Hristosul care suferă pentru păcatul omului. Și prin suferințele Lui și prin credința în jertfa Lui ispășitoare, omul poate să fie mântuit. Era nevoie de explicarea lui Hristos.

Aici cu textul acesta ne întoarcem la acea întrebare pe care am lansat-o când am predicat din Fapte Apostolilor 10, când oamenii adesea se întreabă: „Ce se întâmplă cu oamenii din triburile acelea îndepărtate care nu au acces la Evanghelie? Ce se întâmplă cu sălbaticii din triburile de canibali sau cu civilizații care nu au nici un acces la Evanghelie?”

Și ne-am uitat atunci la exemplul lui Corneliu care era un păgân roman și avea o religie politeistă, dar a ajuns în contact cu cunoașterea Dumnezeului evreilor. Ce a făcut Corneliu? Odată ce a aflat, Corneliu a început să cerceteze, să caute și Cuvântul ne spune în Fapte 10, că acest om a început să fie un căutător de Dumnezeu, un om cucernic, un om care făcea milostenie și ajunsese să fie vorbit de tot poporul lui Israel ca fiind un om de bine, un om evlavios. Cu toate acestea, foarte interesant lucru, pe agenda acestui om erau doar fapte vrednice de lăudat. Și cuvântul ne spune că acest om, Corneliu, nu era mântuit. Nu a fost mântuit până când Petru a fost trimis de Dumnezeu printr-o vedenie la Cezareea să-i vorbească despre Hristos, Corneliu să audă Evanghelia și să o primească. Dar ce este remarcabil în cazul lui, este că  pe măsură ce Dumnezeu îi arăta anumite lucruri, Corneliu răspundea la chemarea pe care Dumnezeu i-o făcea.

Ce se întâmplă cu oameni din anumite civilizații și triburi îndepărtate care zicem noi că nu aud Evanghelia? Oamenii aceștia au parte de revelație. Dumnezeu se revelează în tot universul acesta, iar dacă omul se uita și spune: „Este un Dumnezeu!” și începe să facă un pas, Dumnezeu continuă să-i descopere revelație. Dumnezeu continuă să-i trimită pe cineva.

Și așa cum Dumnezeu l-a trimis pe Petru, la fel se întâmplă și cu famenul acesta etiopian care era un căutător de Dumnezeu și făcea pas în direcția aceasta; Dumnezeu venea și întâmpina căutarea aceasta trimițând și deschizându-i uși pentru a cunoaște din ce în ce mai mult.

Aceasta este regula. Un om care răspunde la descoperirea lui Dumnezeu va avea parte de mai multă descoperire.

Dacă oamenii aceștia care au mărturisit astăzi, să zicem că după ce au auzit Evanghelia în acea zi, nu ar fi făcut un pas, nu ar fi întrebat, nu ar fi căutat într-un fel sau altul adevărul, vreau să vă spun că Dumnezeu îi lăsa în necunoștință.

De aceea eu cred că acesta este principiul. Atunci când Dumnezeu ne arată o lumină, atunci când ne demonstrează, ne arată ceva prin oamenii lui, noi trebuie să facem acel pas al credinței. Odată făcut, Dumnezeu ne va arăta mai mult, Dumnezeu se va descoperi mai mult. Și în final, Dumnezeu va aduce Evanghelia explicată în mod clar, în mod biblic și aici urmează următorul pas, acela al primirii Evangheliei.

Voi primi sau nu voi primi Evanghelia? Aici este punctul în care cei mai mulți oameni (cu toate că aud despre Dumnezeu, au parte de revelația generală, apoi au parte și de revelația specială) este momentul în care acceptă, primesc Evanghelia sau o refuză.

Acesta este ultimul lucru pe care îl vedem aici în textul nostru. Famenul etiopian, după ce a auzit Scriptura explicată și ceea ce Filip a făcut luând Cuvântul acela și propovăduindu-L pe Isus, pe când trecea pe lângă o apă famenul a zis: „Uite  apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” Și Filip a zis: versetul 37.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Ioan 1:12. Noi folosim termenul acesta al credinței, al primirii, al primi pe Hristos în inimă. Și adesea termenul acesta este folosit în mod gratuit: „L-am primit pe Isus Hristos în inima mea!” Pentru mulți lucrul acesta înseamnă că odată au rostit o rugăciune, că cineva i-a întrebat:

  • Vrei să-L primește pe Isus în inima ta?
  • Vreau să-L primesc – a răspuns omul.
  • Atunci rostește după mine rugăciunea aceasta: „Doamne te primesc în inima mea, vin-o, locuiește, fi Stăpânul vieții mele!”
  • Gata, L-ai primit pe Isus în inima ta, ești mântuit!

Există în genul acesta de abordare, riscul de a comunica unora o Evanghelie ușoară. Aici este riscul de a reduce, de a diminua greutatea Evangheliei pentru că ce înseamnă a-L primi pe Isus în inimă, ce implică a-L primi pe Isus în inimă, în primul rând implică credința.

Famenul a răspuns prin credință la chemarea aceasta făcută de Filip.

În al doilea rând, primirea lui Isus Hristos, implică pocăință, implică recunoașterea depravării din inima omului, recunoașterea faptului că omul este pierdut și fără Hristos nu are nici o șansă – pocăința!

Vreau să vă spun că în al treilea rând, primirea aceasta a Evangheliei înseamnă și botezul. Oamenii spun adesea: „Aaa, botezul nu este decât o mărturie a unui cuget curat!”

Însă vreau să vă spun că Scriptura ne arată că botezul are o greutate în relația aceasta a omului cu Dumnezeu. Și aș vrea să nu diminuăm greutatea botezului! E adevărat că botezul nu mântuiește, pentru că nu intrarea omului în apa botezului, realizează actul mântuirii în sine! Nu faptul că omul intră în apa botezului i se spală păcatele.

Adesea oamenii au impresia că în ziua botezului ei intră în apă și acolo, ca și cum ar apăsa pe un buton, toate păcatele se șterg. Ca și cum noi când avem probleme cu computerul și nu mai merge de loc, zicem: „Radem totul! Formatăm, ștergem totul!”

Unii cred că botezul are rolul acesta de a șterge toate păcatele pe care le-au făcut ei până în momentul acela. Atunci dacă apa botezului ar rezolva problema în felul acesta, ce rost mai avem de sângele lui Hristos? Căci Scriptura spune că sângele lui Hristos ne curățește de orice păcat!

Atunci lucrurile puse în lumina corectă a Scripturii stau în felul acesta: în momentul în care omul răspunde prin credință la proclamare și la chemare, înaintea lui Dumnezeu, datorită lui Hristos și sângelui vărsat pe cruce, el este declarat drept. Omul primește darul acesta al mântuirii prin credință, Hristos a murit pentru păcatele omului și omul vine prin credință și pocăință la piciorul crucii și este declarat drept înaintea lui Dumnezeu.

Această experiență care este reală în inima omului, trebuie să capete o expresie exterioară. Cum putem noi demonstra în mod vizibil, în mod fizic, ceea ce a avut loc la nivel subiectiv în interiorul ființei noastre? Prin botez!

Botezul așadar devine expresia exterioară a ceea ce a avut loc în mod interior în viața mea. Că eu pot spune că m-am pocăit, m-am întors la Dumnezeu, dar botezul arată tuturor oamenilor de pretutindeni, oamenilor care sunt prezenți în localitatea locală și celorlalți că acolo s-a tras o linie. Botezul arată o trecere dintr-un tărâm într-un alt tărâm, așa cum a fost trecut râul Iordan de către poporul Israel. Ei au trecut dintr-o zonă într-o altă zonă, dar Dumnezeu deja le dăduse țara. Ei deja erau stăpâni pe țara aceea. Cu toate acestea ei în mod fizic trebuiau să treacă prin apele Iordanului, să treacă dincolo și să înceapă să ocupe țara aceea ce de drept era a lor. De fapt în realitate intrau în posesie doar în momentul în care puneau piciorul și mergeau mai departe.

Botezul are o greutate și nu vreau să o diminuăm. Nu stă în botez actul mântuirii, ci botezul face parte din complexul acesta de evenimente care toate arată cum Dumnezeu aduce pe un om în Împărăția Lui.

De aceea aș vrea să luăm cu mare seriozitate actul acesta care se va face în această zi. Frații noștrii vor mărturisi și vor intra vizibil în această ape ale Iordanului și-l vor trece dincolo.

Până nu se face botezul, oamenii zic: „Ești încă în câmpiile Moabului! Ești încă în partea cealaltă!”  Dar în momentul în care cineva se botează, deja este clar pentru toată lumea: „Omul ăsta s-a pocăit! Omul ăsta e de partea cealaltă!”

Vreau să vă spun că în înțelegerea foarte multor oameni din cultura noastră, este că până în momentul botezului, tu încă ești pe partea cealaltă: „Te-oi fi pocăit tu…tu zici că te-ai pocăit dar și noi ne pocăim că așa zice preotul, trebuie să ne pocăim toți. Și noi avem credință!” Dar problema vine la botez! Nimeni nu are nici o treabă cu tine: „Aha, te-ai pocăit, ai crezut..!” Dar când vine botezul ei spun: „Nu face, mai amână, nu face botezul!” De ce zic asta? Pentru că acolo este o declarație pe care o faci și toată lumea știe că s-a terminat!

Când m-am căsătorit cu soția mea Trisha am cerut-o, ne-am logodit, dar a venit ziua căsătoriei când o declarație a fost făcută. Am fost întrebat: „O iei în căsătorie pe Trisha?” Și eu am spus: „Da!” Vorba aceea, declarația aceea a avut o greutate. În ochii lui Dumnezeu noi eram deja uniți.

În ziua când am zis „Da” și a venit inelul acesta pe mână, de acolo toate fetele care au mai visat și au mai sperat și îmi mai trimiteau e-mailuri și sperau că se va înâmpla ceva, de acolo a explodat totul și s-a terminat. Inboxu-ul meu s-a liniștit! Nu a mai venit nici o tulburare, deja de acolo nu mai era nici o problemă.

Și am apreciat foarte mult că Ovidiu a îndrăznit să spună mamei lui: „Iată ce decizie am luat, iată ce voi face. Acolo se trage o linie, este o delimitare!”

Aș vrea să vedem în acest act al botezului ceva autentic, ceva ce se întâmplă și Dumnezeu să-i binecuvinteze pe cei ce se vor boteza astăzi.

Aceasta înseamnă dragii mei experiența. O pregătire, o proclamare și o primire. În primirea aceasta este pocăința și credința. Dar în primirea aceasta trebuie să vedem și locul botezului.

De aceea vreau să vă provoc dragii mei pe cei care nu v-ați botezat și nu ați făcut actul acesta care este biblic (din punctul meu de vedere una din cele mai ușoare doctrine de a o explica din Scriptură, este botezul făcut după pocăință și după credință), Dumnezeu să vă ajute să-l faceți. Astfel veți împlini Scrpitura și veți trece definitiv pe malurile Iordanului, de cealaltă parte. Și veți fi parte din comunitatea de credință mântuită prin Domnul Isus Hristos!

Așa să vă ajute și să ne ajute Dumnezeu! Amin!