Biserica Creștină Baptistă Providența Brașov

Providenta Brasov

13 December 2015

Luca 5:1-11 - Sorin Prodan

Evanghelia dupa Luca 5:1-11 – Sorin Prodan – Providența Brașov

Am aflat până acum că Luca scrie unui aristocrat latin, unui aristocrat roman pe nume Teofil. Scopul pentru care Luca i-a scris această evanghelie alături de Faptele Apostolilor, a fost acela de a demonstra că acest Om care a zguduit întregul Israel și nu numai, care a șocat prin mesajul și prin faptele Sale, nu este Altul decât Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Unsul, trimisul lui Dumnezeu să răscumpere această lume căzută.

Am văzut că în primele 3 capitole, Luca face acest lucru aducând mărturii. Pentru că în cultura evreiască era un principiu: nu poți să primești un adevăr sau o mărturie dacă nu sunt doi sau trei care să confirme mărturia.

De aceea, Luca își propune să aducă mărturii în evanghelia sa și începe să aducă mărturiile unor îngeri care s-au arătat; s-a arătat un înger lui Zaharia, s-a arătat un înger Mariei. De fiecare dată Gabriel, cel care duce vești bune, el spune că se va naște Cel care va fi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. La mărturia acestui înger, în câmpiile din Betleem se alătură un cor de îngeri, care se arată păstorilor și spun: „Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Mesia, Unsul, Domnul!”

Apoi la mărturiile îngerilor se adaugă mărturiile oamenilor. Zaharia, Elisabeta soția lui, Maria, Ana din Templu și Simon, toți aceștia aduc mărturie că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Apoi la vârsta de 12 ani în Templu, Domnul Isus răspunde Mariei: „Nu știai că Eu trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Domnul Isus, la acea vârsta de 12 ani dă mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu.

Dar am văzut într-unul din mesaje că toate mărturiile acestea, dacă nu sunt așezate sub o mărturie capitală, o mărturie decisivă, toate mărturiile acestea încă nu au forța necesară să convingă lumea aceasta că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

La botez, Însuș Tatăl din ceruri, Dumnezeu declară: „Tu ești Fiul Meu preaiubit. În Tine Îmi găsesc toată plăcerea!”

Și am văzut că nu aceste mărturii nu se opresc aici. În mesajul din data trecută am văzut că până și demonii vin și depun mărturie. În prezența lui Hristos când El predica Cuvântul, demonii spun: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu. De ce ai venit să ne chinui?”

Vedeți spectrul acesta dragii mei? De la Dumnezeu Tatăl din ceruri, la îngeri, la oameni și până la demoni, toți declară că Isus este Fiul lui Dumnezeu!

Este fascinant să vedem acum, cum ne mutăm de la zona mărturiilor, la o altă zonă. De prin capitolul 4, vedem că sunt două elemente care se adaugă mărturiilor care au fost făcute: învățătura Lui și puterea Lui.

Prin învățătură, Domnul Isus Hristos era ascultat de oameni și oamenii înțelegeau că acolo în fața lor, nu se afla un om de rând. Este ceva extraordinar în învățătura Lui! Chiar în textul nostru am văzut că poporul Îl îmbulzea, mulțimile erau adunate și-L ascultau pătrunse de Cuvântul pe care Domnul Isus îl predica. La un moment dat preoții cei mai de seamă și-au trimis soldații Templului, aprozii, să se ducă să-L lege, să-L aresteze și să-L aducă la ei. Aprozii aceștia s-au dus, au ascultat predicarea lui Isus și nu au avut puterea să se ducă să-L lege. S-au întors la preoții cei mai de seamă care confuzi i-au întrebat: „De ce nu L-ați prins?” Aceștia au zis: „Niciodată nu a vorbit vreun om ca omul acesta.”

La sfârșitul predicii de pe munte, Cuvântul lui Dumnezeu spune în Evanghelia după Matei că „Mulțimile erau uimite de învățătura Lui. Căci El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor.”

Este evident că prin învățătură Domnul Isus Hristos a dat o mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu. La această componentă a învățăturii, pe oriunde vedem două lucruri: Isus învăța pe norod și făcea vindecări, semne, minuni. Acestea două se îngemănau în misiunea pe care Domnul Isus a desfășurat-o în cei trei ani și jumătate.

Alături de învățătură era așadar puterea Lui. Am văzut că puterea Lui se manifesta acum pe un cadru foarte vast. Isus era Cel care scotea demoni din oameni. Aceasta arată că El avea putere peste domeniul demonic. Peste zona aceasta în care oamenii nu putea să învingă, Isus avea putere să scoată demonii și să-i elibere pe oameni.

A doua zonă în care Isus Își manifesta puterea era în zona bolilor. Păcatul a afectat ființa umană până la punctul la care ființa umană în loc să rămână așa cum a creat-o Dumnezeu la început, a început să se degradeze și Isus Își demonstrează puterea prin faptul că vindecă boli incurabile.

Al treilea domeniu pe care îl vedem în ziua de astăzi în care Domnul Isus Și-a manifestat puterea, este natura pe care a creat-o. Am putea spune că natura se adaugă la mărturiile făcute și până și natura aceasta creată de Dumnezeu declară că Isus Hristos este Fiul Celui Preaînalt. Acest lucru este foarte important de văzut și de înțeles atunci când parcurgem evangheliile.

În felul acesta ajungem la fragmentul de astăzi din Luca 5. Când am citit, nu știu dacă ați remarcat că sunt câteva secvențe ale textului. Aș vrea să urmărim secvenețele acestea și să vedem ce anume vrea Dumnezeu să ne învețe pe noi astăzi, ce vrea să te învețe pe tine, în ce anume vrea Dumnezeu să te provoace în viața și în trăirea ta.

Prima secvență pe care o remarcăm în textul acesta, este aceea a norodului care „Îl îmbulzeau pe Domnul.” Când vezi o mulțime care se adună și se îmbulzește, apare o curiozitate în mintea ta. Dacă ne-am duce acum în centrul orașului și am vedea o mulțime mare acolo, ar fi un pic de curiozitate. Așa este?

Am ieșit ieri cu copii, pe acolo prin centrul orașului și era o mare mulțime de oameni și m-am întrebat ce se întâmplă, până când am auzit „Bum, bum, bum!” Firește, fiul meu care îmi spune de foarte mult timp să-i iau o tobă (și i-am luat dar nu i-am dat-o încă) a spus: „Ce e tati? Ce-i asta? Hai să vedem!” Ce se întâmpla acolo, erau tradițiile noastre românești cu costume și păgânism cât încape. Băiețelul meu a făcut ochii cât cepele când a văzut toate manifestările acelea acolo, că nu mai știam cum să-l trag afară de acolo.

Cei care am prins vremurile dinainte de 1989 știam că acolo unde e mulțime, e ceva. Mai ales pe la niște magazine necăjite care nu mai aveau nimic în vitrine. Imediat te duceai acolo și puneai întrebarea „Ce se dă? Ce se vinde?” Că doar nu stăteai la coadă, doar de dragul de a sta.

Când m-am dus în tabără la Năvodari, eram mic în clasa a VI-a sau a VII-a și am văzut într-o zi o grămadă de copii care stăteau la o coadă mare. Am întrebat:

  • Ce se vinde aici? Ce se dă?
  • Ciocolată!

Era ciocolată din aceea cum e Poiana. Așa ceva rar vedeai în România. M-am pus și eu la rând, dar în jumătate de oră se terminase ciocolata și au spus că se aduce și mâine. Atunci m-am gândit eu, ca să prind ciocolată având în vedere mulțimea aceea, am făcut un calcul la cât avansa coada, și mi-am zis: „Ca să prind ciocolata care se termină probabil în jurul orei 10, trebuie să mă scol la ora 5.” La 5 am fost în picioare și când m-am dus, spre dezamăgirea mea, erau alții care se sculase la 4 sau la 3 și era deja coadă acolo. Am stat la coadă și pe la ora 9 jumate, 10, am luat și eu 10 ciocolăți. Am fost un erou când am ajuns acasă. Cred că jumătate din sat a aflat că eu am cumpărat ciocolată.

Când vedem secvența aceasta, nu putem să nu ne întrebăm: „De ce anume era mulțimea care se îmbulzea acolo? Ce era acolo?” Cuvântul ne spune că: „Norodul Îl îmbulzea ca să asculte Cuvântul.” Nu pentru ciocolată, nu pentru pește (chiar dacă erau la țărmul mării), ci să asculte Cuvântul!

Acum ca predicator nu mă pot răbda să nu invidiez scena aceasta. Deși, am prins vremuri în care mulțimea realmente se îmbulzea să asculte Cuvântul.

Îmi aduc aminte de vremuri în care am fost odată într-o adunare în care venise un predicator și mă prinsese undeva la perete. Atâta mulțime era acolo că mă prinseseră între peretele acela și fața îmi era prinsă acolo; eu eram mic și erau oameni mari acolo. Secvența aceea nu am s-o uit. Era o îmbulzeală ca oamenii să asculte Cuvântul.

Îmi amintesc de vremuri în care geamurile erau deschise și oamenii stăteau la geam și ascultau. Îmi amintesc de o iarnă în care se predica Cuvântul lui Dumnezeu. Era evanghelizare și așa de cald era că la un moment dat nu am mai putut, am ieșit afară și prin geamuri ieșea aburul ca dintr-o locomotivă. Oamenii ascultau Cuvântul lui Dumnezeu, iar astăzi aproape te chinui să duci Cuvântul lui Dumnezeu la oameni și oamenii nu vor să asculte.

Săptămâna aceasta intenționăm să ieșim să vestim Cuvântul. Câți oameni nu vor trece pe lângă noi! Anticipez că nu se vor îmbulzi.

Atunci oamenii se îmbulzeau ca să asculte Cuvântul. M-am întrebat de ce Domnul putea să adune mulțimile acestea? Desigur unii vor spune: „Oh! Era Fiul lui Dumnezeu!” Da, așa este! Dar nu trebuie să uităm un lucru! Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că există putere în Cuvânt! În primul rând Evanghelia ca și mesaj este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Dar în al doilea rând nu trebuie să ignorăm și faptul că Cel care ducea Cuvântul lui Dumnezeu avea putere. Era ca Unul care avea putere. De aceea mulțimea rămânea uimită.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici una dintre acestea, pentru că dacă spunem că, Cuvântul are putere și nu are importanță cum îl comunic, nu este adevărat. Cuvântul trebuie propovăduit cu putere. Cel care duce Cuvântul trebuie să fie echipat de putere Duhului Sfânt a lui Dumnezeu. Așa ne spune în Luca 4:14: „Isus, plin de puterea Duhului S-a întors în Galilea și i S-a dus vestea în tot ținutul dimprejur. El învăța pe oameni în sinagogile lor și era slăvit de toți!”

Deci există putere în Cuvânt, dar aici este și puterea Cuvântătorului și nici una nu trebuie să lipsească.

Văzând Domnul Isus Hristos această situație, că era îmbulzit, probabil nici nu mai putea să predice și să vorbească că mulțimea Îl împingea. La un moment dat, Domnul vede două corăbii care erau pe marginea lacului. Sunt convins că-i cunoaștea pe Petru și pe Simon, fratele lui și pe fii lui Zebedei. Deja fusese în Capernaum și nu se poate ca ei să nu-L fi cunoscut. Domnul cere îngăduința să urce în una din corăbii, se depărtează puțin, cel puțin gândindu-se că oamenii nu vor sări în apă, și de acolo de la 3-4 metrii a început să vorbească mulțimii care era acolo adunată pe țărm.

Ce mă surprinde pe mine în text, este că în timp ce Domnul Isus predica, totuși erau niște pescari care nu stăteau să-L asculte; ei își spălau mrejile. Adică selectau tot ce s-a prins în mrejele acestea în intenția lor de a pescui și le curățau. Probabil că trăgeau cu urechea ca să asculte, dar preocuparea lor era să spele mrejile. Domnul se urcă în una din aceste corăbii și începe să vorbească norodului.

Mă surprinde acest lucru pentru că unii așteaptă condițiile cele mai bune ca să predice. Le trebuie microfon, le trebuie un stand, le trebuie proiectoare, le trebuie căldură. Eu știu un predicator care mai era chemat în evanghelizări și el se ducea la evanghelizare cu amvonul. Aveam un amvon frumos al lui și unde se ducea, lua cu el amvonul. Nu predica fără amvon, trebuia să fie amvonul lui drag acolo. Probabil că așa se simțea mai stimulat, sau poate amvonul avea o aparatură să-i dea informațiile, nu știu. Însă ținea la amvonul lui.

Ce observăm aici, este că Domnul Isus nu a așteptat până când condițiile aveau să fie perfecte. El a predicat Cuvântul lui Dumnezeu și în sinagogi unde poate avea amvon și în afară și pe mariginea lacului și pe munte și pe mare, peste tot Domnul Isus predica.

Este o lecție frumoasă pe care o putem învăța de aici. Nu aștepta până când condițiile sunt perfecte. Am început să apreciez pe cei ce fac ceva cu cât au. Aceasta trebuie să învățăm fiecare. În dreptul tău, în mărturia pe care o duci pentru Domnul Isus, fă tot ce poți cu ce ai! Și Domnul te va binecuvânta. Dacă tot aștepți până condițiile sunt perfecte, niciodată nu vor fi perfecte și vei avea motive numai ca să te scuzi sau să amâni un act frumos de mărturie. Când nu ai tot ce trebuie, improvizează și vei vedea că lucrurile merg înainte. Aceasta este prima secvență.

Domnul Isus a urcat în această corabie și a început să învețe noroadele. La un moment dat Și-a terminat mesajul și după ce l-a terminat, atenția Lui se îndreaptă spre Simon. Aici mă fascinează să văd cum Domnul Isus se mișca așa de frumos ca un pendul între mulțimi mari și între persoane. Nu era așa agitat, nu era grăbit. Imediat tranzita, imediat trecea de la o predicare publică unde era mulțime foarte, se întorcea și se ocupa de o persoană.

Aici este fascinant să vezi cum Domnul avea timp pentru toți. Cumva noi credem că nu avem pentru toți. Dar avem timp pentru toți. Atunci când vorbim cu o persoană, trebuie să respectăm persoana aceea.

M-am chinuit să invit și eu odată o fostă balerină vestită pe scenele românești. Ajunsese la o vârstă înaintată, la vro 70 de ani și am invitat-o și eu la biserică. M-am bucurat! Fusese un mesaj extraordinar. Debea așteptat să aflu după ce s-a terminat mesajul, ce părere are. Mă rugam în sinea mea să fi primit Evanghelia.

La sfârșit am avut bucuria s-o conduc la păstor și ea a început să-i spună câteva lucruri. Era foarte traumatizată că la revoluție mulțimea a trecut peste ea și a avut multiple fracturi și de atunci nu a mai putut să danseze. A încercat să-i pună întrebări și m-a durut să văd că în timp ce ea încerca să discute, acest om nu o privea deloc și se tot la toți care treceau prin stânga și în dreapta și dădea mâna și cu unul și cu altul. La sfârșit această femeie mi-a spus: „Nu mi-a plăcut de acest om. Nu m-a privit în ochi!”

Domnul Isus avea timp să stea și să privească omul în față și să se ocupe de el. Și acum avea să se ocupe de Simon. Pentru că momentul acesta avea să devină un reper esențial în viața lui Simon. Haideți să vedem cum s-a întâmplat.

Îi spune lui Simon: „Depărtează corabia la adânc și aruncați-vă mrejile pentru pescuire.” Spune-i lucrul acesta unui pescar profesionist care a stat toată noaptea și nu a prins nimic. Nu mă miră reacția lui Petru care zice: „Învățătorule toată noaptea ne-am trudit și nu am prins nimic.” Spontan Petru reaționează. Dacă ar fi fost oricine de pe acolo și să-i spună: „Băi Petru, mai încearcă odată, mai du-te în larg și mai încearcă” s-ar fi dus Petru? Niciodată! Un pescar profesionist știe că dacă o noapte întreagă nu prinzi pește, nu te duci dimineața.

Am ajuns și eu la Lacul Tiberiadei și e destul de limpede lacul. Dacă peștii văd că o plasă se apropie, ei fac stânga împrejur și se duc în altă parte. De aceea noaptea peștii nu prea văd și intrau ușor în plasă și erau prinși. Dimineața nu te duci la pescuit cu plasa, te duci cu alte metode.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat, când vrei să te duci să-i dai sfat unui om, unui frate, sau soră de corp sau chiar din biserică și știi că persoana respectivă are următorul mod de a răspunde: „Dar am încercat, nu merge…” Te chinui să-i tot spui, și în orice vrei să spui persoana aceea are un spirit refractar la tot. Ca și cum ți-aș pune un scut în față, tu îi spui lucruri bune și nu primește nimic!

Acum Petru care era calificat în meseria aceasta, putea să spună: „Învățătorule dacă Tu te pricepi la lucruri în viața aceasta, te pricepi la două foarte bine: la tâmplărie, că ești tâmplarul din Nazaret și oamenii știu că știi să faci tâmplărie și la predicare. Ești un Rabin. Ce ar fi să Te ocupi tu de acestea două? Eu nu vin să-Ți dau Ție sfaturi, dar nici Tu să nu-mi vii să-mi dai sfaturi.” Putea să spună lucrul acesta.

Dar Petru ca unul care întotdeauna era cel care îl lua gura pe dinainte și uneori spunea lucruri la care se gândea ulterior, el spune: „Am încercat, ne-am trudit, nu am prins nimic.” Frumusețea însă, este acolo unde apare un „dar”: „Dar la Cuvântul Tău voi arunca mrejile.”

De ce credeți oare că Petru nu a continuat cu argumentația că nu are nici un rost să mai încerce să prindă pește, de ce credeți că a făcut lucrul acesta?

Dacă ați atenți când se predică Cuvântul, ați fi văzut că în textul trecut în Capernaum, au avut loc mai multe vindecări. Un om posedat de demoni care era în sinagogă a fost eliberat de demoni. Apoi Domnul Isus S-a dus în casa lui Petru unde soacra lui era bolnavă. Petru era printre puținii oameni care-și iubea soacra. L-au rugat pe Domnul să se ocupe de ea și Domnul Isus a eliberat-o de febra aceea și Petru a văzut vindecarea spontană care a avut loc în casa lui. Era ginere și stătea la soacra lui și a văzut minune în casa lui acolo. Cuvântul spune că seara mulți au fost aduși și ieșeau draci din ei și oameni atinși de diverse boli erau vindecați. Petru a văzut puterea Domnului Isus.

Chiar dacă el ar fi vrut să stea tare pe poziție ca profesionistul care știe că nu are rost să se ducă în larg, el spune: „Dar la cuvântul Tău, voi arunca mrejile.”

Aici aș dori să îți pun o întrebare: ai văzut tu puterea lui Hristos în viața ta? Ca atunci când treci printr-un moment greu să nu zici „Nu are rost”, ci să zici mai degrabă: „Așa este, e greu, dar Hristos are putere!”? Pentru că dacă te oprești numai la ce este omenește, nu vei vedea niciodată puterea credinței.

Aici de fapt avem situația în care efortul uman vine în coleziune cu credința. Efortul uman făcut de Petru l-a dus la inutilitate, la faliment. Însă Petru zice „dar”. Și aici vine credința! Și Petru începe să umble pe linia credinței.

Cum se manifestă această credință? Cuvântul spune: „Dar la cuvântul Tău, voi arunca mrejile.” Credința nu este un simplu exercițiu intelectual în care auzi ceva și zici: „Așa este.” Câți nu vin în casa lui Dumnezeu, ascultă predicarea și dau din cap zicând „Așa este.” Dacă te duci la el și îl întrebi: „Crezi ce s-a predicat aici?” El spune „Da, sunt de acord”, dar nu face nimic. Adevărata credință este ascultarea mesajului, asentimentul pe care îl dai pentru mesajul acela, apoi acțiunea. Trebuie să faci ceva ca să demonstrezi că acea credință este autentică.

Mereu spun oamenilor pe care îi întâlnesc când le spun Evanghelia, că pentru mine un lucru foarte greu a fost atunci când am auzit Evanghelia, atunci când am zis în mintea mea „Aici este adevărul!”, să încep să merg în direcția aceea, pentru că știam care sunt implicațiile.

Petru a zis: „Dar la cuvântul Tău, voi arunca mrejile.” Dacă Domnul l-ar fi întrebat: „Petre, tu crezi că Eu pot face ca mrejile acestea să se umple de pește?” Petru ar fi spus: „Da! Ai scos demoni, ai vindecat-o pe soacra mea.” Dar nu este același lucru să auzi „Bine, acum aruncă mrejile.” Dacă Petru spunea „Doamne ai toată puterea, dar eu știu ce știu”, aceasta nu era credință. Credința se manifestă în ascultare! Adevărata credință se manifestă în ascultare de porunca lui Dumnezeu: „La porunca Ta, voi arunca mrejile.”

Atunci când ești provocat prin Cuvânt, atunci când îl primești, îl auzi și îl crezi și răspunzi prin credință și acționezi, știți care este rezultatul? Este binecuvântare! Este exact ceea ce vedem noi aici. Imediat după ce au aruncat mrejile, au prins o așa mare mulțime de pești că începeau să li se rupă mrejile. Adică ochiurile acelea de la mreji care erau prinse bine (mrejile erau făcute pentru mărimea de pești care erau în lacul Tiberiadei, dar nu pentru cantitatea pe care o prinseseră) au început să se rupă și pârâiau deja. Și-au dat seama ca dacă continuă să tragă, se rupe totul și toată mulțimea de pești avea să se întoarcă înapoi.

Aici suntem în exercițiul credinței. Credința nu înseamnă credilitate sau absurditate. Pentru că Petru putea să zică „Eh, lasă că dacă am tras atâta pește, chiar dacă s-or rupe mrejile, tot îi vom avea aici.” Ci Petru cheamă pe alți oameni să-i ajute și astfel două corăbii se umplu de pești și încep să se afunde.

Acum dragii mei, ne apropiem de a treia secvență care este fenomenală. Când Petru se uită la cele două corăbii pline, în mintea lui știa un lucru: corăbiile sunt pline nu pentru că el este un expert, căci expertul din el falimentase toată noaptea. El s-a uitat, L-a privit pe Domnul și deodată în ființa lui a început să tremure. Acolo a fost momentul când Petru a înteles că stă lângă cineva care nu este om obișnuit.

Știți că atunci când se întâmplă ceva nemaipomenit, ești parcă trecut de un fior și toate celule îți reacționează, la fel și Petru a început să reacționeze în felul acesta. Petru nu mai rezistă și la un moment dat se duce, se aruncă la pământ în genunchi, prinde genunchii Domnului Isus și spune: „Doamne, pleacă de la mine că sunt un om păcătos.”

Te întrebi într-un fel ce are de a face pescuitul cu sentimentul de păcătoșenie. Aparent nu este nici o legătură, dar există. Chiar dacă până atunci Petru văzuse vindecări, s-a gândit poate că este un profet care are putere, dar în acest moment și-a dat seama că este în prezența lui Dumnezeu, în prezența Fiului lui Dumnezeu! Atunci când ești în prezența lui Dumnezeu, știți care este reacția imediată?

Nu știu dacă ați trăit momente când v-ați apropiat de Dumnezeu, sau mai bine zis Domnul S-a apropiat de voi. Eu am avut câteva momente, nu multe, dar mi-aș dori mai multe. Știți care a fost reacția? Am plâns pentru păcatul meu. Reacția în momentul când ajungi să te apropii de sfințenia și de gloria lui Hristos, reacția naturală este să vezi păcatul din inima ta.

Aceasta trebuie să facă oamenii care poate să află în fel de fel de conflicte și cred că au dreptate. Atunci când te duci în prezența Domnului Isus Hristos, reacția firească este să vezi păcatul din viața ta și aceasta a făcut Petru. A văzut păcatul din viața lui și a zis: „Doamne, pleacă!” Este foarte ciudat. De ce nu zice: „Doamne, primește-mă pe mine păcătosul.”? Că așa m-aș fi așteptat eu să văd.

Era lângă Domnul și avea șansa aceasta să fie iertat și să spună „Doamne iartă-mă și pe mine.”, dar Petru zice „Pleacă de la mine.” Știți de ce? Petru a văzut că este atât de mizerabil și de păcătos că nu putea sta în prezența unui om de o puritate ca acea a Domnului Isus și de aceea îi spune „Pleacă!”

Vreau să vă mai spun ceva. Aceasta este singura situație în care poți să-I spui Domnului „Pleacă de la mine.” În nici o altă situație nu faceți lucrul acesta. În nici o altă situație nu este legitim să spunem „Doamne, pleacă de la mine. Lasă-mă în pace!” Singura situație în care putem să-I spunem „Doamne, pleacă de la mine”, este situația în care ne vedem păcatul.

Este foarte interesant lucru, că atunci când ești prăbușit în păcatul tău și poate zici Domnului că nu ești vrednic și să plece de la tine, atunci vine Domnul cu bucurie să te primească la El. Atunci când ești pe marginea prăpastiei în care simți că o să cazi pentru toate păcatele pe care le-ai făcut, atunci este momentul când Domnul te ridică.

Am văzut acest lucru în cazul lui Isaia, când gloria lui Dumnezeu s-a manifestat în Templu și când Isaia a văzut gloria lui Dumnezeu, chiar dacă până atunci se îndreptase spre națiuni și zicea „Vai de voi, vai de voi!”, când Isaia L-a văzut pe Domnul a spus: „Vai de mine! Căci sunt un om cu buze necurate și trăiesc tot în mijlocul unui popor cu buze necurate.”

Este foarte interesant că acolo vedem aceeași acțiune a lui Dumnezeu. în loc să zică „Pleacă, că într-adevăr ești păcătos, Dumnezeu îl ridică pe Isaia să ducă mesajul națiunii Israel.”

Ioan, apostolul, cel care își pleca capul pe pieptul Domnului Isus, era într-o așa apropiată relație, o atât de frumoasă intimitate nevinovată exista, încât Ioan avea prietenia aceasta să-și plece capul pe pieptul Domnului Isus. În cultura evreiască acesta nu era un lucru ciudat. În cultura noastră însă ar fi. Dar Ioan când îl vede în insula Patmos pe Domnul Isus în toată gloria Lui, el zice „Am căzut ca mort.” De ce? Pentru că Ioan și-a văzut păcatul în fața gloriei lui Hristos. Acolo Domnul spune „Ridică-te” și începe să-i dea revelația pe care Ioan avea s-o scrie.

Atunci când ai o întâlnire cu măreția lui Hristos, trebuie să-ți recunoști păcatul!

Foarte interesant este că, chiar și în cazul lui Petru vedem un alt episod, similar cu acesta, în același loc după înviere. După înviere, Petru, dezamăgit de tot ce s-a întâmplat și mai dezamăgit de faptul că el s-a lepădat de Domnul, se duce la pescuit și toată noaptea nu prind nimic. Pe țărm stătea Domnul Isus și se uita la ei, strigând:

  • Copii aveți ceva de mâncare?
  • N-am prins nimic.
  • Aruncați mreaja în partea dreaptă!

Și deja Petru a știut ceva, pentru că mai văzuse faza aceasta undeva. Și Ioan zice: „Este Domnul!” Pentru că El spune lucruri din acestea, să arunce mreaja, după o noapte în care nu prinzi nimic. Ei aruncă mreaja și prind 153 de pești mari pe care îi trag la țărm.

Și acolo vine din nou un moment în care Petru simte același lucru. Smerit, zdrobit, un moment în care Petru se pleca, era sincer și Domnul îl ridica: „Paște oițele Mele. Paște mielușeii Mei. Paște oile Mele.” Acolo este momentul când în smerenie Dumnezeu ridică.

Principiul este adevărat, dragul meu! Drumul spre măreție începe de la smerenie. Atunci când ne smerim și suntem sinceri în smerenia noastră, atunci Dumnezeu ne ridică. De aceea și Petru se smerește în mod sincer, până acolo încât nu se simte vrednic să stea în prezența Domnului: „Pleacă de la mine!” Îl apucase spaima pe el și pe toți ceilalți. Și Domnul îi spune: „Nu te teme. De acum vei fi pescar de oameni.”

Acea mulțime de pești pe care el a prinso a fost doar o anticipație a ceea ce avea să vadă Petru când predica Evanghelia. 3000 de oameni în Ierusalim, apoi încă 2000. Și oriunde s-a dus Petru se strângeau mulțimi. Peștii aproape că săreau în barca lui, în barca Împărăției lui Dumnezeu.

După gestul acesta iată ce fac ucenicii care au văzut gestul acesta. Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul și au mers după El. Din nou ne surprinde textul. Știți ce face un pescar care prinde pești? Nu lasă undița și nu lasă mrejile!

Eu când merg la pescuit și dacă prind, tot dau și trag, și dau și trag, și îmi place că vine peștele și-l prind. Debea mă pot despărți să plec acasă. În momentul în care prinzi pește, nu lași tot deoparte și zici: „Acum gata! Las tot deoparte nu mai prind pește în veci.” Nu faci lucrul acesta! Ci te duci și încerci iarăși.

Ei puteau spune: „Oau, acum e momentul, hai să dezvoltăm business-ul nostru. Cu ce pești am prins putem avansa, ne mai cumpărăm o barcă, 3-4 mreji, năvoade și facem treabă.”

Dar ei trăiseră o experiență și văzuseră ceva și au primit o chemare care toate acestea puse alături de ceea ce făceau ei ca și pescari, era 0. De aceea au lăsat totul și au început să-L urmeze pe Domnul Isus.

Eu cred că Petru nu s-a mai întors decât atunci când ne spune Ioan în capitolul 21 că în dezamăgirea căderii lui, s-a dus din nou să prindă pește. În intervalul acela, Petru a fost doar pescar de oameni.

Haideți să ne uităm la lecțiile finale pe care le învățăm.

Prima lecție: puterea Cuvântului trebuie să fie însoțită de puterea Duhului. Cuvântul are putere. Asimilează-L și pregăteștete ca să fii plin de puterea Duhului, ca să-L poți comunica în vrednicia în care este dat.

A doua lecție: nu trebuie să aștepți condițiile perfecte. Facem tot ce putem cu ce avem.

A treia lecție: eforturile umane duc la faliment. Credința manifestată în ascultare ne duce la binecuvântare.

Ultima lecție: aici am văzut convertirea lui Petru. O convertire unde în cazul lui a fost și un fel de proces, dar și un fel de moment. Convertirea poate fi un proces sau un moment instantaneu în viața omului. Această convertire implică un abandon. Adevărata convertire implică un abandon.

Dacă ai fost convertit știi că a trebuit să abandonezi ceva sau totul. Implică un abandon parțial sau total. Depinde cât ești de legat de lucrurile care te țin.

În final, acceptă provocarea aceasta de a-L urma pe Domnul și de a vedea puterea Lui, ca atunci când vei trece prin încercare să nu zici „Nu are rost”, ci să zici: „Dar la porunca Ta, voi crede!” Amin.